ICCJ. Decizia nr. 39/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 39/2006
Dosar nr. 1782/1/2005
Şedinţa publică din 3 februarie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 1 octombrie 2004, reclamanta U.C.M.R. - Asociaţia D.A. a chemat în judecată S.R.Tv., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, pârâta să fie obligată la plata unei remuneraţii de 2% din încasările brute, pentru utilizarea operelor muzicale, conform art. 5 pct. 5.1 din contractul din data de 4 iunie 2001 şi Anexei nr. 1 pct. 2 la HG nr. 769/1999, începând cu data de 1 ianuarie 2003.
Prin aceeaşi acţiune, reclamanta a mai cerut obligarea pârâtei la plata de penalităţi de întârziere de 0,15% calculate la sumele restante. Totodată, reclamanta a solicitat să fie obligată pârâta să-i comunice, în format scris şi electronic, lista operelor difuzate, numărul de difuzări, durata pentru fiecare operă muzicală în parte şi numele autorului, documentele financiar-contabile necesare stabilirii bazei de calcul a remuneraţiei solicitate prin acţiune. În fine, s-a mai solicitat de către reclamantă, ca pârâta să fie obligată să înceteze orice act de utilizare a operelor muzicale, prin emitere sau transmitere în orice mod prevăzut de lege, fără să deţină licenţa neexclusivă prevăzută de art. 1 lit. a) din Legea nr. 8/1996 şi de HG nr. 769/1999.
În subsidiar, reclamanta a solicitat să se constate încălcarea de către pârâtă, a drepturilor autorilor de opere muzicale, prin utilizare în lipsa autorizaţiei emise de organismul de gestiune colectivă U.C.M.R. – Asociaţia D.A. şi, în consecinţă, aceasta să fie obligată să înceteze orice act de utilizare fără autorizarea reclamantei.
În fine, tot în subsidiar, reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată la repararea prejudiciului produs prin utilizarea fără autorizare a operelor muzicale.
În motivarea acţiunii, reclamanta a invocat nerespectarea de către pârâtă, începând cu anul 2003, a prevederilor contractului încheiat în conformitate cu dispoziţiile art. 133 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, în sensul că nu şi-a mai onorat obligaţia de plată a remuneraţiei stabilite la nivelul prevăzut în Anexa nr. 1 pct. 2 a HG nr. 769/1999.
Pârâta, prin întâmpinare, a invocat încetarea contractului de licenţă şi refuzul reclamantei de a modifica baza de calcul stabilită prin contractul de licenţă, împrejurări în raport cu care a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.
Pe cale reconvenţională, pârâta a solicitat obligarea reclamantei - pârâtă reconvenţională la încheierea unui nou contract de licenţă, având o bază de calcul legală şi echitabilă, cu referire la aplicarea procentului de 2%, exclusiv la bugetul aferent producţiei de televiziune.
Prin încheierea din 29 aprilie 2005, pronunţată în dosarul nr. 2325/2005, Tribunalul Bucureşti, având în vedere excepţia de nelegalitate a HG nr. 769/1999, invocată de pârâtă, a suspendat judecarea cauzei şi a sesizat instanţa de contencios administrativ, în vederea soluţionării excepţiei menţionate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1720 din 20 octombrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 2993/2005, a respins excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) din HG nr. 769/2004, invocată de pârâta S.R.Tv, în contradictoriu cu reclamanta U.C.M.R. - Asociaţia D.A., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de contencios a reţinut, în esenţă, că prin HG nr. 769/1999 au fost aplicate corect dispoziţiile art. 131, 133 şi 134 din Legea nr. 8/1996.
Pentru o justă calculare a remuneraţiei, în sensul vizat de pârâtă, este necesară modificarea Legii nr. 8/1996 şi punerea de acord a dispoziţiilor acesteia cu legislaţia europeană, aspect ce excede, însă, competenţei instanţelor judecătoreşti.
Împotriva acestei sentinţe, pârâta S.R.Tv. a declarat recurs, criticile privind greşita respingere a excepţiei de nelegalitate a HG nr. 769/1999.
