ICCJ. Decizia nr. 9/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 9/2005
Dosar nr. 276/2004
Şedinţa publică de la 24 ianuarie 2005
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 24 noiembrie 2003, petiţionarul M.G. s-a adresat cu plângere penală, Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva conducerii SC L. SRL, susţinând că administratorul acesteia, G.V. şi directorul executiv, B.V., au săvârşit infracţiunile prevăzute de art. 277 şi 278 din Legea nr. 53/2003, precum şi infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
În motivarea plângerii, petiţionarul a arătat că, solicitând administratorului şi directorului executiv al SC L. SRL, să execute dispoziţiile sentinţei civile nr. 3988 din 29 octombrie 2003, a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a, în sensul de a-l reangaja şi a-i achita drepturile salariale, aceştia au refuzat să pună în aplicare cele două dispoziţii ale sentinţei.
Constatând că una din persoanele vizate de petiţionar, respectiv, G.V., este episcop vicar patriarhal, sub numele V.P., Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a înaintat plângerea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Procurorul desemnat să examineze plângerea, prin rezoluţia din 5 februarie 2004, dată în dosarul nr. 838/P/2003 al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de G.V. (P.S. Episcop V.P. - vicar patriarhal), sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 277 şi 278 din Legea nr. 53/2003, disjungerea cauzei privind pe B.V. şi declinarea competenţei de soluţionare, cu privire la acesta din urmă, Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 Bucureşti).
S-a motivat că din actele premergătoare efectuate nu rezultă nici un indiciu că V.G. s-ar fi implicat în luarea vreunei decizii privind concedierea, reintegrarea în muncă sau plata drepturilor salariale cuvenite petiţionarului M.G., singura persoană căreia i-au revenit atribuţii în această privinţă, fiind B.V., în calitate de director executiv al SC L. SRL.
La data de 11 februarie, invocând prevederile art. 278 şi 2781 C. proc. pen., petiţionarul M.G. a formulat plângere împotriva acestei rezoluţii, cu care s-a adresat Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Ulterior, prin plângerea înregistrată la data de 22 martie 2004, petiţionarul M.G. s-a adresat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, menţionând că procedează în acest fel, deoarece procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea depusă la data de 11 februarie 2004.
Prin această plângere, făcând referire la aceleaşi fapte, petiţionarul a cerut judecarea intimaţilor G.V. (P.S. Episcop V.P. - vicar patriarhal) şi B.V., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 277 şi 278 din Legea nr. 53/2003, precum şi a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 170 din 29 iunie 2004, a respins plângerea, motivând că nu se poate reţine nici o faptă cu relevanţă penală în sarcina intimatului G.V., deoarece din actele premergătoare efectuate rezultă că acesta nu a desfăşurat nici o activitate care să aibă legătură cu drepturile solicitate de petiţionarul M.G., pe baza hotărârii judecătoreşti prezentate. S-a mai relevat, prin considerentele sentinţei, că din actele premergătoare efectuate a mai rezultat că reintegrarea petiţionarului în funcţia ce o deţinuse, nu era posibilă, deoarece postul respectiv fusese desfiinţat, iar el a refuzat să se reintegreze, chiar temporar, pe un alt post.
Petiţionarul a declarat recurs, susţinând că sentinţa este supusă cazurilor de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 10, 171 şi 18 C. proc. pen.
În acest sens, în cadrul primului motiv de casare, petiţionarul a învederat că instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii prin care a solicitat să se reţină că nu s-a răspuns la plângerea contra rezoluţiei din 5 februarie 2004 şi asupra solicitării de a se constata nulitatea absolută a rezoluţiei menţionate, datorită încălcării prevederilor art. 209 şi 210 C. proc. pen., prin trimiterea plângerii la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4.
Prin cel de al doilea motiv de casare, se susţine, de către petiţionar, că din modul în care este redactată partea introductivă a sentinţei, nu rezultă în mod clar conţinutul concluziilor părţilor, că motivarea din expunere, în sensul că reintegrarea sa nu a fost posibilă datorită desfiinţării postului, contravine legii, deoarece prin sentinţa ce trebuia executată, s-a dispus, fără echivoc, să fie reintegrat în funcţia avută anterior, precum şi că nu se justifică reţinerea împrejurării că G.V. nu mai avea atribuţii pentru a se implica în aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor acelei hotărâri, întrucât reorganizarea activităţii este o atribuţie a asociatului unic, şi nu a administratorului societăţii.
Tot prin acest motiv, s-a mai relevat că prin sentinţă s-a motivat greşit că rezoluţia criticată ar fi fost corectă, această concluzie, eronată, datorându-se neexaminării cauzelor pentru care procurorul ierarhic superior nu a răspuns la plângerea formulată împotriva rezoluţiei din 5 februarie 2004.
În fine, prin cel de al treilea motiv de casare, s-a susţinut că s-a comis o gravă eroare de fapt, care a fost determinată de nerespectarea principiilor de drept privind legalitatea procesului, aflarea adevărului, rolul activ al organelor judiciare, egalitatea părţilor, operativitatea procesuală, precum şi de unele vicii de procedură.
În concluzie, petiţionarul a solicitat casarea sentinţei şi să se dispună rejudecarea cauzei.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea sentinţei rezultă că prima instanţă a expus, prin considerentele acesteia, motivele care au impus concluzia că plângerea formulată de petiţionar împotriva rezoluţiei procurorului din 5 februarie 2004, nu este fondată.
Nereferirea expresă, în considerentele sentinţei, la împrejurarea că nu s-a dat curs plângerii formulate de petiţionar, la data de 11 februarie 2004, nu poate avea relevanţa ce i se atribuie de către acesta, cât timp, tocmai datorită nesoluţionării celei de a doua plângeri în termenul prevăzut de art. 2781 alin. (2) C. proc. pen., s-a considerat justificată adresarea plângerii, instanţei şi s-a procedat la soluţionarea acesteia.
Tot astfel, din examinarea actelor premergătoare efectuate de procuror, se constată că acestea converg în mod univoc spre concluzia că G.V. (P.S. Episcop V.P.
| ← ICCJ. Decizia nr. 84/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 291/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
