ICCJ. Decizia nr. 277/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 277/2004
Dosar nr. 100/2004
Şedinţa publică din 18 octombrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 59 din 17 aprilie 2002, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a achitat pe inculpatul O.D. (fiul lui Gh. şi E., născut, la data de 17 decembrie 1955, în comuna Cărpiniştea, judeţul Buzău, cetăţean român, căsătorit, fără copii, fără antecedente penale), în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208-209 alin. (3) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
A dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit, prin procesul-verbal din data de 22 februarie 2001, asupra autoturismului indisponibilizat în curtea Inspectoratului Judeţean de Poliţie Buzău şi restituirea acestuia numitei O.M.
Totodată, instanţa de fond a dispus şi restituirea cantităţii de 280 litri benzină, indisponibilizată în curtea aceluiaşi inspectorat, numitei C.E.
Acţiunea civilă exercitată de SC P.T.S. SA, sucursala Ploieşti a fost respinsă.
În motivarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul nr. 146/P/2001 din 6 septembrie 2001 al Parchetului Militar Ploieşti de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti, inculpatul menţionat a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208-209 alin. (3) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod, constând în aceea că, în perioada ianuarie-februarie 2001, în mod repetat şi în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, a sustras cantitatea de 280 litri benzină CO 90, neetilată, în valoare de 3.476.000 lei, din conducta Ploieşti-Constanţa.
Pentru a hotărî în sensul achitării, instanţa de fond a reţinut că materialul probator administrat în cauză nu dovedeşte în mod cert săvârşirea de către inculpat a infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.
Împotriva hotărârii primei instanţe, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Teritorial a declarat apel, susţinând că soluţia de achitare a inculpatului este contrarie probelor administrate în cauză.
Curte Militară de Apel, prin Decizia nr. 100 din 7 noiembrie 2002, a admis apelul declarat de procuror împotriva hotărârii primei instanţe, a desfiinţat sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, a condamnat pe inculpatul plt. adj. rez. O.D. la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată, infracţiune prevăzută de art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (3) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Totodată, prin aceeaşi decizie, instanţa de control judiciar a dispus restituirea cantităţii de 280 litri benzină părţii civile, SC P.T.S. SA, sucursala Ploieşti, a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă menţionată şi a obligat inculpatul să plătească acesteia suma de 7.072.241 lei, reprezentând contravaloarea analizelor de laborator efectuate carburantului sustras.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul O.D. a declarat recurs.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 1191 din 7 martie 2003, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.
Împotriva ultimelor două hotărâri pronunţate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen.
S-a susţinut că hotărârile criticate au fost pronunţate cu încălcarea legii, cu referire la art. 62 şi art. 66 C. proc. pen., în sensul că acestea au apreciat cu privire la vinovăţia inculpatului pe baza unor probe care, prin contradicţiile ce le relevă, nu pot fi calificate decât ca fiind dubitabile.
În concluzie, Procurorul General a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate şi menţinerea sentinţei instanţei de fond.
Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
În raport cu dispoziţiile art. 62 şi art. 63 C. proc. pen., cu referire la art. 1, art. 200 şi art. 289 din acelaşi cod, hotărârea prin care se soluţionează cauza penală dedusă judecăţii trebuie să apară ca o concluzie logică a vinovăţiei, susţinută de materialul probator administrat în cauză.
În acest context, eroarea gravă de fapt, cu titlu de caz de casare, impune îndeplinirea cumulativă a două cerinţe, şi anume: să se fi comis o eroare în stabilirea faptelor şi această eroare să fie gravă.
Eroarea în stabilirea faptelor trebuie să fie evidentă, în sensul că situaţia de fapt, în raport cu probele administrate, este alta decât cea reţinută de instanţă.
Or, această primă cerinţă nu se constată a fi îndeplinită în cauză, împrejurare în raport cu care cea de a doua cerinţă devine irelevantă.
