ICCJ. Decizia nr. 264/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 264/2004
Dosar nr. 166/2004
Şedinţa publică din 18 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 182 din 13 septembrie 2002, Tribunalul Buzău, secţia penală, a condamnat, între alţii, pe inculpatul N.M.V. (fiul lui V.U. şi M.A., născut la data de 19 iulie 1984 în Buzău, domiciliat în Buzău, cetăţean român, pregătire şcolară 7 clase, stagiul militar satisfăcut, fără ocupaţie, necăsătorit, fără antecedente penale) la pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a) şi b) C. pen., cu aplicarea art. 99, art. 109 şi art. 74, cu referire la art. 76 lit. c) C. pen. şi de lipsire de libertate, în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 99, art. 109, art. 74 şi art. 76 lit. c) C. pen.
S-a reţinut că, în data de 21 mai 2002, inculpatul menţionat, împreună cu inculpatul C.M.C., au reţinut partea vătămată L.E.C., timp de patru ore, în holurile a două blocuri de locuinţe din cartierul M.V., din municipiul Buzău unde, prin violenţă, împreună cu numitul B.M., au deposedat-o de bunuri şi bani. În baza art. 110 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe durata termenului de încercare de 2 ani.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, prin Decizia penală nr. 571 din 9 decembrie 2002, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, împotriva hotărârii primei instanţe, a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi, cu referire la inculpatul N.M.V., a descontopit pedeapsa rezultantă, a înlăturat art. 74 şi 76 C. pen., condamnându-l la pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie şi de lipsire de libertate în mod ilegal. A înlăturat, cu referire la acelaşi inculpat, prevederile art. 81 şi 110 C. pen.
Prin Decizia nr. 4099 din 30 septembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis, între altele, recursul declarat de inculpatul N.M.V., împotriva acestei din urmă hotărâri şi a casat Decizia atacată, numai cu privire la pedeapsa privativă de libertate. Ca atare, s-au înlăturat dispoziţiile art. 33 lit. a) şi ale art. 34 lit. b) C. pen., s-a descontopit pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, în pedepsele componente care au fost modificate, în sensul că, prin aplicarea art. 74-76 C. pen., s-a redus la 1 an şi 6 luni închisoare pedeapsa pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie şi la 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. În baza art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen., instanţa de recurs a dispus ca inculpatul N.M.V. să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 6 luni închisoare.
La data de 12 decembrie 2003, condamnatul N.M.V. a formulat contestaţie la executare, invocând omisiunea aplicării dispoziţiilor art. 110 C. pen., privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 1481 din 16 martie 2004, a respins contestaţia la executare, ca nefondată, reţinând că, în cauză, nu este incident nici unul din cazurile de contestaţie prevăzute de legea procesuală penală.
Împotriva acestei din urmă decizii, contestatorul N.M.V. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei la executare.
Recurentul a susţinut că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, instanţa pronunţându-se cu neobservarea contradicţiei dintre considerentele deciziei date de instanţa de recurs şi dispozitivul acesteia, cu referire la modalitatea de executare a pedepsei închisorii.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti, pentru motive privind pronunţarea acestora, cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat, este reglementată, în prezent, prin normă constituţională.
Însă, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac, numai în condiţiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituţional, legea procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.
Reglementarea menţionată are aptitudinea de a răspunde exigenţelor noii perspective asupra justiţiei, generate de art. 21 din Constituţia României, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie.
În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un recurs, declarat de condamnatul N.M.V., împotriva unei decizii pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unei contestaţii contra executării hotărârii penale, întemeiată pe art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., privitoare la o hotărâre pronunţată ca instanţă de recurs.
Potrivit art. 460 alin. (5) C. proc. pen., „dispoziţiile cuprinse în partea specială, Titlul II, care nu sunt contrare dispoziţiilor din acest capitol, se aplică în mod corespunzător".
În titlul II al părţii speciale a Codului de procedură penală, art. 287-4141, este reglementată procedura de judecare a cauzei penale în fond şi căi de atac.
În titlul III al Părţii speciale, privind procedura executării hotărârilor penale, cap. IV intitulat „Dispoziţii comune", nu este reglementată procedura declarării şi judecării recursului, formulat împotriva hotărârii, prin care a fost soluţionată contestaţia la executare.
Prin urmare, admisibilitatea recursului este examinată şi în acest caz, în raport de condiţiile ce se cer a fi întrunite cumulativ, reglementate în Partea specială a Codului de procedură penală, Titlul II, Cap. III, Secţiunea II, referitoare la această cale de atac.
Or, între altele, una din condiţiile reglementate de legea procesuală penală, cu referire în acest caz la recurs, priveşte existenţa unei hotărâri judecătoreşti stabilită de lege, ca fiind susceptibilă de reformare, în cadrul soluţionării căii de atac exercitate de parte.
Potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătoreşti, sentinţe sau decizii, după caz, nedefinitive.
În consecinţă, în raport de dispoziţiile art. 3851 C. proc. pen., cu referire la art. 461 alin. (2) din acelaşi cod, este admisibil recursul declarat împotriva deciziei pronunţate în soluţionarea unei contestaţii la executarea hotărârii penale, pentru cazul prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. c), în măsura în care şi hotărârea a cărei lămurire se cere este susceptibilă de reformare pe această cale.
În cauză, Decizia a cărei lămurire s-a cerut este o hotărâre definitivă, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs.
Or, din coroborarea normelor legale menţionate, rezultă principiul unicităţii acestei căi de atac, în raport de care dreptul la această cale procesuală se stinge prin exercitare, posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri, fiind exclusă.
Drept urmare, cum, Decizia menţionată, definitivă fiind, nu se încadrează în categoria hotărârilor susceptibile de a fi atacate cu recurs, determinate de art. 3851 C. proc. civ., dreptul la această cale de atac fiind stins prin exercitare, nici Decizia atacată cu un nou recurs de condamnatul N.M.V., pronunţată de instanţa de control judiciar în soluţionarea contestaţiei la executare a hotărârii penale, pentru cazul prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, nu este supusă acestei căi de atac.
Or, recunoaşterea unei căi de atac, în situaţii neprevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pe de altă parte, potrivit art. 22 alin. (1( din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, „Completul de 9 judecători soluţionează recursurile şi cererile judecate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie".
Cum, această ipoteză nu se regăseşte, în speţă, cauza penală nu poate fi supusă controlului judecătoresc Completului de 9 judecători, cu încălcarea normelor speciale de atribuire a competenţei.
Aşa fiind, recursul declarat de condamnatul menţionat urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât şi potrivit legii speciale.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de N.M.V., împotriva deciziei nr. 1481 din 16 martie 2004, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca inadmisibil.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul-condamnat N.M.V., împotriva deciziei nr. 1481 din 16 martie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 5716/2004.
Obligă recurentul N.M.V. să plătească statului suma de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 18 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 263/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 265/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