La termenul din 15 ianuarie 2006, fixat pentru judecarea recursului, recurenta-pârâtă a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 133 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, nemodificată, în raport cu dispoziţiile art. 31 alin. (5), art. 33, art. 53, art. 135 alin. (2) lit. a), b) şi c) şi art. 136 din Constituţia României.
Prin încheierea din 25 ianuarie 2006, pronunţată în dosarul nr. 15469/1/2005 (nr. 3774/2005), între altele, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins, în temeiul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, excepţia de neconstituţionalitate invocată de pârâtă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, întrucât obiectul prezentei cauze îl constituie, exclusiv, excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 5 din Anexa nr. 1 la HG nr. 769/1999.
S-a mai reţinut că pârâta are posibilitatea invocării acestei excepţii de neconstituţionalitate la judecarea în fond a acţiunii, aflată pe rolul Tribunalului Bucureşti.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs în termen, pârâta S.R.Tv., susţinând că în mod greşit instanţa de control judiciar a apreciat asupra inadmisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate, în cauză fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată. Prin urmare, se impunea admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru a decide asupra excepţiei.
Examinând cauza, în raport cu criticile formulate, vizând cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată următoarele.
I. - Cu privire la admisibilitatea căii de atac exercitate împotriva încheierilor prin care s-au respins cereri de sesizare a Curţii Constituţionale, privind excepţii de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţei de judecată în etapa procesuală a recursului.
Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti, pentru motive privind pronunţarea acestora cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituţională.
Însă, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac, numai în condiţiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituţional, legea procesual-civilă a reglementat dreptul examinării cauzei civile, inclusiv cu referire la încheieri date în cursul judecăţii, în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare sau modificare, calea de atac a recursului fiind prevăzută expres.
În cazul de faţă, cu referire la încheierile prin care este respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru a decide asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicată în faţa instanţei de judecată, „în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia", calea de atac a recursului a fost stabilită de legiuitor, prin art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Reglementarea menţionată are aptitudinea funcţională de a răspunde exigenţelor noii perspective asupra accesului la justiţie, generată de art. 21 din Constituţia României, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie, care, statuând asupra dreptului la un proces echitabil, consacră principiul fundamental al preeminenţei dreptului, sub aspectul garanţiei procesuale cu referire la prezenta cauză, respectiv a controlului judiciar al încheierii pronunţate în condiţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Totodată, determinând precis, prin norme imperative, desfăşurarea procesului civil, în fond şi căi de atac, aceleaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, legea procesual-civilă a creat un mecanism coerent de desfăşurare a acestuia, menit a constitui o garanţie a egalităţii părţilor şi a protejării judiciare imparţiale a drepturilor deduse judecăţii.
S.R.Tv. a declarat recurs împotriva încheierii prin care secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat, în sensul respingerii, asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru a decide asupra unei excepţii de neconstituţionalitate, ridicată în etapa procesuală a recursului.
Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., sunt supuse recursului, hotărârile nedefinitive, cu distincţiile prevăzute în textul menţionat. Din dispoziţiile aceluiaşi text, cu trimitere la art. 282 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că încheierile, cu excepţia celor prin care s-a întrerupt cursul judecăţii, urmează sub aspectul căilor de atac cărora sunt supuse, regimul juridic al hotărârii finale ce se va pronunţa în acea etapă procesuală.
Pe de altă parte, cu referire la excepţiile de neconstituţionalitate contrare art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, caz în care cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este respinsă printr-o încheiere motivată, prin art. 29 alin. (6) teza a II-a din acelaşi act normativ, legiuitorul a stabilit că „încheierea poate fi atacată numai cu recurs, la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare".
Cele două norme procesuale, concomitent în vigoare, atributive de competenţă, prima cu trimitere la art. 2 pct. 3, art. 3 pct. 3 şi art. 4 C. proc. civ., a doua cu trimitere „la instanţa imediat superioară" celei care a pronunţat încheierea atacată, independent de etapa procesuală în care a fost dată, sunt aparent în coliziune.