Astfel, administrând probe, cu referire la declaraţiile martorilor P.L., A.A., C.O., V.P., P.Gh. şi procesul-verbal de percheziţie domiciliară, precum şi buletinele de analiză ale eşantioanelor prelevate din conţinutul recipientelor cu carburant găsite la percheziţia domiciliară, s-a dovedit atacarea conductei de transport în vederea sustragerii, prezenţa inculpatului în zona atacată, sustragerea de combustibili lichizi – benzină şi motorină – din conducte şi depozitarea acestora la domiciliul socrilor inculpatului menţionat, comun o anumită perioadă de timp cu al său.
Este adevărat că martorul P.L. a revenit, în parte, în cursul cercetării judecătoreşti, asupra declaraţiilor date la urmărirea penală.
Totodată, invocându-se şi declaraţiile martorilor C.E., G.A. şi O.M., se concluzionează în calea extraordinară de atac, în sensul incertitudinii cu privire la vinovăţia inculpatului, condamnarea acestuia fiind, deci, urmarea unei grave erori de fapt, consecinţă a selecţiei inadecvate a probelor.
Astfel, cu referire la martorul P.L., sub un prim aspect, se pune problema revenirii, în instanţă, asupra declaraţiei date în cursul urmăririi penale.
Însă, pentru a fi luată în considerare, cu referire la revenirea în instanţă asupra declaraţiei date în cursul urmăririi penale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: pe de o parte, modificarea poziţiei martorului să fie determinată de motive temeinice, convingător dovedite şi, pe de altă parte, noua declaraţie să se coroboreze cu celelalte probe administrate în cauză.
Or, în cauză, nici una dintre cerinţele menţionate nu este îndeplinită, revenirea asupra declaraţiei date în cursul urmăririi penale nefiind justificată, iar noua declaraţie nu se coroborează cu celelalte probe, vizând nevinovăţia inculpatului.
Pe de altă parte, sub un al doilea aspect, cu referire la acelaşi martor, s-ar pune problema stabilirii unei preeminenţe a probelor, fie a celor administrate în cursul urmăririi penale, fie a celor administrate în instanţă în cursul cercetării judecătoreşti.
Din economia art. 200 şi art. 289 C. proc. pen. rezultă, însă, că probele strânse în cursul urmăririi penale, invocate în rechizitor, servesc numai ca temei pentru trimiterea în judecată, atunci când se apreciază că este cazul.
Pentru a servi drept temei pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în activitatea de judecată de către instanţă, în şedinţă publică, în mod nemijlocit, oral şi în contradictoriu.
Numai după verificarea obligatorie, în aceste condiţii, instanţa poate reţine, motivat, că exprimă adevărul, fie probele de la urmărirea penală, fie cele administrate în cursul judecăţii.
Ca atare, preeminenţa vizată de titularul recursului în anulare în prezenta cauză, nu are suport legal.
Pe de altă parte, probele anterior menţionate, iar, cu referire la martorul P.L., declaraţia dată în cursul urmăririi penale, concordante, justifică tragerea la răspundere a inculpatului, materializată în pedeapsa aplicată de instanţa de apel şi menţinută de instanţa de recurs, ca urmare a stabilirii cu certitudine a vinovăţiei, ca o concluzie a lanţului deductiv fără discontinuitate reprezentat de probele arătate, reţinute motivat în hotărârea instanţei de apel, reevaluate de instanţa de recurs şi apreciate ca fiind corect reţinute.
În fine, cu referire la probele propuse de titularul recursului în anulare, în raport cu care s-ar putea concluziona în sensul incertitudinii vinovăţiei inculpatului şi faţă de care se propune pronunţarea unei soluţii de achitare a acestuia, ca o consecinţă a regulii in dubio pro reo, acestea au fost corect înlăturate de instanţa de apel, conform art. 69 C. proc. pen., printr-o motivare convingătoare.
Astfel, explicaţiile date de cei trei martori; soţia, cumnata şi soacra inculpatului, în sensul că benzina a fost adusă de cumnatul acestuia, expertul topo G.C., decedat cu trei ani în urmă, ca fiind primită de la beneficiarii expertizelor topo, sunt infirmate de declaraţiile celor vizaţi (dosarul de urmărire penală).
