ICCJ. Decizia nr. 263/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 263/2004
Dosar nr. 189/2004
Şedinţa publică din 18 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 30 septembrie 1998, D.F. a formulat plângere, împotriva numiţilor L.M., judecător şi vicepreşedinte al Tribunalului Prahova, C.E., judecător la acelaşi tribunal şi A.G., director al SC C.N. SA Buşteni, pentru săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.
Petenta a arătat că, în 1992, s-a adresat cu cerere instanţei de judecată, pentru a se dispune restituirea imobilului proprietatea sa situat în Buşteni, ocupat în 1951 prin violenţă de către funcţionari ai fostului Sfat Popular Buşteni şi deţinut în prezent, fără titlu, de către SC C.N. SA Buşteni.
În 1997 a formulat la Judecătoria Câmpina acţiune în revendicare, care a fost admisă, prin sentinţa civilă nr. 871/1998, pronunţată în dosarul nr. 3996/1997, în baza probatoriului administrat, din care a rezultat ocuparea fără titlu a imobilului menţionat, acesta nefiind naţionalizat.
Tribunalul Prahova, în complet format din judecătorii menţionaţi, prin Decizia nr. 1902 din 17 septembrie 1998, a admis apelul declarat de directorul societăţii comerciale şi a respins acţiunea în revendicare, în contradicţie cu probele de la dosar, folosindu-se de actele false depuse la dosar de A.G.
Petenta a mai arătat că, deşi a pus la dispoziţia instanţei de apel nu mai puţin de douăzeci de comunicări ale organelor administraţiei de stat, confirmând dreptul său de proprietate asupra imobilului ce nu a fost naţionalizat, completul de judecată le-a ignorat.
Efectuând acte premergătoare, organul de urmărire penală a constatat că hotărârea judecătorească la care face referire petenta D.F. în plângerea prealabilă însuşită şi susţinută de D.C., în calitate de fiu şi mandatar al acesteia, a fost dată pe baza probelor administrate.
În consecinţă, în raport de împrejurarea că faptele reclamate nu se confirmă, prin rezoluţia nr. 81/P/1998 din 23 noiembrie 1998 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorii L.M. şi C.E. de la Tribunalul Prahova, pentru infracţiunile prevăzute de art. 289, 291, 264 şi 246 C. pen., precum şi faţă de făptuitorul G.A., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 289 şi 291 C. pen.
Soluţia de neîncepere a urmăririi penale a fost confirmată, prin respingerea plângerii formulate de petent, împotriva acesteia.
La data de 8 august 2003, petentul D.C. a formulat plângere, împotriva rezoluţiei nr. 1309/II/2/1999 din 9 iunie 1999 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, solicitând să se constate că, în raport de probatoriul administrat, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor sesizate, să se anuleze rezoluţiile atacate şi să dispună începerea urmăririi penale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 160 din 22 iunie 2004, a respins plângerea formulată de petentul D.C., ca nefondată, reţinând că, privită prin prisma dispoziţiilor art. 17 şi art. 19 C. pen., hotărârea pronunţată de judecătorii menţionaţi nu poate întruni elementele constitutive ale infracţiunilor presupus a fi săvârşite de către intimaţi, aceasta fiind pronunţată în baza probatoriului administrat. Totodată, actul eliberat de Consiliul Judeţean Prahova, considerat a fi fals, nu apare ca probă exclusivă în adoptarea soluţiei de către instanţa civilă, aşa încât rezoluţiile atacate se constată a fi temeinice şi legale.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul D.C. a declarat recurs.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Examinând considerentele deciziei nr. 1902 din 17 septembrie 1998 a Tribunalului Prahova (dosarul de urmărire penală), se constată că respingerea acţiunii în revendicare, formulată de mama petentului, a fost respinsă pentru alte motive decât cele invocate în plângerea prealabilă.
Sub acest aspect, în mod corect, s-a reţinut, deci, de către prima instanţă, sesizată cu plângerea formulată în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., că hotărârea incriminată nu a fost pronunţată în baza actului fals, probat ulterior ca fiind emis din eroare şi anulat pe cale judecătorească.
Pe de altă parte, Tribunalul Prahova a pronunţat Decizia incriminată, în dosarul nr. 4548/1998, ca instanţă de apel.
Drept urmare, conform art. 299 C. proc. civ., petentul avea la îndemână posibilitatea atacării acesteia cu recurs, în vederea înlăturării pretinselor erori de judecată.
Petentul nu a valorificat acest drept, aşa cum rezultă din dosarul cauzei, coroborat cu lipsa unei afirmaţii a acestuia, în sens contrar.
Acesta a ales calea formulării unei plângeri prealabile, prin care vizează de fapt reformarea hotărârii menţionate, în sensul admiterii pretenţiei deduse judecăţii.
Or, legea procesuală civilă a stabilit un sistem coerent al judecării cauzei în fond şi căi de atac, menit a asigura egalitatea în faţa legii, prin protecţia judiciară oferită imparţial, de a natură a consolida situaţia juridică a titularului unui drept, prin admiterea sau respingerea, după caz, prin hotărâre irevocabilă, a pretenţiei deduse judecăţii.
Drept urmare, lipsesc din legea procesuală acele zone de acceptabilitate, a unor norme permisive, în care căi procesuale diferite să poată fi considerate, concomitent, corecte şi admisibile, aşa încât, nevalorificarea de către petent a dreptului de a exercita recursul să fie complinită, printr-un drept al acestuia de a formula plângere prealabilă, având ca finalitate acelaşi rezultat, adică reformarea deciziei încriminate, pe o altă cale, mijlocită.
Este adevărat că retractarea unei hotărâri judecătoreşti poate avea loc şi pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 4. C. proc. civ.
Or, tocmai în considerarea acestei ipoteze, sesizat în condiţiile art. 221 C. proc. pen., organul de urmărire penală a efectuat acte premergătoare, corespunzător scopului stabilit prin art. 200 din acelaşi cod şi a constatat lipsa indiciilor săvârşirii infracţiunilor sesizate.
Cum, soluţia de netrimitere în judecată este susţinută de situaţia de fapt stabilită corespunzător materialului probator administrat, în mod corect instanţa de judecată, sesizată cu plângerea petentului, s-a pronunţat în sensul respingerii acesteia şi menţinerii rezoluţiei atacate.
Totodată, cum, eventualele erori de judecată sau greşeli de ordin procedural fac obiectul controlului judiciar şi sunt remediate, prin soluţionarea de către instanţele competente a căilor de atac exercitate de părţile interesate în condiţiile legii procesuale, iar petentul nu a produs alte probe din care să rezulte că, în mod greşit, s-a reţinut inexistenţa infracţiunilor sesizate, criticile formulate în recurs se constată a fi neîntemeiate, hotărârea atacată nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
În fine, cu referire la scopul vizat de petent, prin formularea plângerii prealabile şi sesizării instanţei, în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., cum normele legale, astfel cum acestea sunt prevăzute de legea procesuală, privind sesizarea instanţelor de judecată în ierarhia lor, sunt de ordine publică, iar încălcarea acestora duce la nulitatea oricărei hotărâri ce le-ar nesocoti, excede competenţei instanţei penale, examinarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate de instanţa civilă, în limita competenţei legal şi exclusiv atribuită acesteia.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul D.C., ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, petentul menţionat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.C., împotriva sentinţei nr. 160 din 22 iunie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 3627/2003.
Obligă recurentul D.C. să plătească statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 18 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 262/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 264/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