Cum normele atributive de competenţă au caracter imperativ, de ordine publică şi este nulă orice hotărâre pronunţată cu nesocotirea lor, instanţa sesizată cu recursul, în condiţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, declarat împotriva încheierii prin care instanţa firească de control judiciar, cu privire la recursul declarat în litigiul dedus judecăţii, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, are a examina şi a se pronunţa asupra admisibilităţii căii de atac exercitate de autorul excepţiei, respectiv a propriei competenţe de soluţionare a acesteia.
Or, cele două norme procesuale sunt numai aparent în coliziune.
Astfel, art. 299 C. proc. civ. priveşte, cu referire la recurs, sistemul stabilit prin legea procesual-civilă privind soluţionarea în fond şi căi de atac a litigiului dedus judecăţii.
Art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, priveşte, cu referire la recurs, exclusiv controlul judiciar al încheierii prin care instanţa de judecată s-a pronunţat asupra unui incident procedural, cu referire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru a decide asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa sa, în cursul soluţionării cauzei.
Aşadar, competenţa atribuită prin acest din urmă text, cu referire la instanţa superioară în grad celei care a pronunţat încheierea atacată cu recurs, este limitată exclusiv la controlul judiciar al încheierii prin care, apreciindu-se excepţia ca fiind inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost respinsă.
Ca atare, instanţa superioară în grad, sesizată cu recursul prevăzut în art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, nu are competenţă şi nu se pronunţă niciodată asupra fondului cauzei deduse judecăţii. Examinarea fondului, fără a se pronunţa asupra acestuia, priveşte exclusiv stabilirea obiectului cauzei, în vederea constatării îndeplinirii sau neîndeplinirii uneia din condiţiile de admisibilitate stabilite prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv „dacă (dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată de Curtea Constituţională) are legătură cu soluţionarea cauzei".
Cu alte cuvinte, soluţionarea cauzei nu este scoasă niciodată din competenţa instanţelor fireşti, stabilite de legea procesual-civilă, a se pronunţa asupra acesteia în fond şi căi de atac.
Rezultă, aşadar, că, prin art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, legiuitorul nu şi-a propus modificarea art. 299 C. proc. civ., cele două texte privesc situaţii diferite în cadrul procesului civil, aşa încât acestea nu intră în coliziune.
În consecinţă, recursul cu care instanţa prevăzută de art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, este sesizată, este admisibil, întotdeauna, iar instanţa superioară în grad este competentă a se pronunţa asupra acestuia, în limitele controlului judiciar precizat anterior, independent de etapa procesuală în care s-a pronunţat încheierea atacată.
A raţiona altfel, ar însemna a înfrânge voinţa legiuitorului, a interpreta limitativ legea, într-un sens neavut în vedere de acesta, lipsind de eficienţă dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora excepţia privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii într-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare pot fi ridicate „în orice fază a litigiului".
Prin acelaşi text s-a stabilit competenţa Curţii Constituţionale de a „decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial (...) în orice fază a litigiului".
Cu alte cuvinte, în măsura în care s-ar decide în sensul inadmisibilităţii recursului declarat împotriva încheierii prin care, în etapa procesuală a soluţionării recursului declarat în procesul civil având ca obiect stabilirea irevocabilă a temeiniciei şi legalităţii pretenţiei dedusă judecăţii, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru a decide asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, s-ar restrânge competenţa instanţei de contencios constituţional, contrar dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţia României şi art. 29 din legea organică.
Totodată, ar fi sustrase competenţei instanţei de contencios constituţional, examinarea constituţionalităţii dispoziţiilor legale aplicabile însăşi căii de atac a recursului, în procesul civil, reglementate de legea procesual-civilă.
În fine, o altă interpretare ar contraveni art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, lipsind de conţinut calea internă de atac stabilită în favoarea justiţiabililor prin art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, dispoziţie procesuală în concordanţă cu textul menţionat din Convenţie.
Rezultă, aşadar, că, învestită fiind cu competenţa de a decide asupra litigiilor de constituţionalitate, pentru garantarea supremaţiei Constituţiei, Curtea Constituţională nu poate fi împiedicată să-şi exercite această competenţă.
Pentru aceleaşi raţiuni, cu referire la caracterul de ordine publică a excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi de garanţie constituţională a acesteia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor, cu ocazia soluţionării unui litigiu, nu se poate concepe într-un stat de drept, îngrădirea accesului liber la justiţie, inclusiv la justiţia constituţională.