Mai mult, din declaraţiile acestor persoane rezultă că expertizele topo au fost efectuate în urmă cu peste 4-6 ani, ceea ce ar presupune o stocare îndelungată a carburanţilor şi nefolosirea acestora de către inculpat, posesor de autoturism cu care circula intens.
De altfel, conform buletinelor de analiză, carburantul nu putea proveni din producţia perioadei indicate de martorele menţionate.
Mai mult, pe lângă împrejurarea că acestea nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel şi, respectiv, instanţa de recurs, urmare a reevaluării acestora, declaraţiile martorilor menţionaţi urmează a fi înlăturate şi pentru alte motive, ţinând de nesinceritatea dovedită.
Astfel, în procesul-verbal de percheziţie domiciliară se reţine de către agentul instrumentator, necontestat de martora C.E. şi de martorii asistenţi, că a solicitat acesteia să-i predea toate „bunurile, valorile sau înscrisurile ce au legătură cu cauza ori pe care le deţine contrar dispoziţiilor legale", iar „aceasta declară că nu posedă în locuinţă nici un fel de bunuri, înscrisuri sau valori din cele menţionate".
Or, la percheziţia efectuată s-au găsit cantităţile menţionate de carburant, ceea ce dovedeşte cert nesinceritatea martorei menţionate.
În fine, din acelaşi proces-verbal de percheziţie domiciliară, cu referire la recipientele găsite cu această ocazie, martora C.E. arată că „nu cunoaşte dacă şi celălalt ginere, O.D., a folosit aceste recipiente", butoiul cu „benzină argintiu crede că tot al soţului său este" şi că „cele trei canistre metalice găsite în fânar, una a fost a soţului dânsei, iar restul (una mare şi una mică) nu cunoaşte ale cui sunt".
Ulterior, susţinerile acestei martore sunt integral în favoarea inculpatului, în sensul că, prin declaraţia dată la 22 februarie 2001, aceasta afirmă că „ginerele meu O.M. nu a adus niciodată benzină sau motorină. Tot ce s-a găsit la domiciliul meu îmi aparţine".
Ca atare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că declaraţiile martorelor menţionate nu pot fi reţinute, cele arătate anterior explicând cauza, dincolo de relaţiile de rudenie, a necoroborării declaraţiilor acestora cu celelalte probe administrate în cauză.
Aşadar, neexistând un temei legal pentru stabilirea unei ordini de preferinţă între declaraţii succesive, date în cursul urmăririi penale şi, respectiv, cercetării judecătoreşti, atunci când acestea sunt contradictorii, instanţa de apel a înlăturat motivat declaraţia martorului P.L., dată în cursul judecăţii, precum şi declaraţiile martorelor menţionate şi a reţinut ca fiind expresia adevărului numai acele declaraţii care se coroborau cu fapte şi împrejurări ce rezultau din ansamblul probelor existente în cauză.
Se constată, astfel, că instanţa de apel a administrat probe, a evaluat probatoriul administrat în cauză şi a stabilit starea de fapt funcţie de acestea.
Or, eroarea gravă de fapt nu priveşte dreptul suveran al instanţei de apreciere a probelor, ci discordanţa dintre percepţia instanţei şi conţinutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente şi care a avut drept consecinţă pronunţarea unei alte hotărâri decât cea pe care materialul probator o susţine, ceea ce nu este cazul în speţă.
Ca atare, criticile formulate prin recursul în anulare se constată a fi neîntemeiate, hotărârile atacate nefiind supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., corespunzător temeiului reglementat prin art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 din acelaşi cod, invocat prin recursul în anulare.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 4141, cu referire la art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei penale nr. 100 din 7 noiembrie 2002 a Curţii Militare de Apel şi deciziei nr. 1191 din 7 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, privind pe inculpatul O.D.
Suma de 400.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 18 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 276/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 278/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
