ICCJ. Decizia nr. 268/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 268/2004
Dosar nr. 208/2004
Şedinţa din Camera de Consiliu de la 18 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La termenul de judecată din 7 mai 2003, în dosarul nr. 2454/2004, cu ocazia judecării de către Curtea de Apel Ploieşti a plângerii formulate de partea vătămată D.M. împotriva rezoluţiei nr. 34289/7635/2002 din 4 februarie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, aceasta a formulat cerere de recuzare a tuturor magistraţilor din cadrul acestei curţi, respectiv, ai parchetului de pe lângă curtea menţionată.
Prin încheierea nr. 111 din 19 mai 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins cererea, ca nefondată, reţinând că petentul nu a indicat vreun caz de incompatibilitate ce ar constitui motivul recuzării.
Împotriva acestei încheieri, petentul D.M. a declarat recurs.
Recursul este tardiv declarat.
Petentul a declarat recurs la data de 1 iunie 2004, împotriva încheierii pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 19 mai 2004, cu depăşirea termenului prevăzut de legea procesuală penală.
Astfel, potrivit art. 52 alin. (8) C. proc. pen., în redactarea în vigoare la data pronunţării încheierii atacate, „încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 48 ore din momentul pronunţării".
Or, în raport cu dispoziţiile art. 1 C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un mijloc de apărare, concomitent, a societăţii şi a membrilor care o compun, ca titulari de drepturi şi obligaţii legal stabilite.
Activitatea de judecată, finalizată prin pronunţarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil asigurării judecării corecte şi garantării drepturilor procesuale.
Aceste reguli privesc în egală măsură atât judecarea cauzei penale în fond sau căi de atac, cât şi cererile incidente, cu referire, în cauză, la incidentul procedural vizând modificarea compunerii instanţei de judecată, respectiv, a instanţei competente a judeca cauza, prin formularea cererii de revizuire.
Ilustrând acest formalism, între altele, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit, vizând concomitent dinamizarea procesului penal, asigurarea drepturilor procesuale şi sancţionarea conduitei procesuale neconforme, sub titlul marginal „consecinţele nerespectării termenului", următoarele: „când, pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen".
Aşadar, potrivit formalismului legii procesuale penale, având caracter de garanţie egală pentru toate părţile interesate, în sensul dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, revizuită, cu referire la art. 16 din legea fundamentală şi ca raţiune satisfacerea imperativului disciplinării activităţii procesuale, prin stabilirea unor termene peremptorii, prin textul menţionat a fost impusă obligaţia îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancţiunea decăderii.
Ca atare, neexercitarea în termen a unei căi de atac, conform sancţiunii menţionate, duce la pierderea dreptului privitor la exercitarea acesteia. Totodată, pentru motivele expuse, recursul exercitat în afara termenului prevăzut de legea procesuală penală nu are aptitudinea declanşării controlului judiciar vizat de partea interesată.
Această concluzie rezultă din dispoziţiile art. 4161 şi art. 38515 C. proc. pen., potrivit cărora hotărârea rămâne definitivă la data expirării termenului de recurs, iar instanţa sesizată cu calea de atac exercitată peste termen, respinge recursul, ca tardiv, şi menţine hotărârea atacată.
Din dispoziţiile legale menţionate rezultă, însă, şi că, deşi termenul de declarare a recursului este prevăzut prin normă imperativă, sancţiunea decăderii din exerciţiul acestui drept nu intervine automat, ci trebuie constată de instanţă.
În regulă generală, această constatare priveşte examinarea şi stabilirea întrunirii cerinţelor decăderii, reieşite din art. 185 C. proc. pen., privitoare la existenţa unui termen imperativ care să impună exercitarea dreptului înăuntrul acestuia, neexercitarea dreptului în limitele termenului prevăzut de lege şi inexistenţa unei derogări de la sancţiunea decăderii.
Or, în cauză, aceste cerinţe se constată a fi îndeplinite, în sensul că, prin art. 52 C. proc. pen., a fost stabilit imperativ termenul de declarare a recursului şi momentul de la care acesta începe să curgă, calea de atac a fost exercitată de petent după expirarea acestui termen şi, cu referire la încheierea atacată, nu există dispoziţie legală derogatorie expresă de la sancţiunea decăderii.
Este adevărat că nerespectarea termenului de declarare a recursului, în mod excepţional, poate să nu fie imputabilă părţii decăzute din termenul de exercitare a acestuia, împrejurare în considerarea căreia, prin art. 3853 alin. (2) C. proc. pen., cu trimitere la art. 364 din acelaşi cod, a fost reglementată posibilitatea aprecierii recursului ca fiind făcut în termen şi realizării controlului judiciar al hotărârii atacate, dacă instanţa constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare.
Însă, dispoziţiile legale menţionate privesc alte situaţii şi, oricum, repunerea în termenul de declarare a recursului nu poate fi examinată în lipsa unei cereri formulate, în acest sens, de către recurent.
Aşadar, în cauză se constată declararea recursului cu depăşirea termenului special prevăzut de legea procesuală penală şi, ca atare, petentul este decăzut din dreptul exercitării acestei căi de atac.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul ca tardiv.
Totodată, conform art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de petentul D.M. împotriva încheierii nr. 111 din 19 mai 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2757/2004.
Obligă recurentul D.M. să plătească statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 18 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 267/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 269/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