În concluzie, faţă de considerentele ce preced, cu referire la calea de atac, dispoziţiile legale menţionate şi instanţa care a pronunţat încheierea atacată, recursul este admisibil şi soluţionarea acestuia este de competenţa completului de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
II - Cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Examinând încheierea atacată, în raport cu criticile formulate, se constată următoarele:
Din economia art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor acestui text, cu referire la:
- starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural, creat în faţa unui judecător, care trebuie rezolvat premergător fondului litigiului,
- existenţa unui interes procesual sau substanţial, cu referire la pertinenţa excepţiei în sensul că dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, are legătură cu soluţionarea cauzei,
- activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ în vigoare, lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă, după caz.
În cauză, în discuţie este îndeplinirea condiţiei privind „legătura cu soluţionarea cauzei".
Legătura cu cauza priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constată asupra soluţiei ce se va pronunţa, asupra pretenţiei deduse judecăţii, adică a obiectului procesului civil, cu referire la speţă.
Obiectul cauzei priveşte exclusiv litigiul dedus spre soluţionare în cursul căruia, în orice etapă procesuală, în faţa instanţei căreia procesul este pendinte, este ridicată excepţia de neconstituţionalitate.
Or, în prezenta cauză obiectul priveşte exclusiv soluţionarea excepţiei de nelegalitate a unei dispoziţii dintr-o hotărâre de guvern, în condiţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.
În temeiul aceleaşi dispoziţii legale, judecarea fondului litigiului, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, a fost suspendată.
Raportat la acest obiect, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de pârâtă în faţa instanţei de recurs nu are legătură cu soluţionarea cauzei, în fond.
Prin urmare, constatând neîndeplinirea acestei cerinţe şi respingând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre legală, încheierea atacată nefiind supusă cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizat de pârâtă.
Pârâta a invocat legătura dispoziţiei legale, cu referire la care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, cu soluţionarea cauzei, referindu-se la acţiunea în daune aflată pe rolul Tribunalului Bucureşti.
Or, dispoziţiile legale menţionate nu abilitează o instanţă a se pronunţa asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cu referire la o excepţie de neconstituţionalitate ce are legătură cu soluţionarea unei cauze aflate pe rolul altei instanţe de judecată, întrucât art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, statuează asupra dreptului judecătorului de a se pronunţa exclusiv în cadrul procesului dedus spre soluţionare în faţa sa, în fond sau căi de atac, după caz.
Ca atare, în mod judicios secţia de contencios administrativ şi fiscal a apreciat cu privire la posibilitatea pârâtei de a ridica excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiei din Legea nr. 8/1996, în faţa Tribunalului Bucureşti.
Din dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, cu referire la contenciosul constituţional, rezultă că instanţa judecătorească în faţa căreia s-a ridicat o excepţie de neconstituţionalitate, nu are competenţa examinării acesteia, ci exclusiv a pertinenţei excepţiei, în sensul legăturii cu soluţionarea cauzei.
Prin urmare, instanţa judecătorească în faţa căreia a fost invocată o excepţie de neconstituţionalitate, se pronunţă numai asupra admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru a decide asupra excepţiei.
Sub acest aspect, în mod greşit instanţa s-a pronunţat în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate, constatând că aceasta este contrară dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Nu răspunde, însă, naturii juridice şi finalităţii recursului, de remediu procesual, apărând, totodată, şi ca o soluţie de un formalism excesiv şi fără consecinţe juridice pentru parte, admiterea căii de atac, exclusiv pentru acest motiv şi modificarea dispozitivului încheierii atacate, în sensul respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru a decide asupra excepţiei de neconstituţionalitate a art. 133 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, ridicată de pârâta S.R.Tv.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de pârâta menţionată împotriva încheierii din 25 ianuarie 2006, pronunţată în dosarul nr. 15.369/1/2005, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de S.R.Tv., împotriva încheierii din 25 ianuarie 2006, pronunţată în dosarul nr. 15.469/1/2005 (număr în format vechi 3774/2005), al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 37/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 4/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
