ICCJ. Decizia nr. 6/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 6/2006
Dosar nr. 268/2005
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 306 din 11 mai 2005, pronunţată în dosarul nr. 2052/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.Ş. împotriva magistraţilor O.N. şi S.E.A.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa penală nr. 524 din 13 septembrie 1999, Tribunalul Bucureşti a condamnat pe inculpatul A.Ş., la o pedeapsă rezultantă de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (2), (3), (5) C. pen. şi de art. 13 din Legea nr. 87/1994.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 186 din 13 aprilie 2000, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva hotărârii primei instanţe, precum şi apelul părţilor civile C.M., C.V., S.N. şi SC C. SA, declarat împotriva aceleiaşi hotărâri, a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi, rejudecând, a aplicat inculpatului, şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
Prin Decizia nr. 4529 din 24 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis recursurile declarate de inculpatul A.Ş. şi părţile civile B.V. şi P.V., a casat hotărârile pronunţate în cauză şi a trimis cauza, spre rejudecare în fond, aceleiaşi instanţe.
Prin sentinţa penală nr. 139 din 3 martie 2000, a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia nr. 1892 din 10 aprilie 2002, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, inculpatul A.Ş. a fost condamnat la pedeapsa de 8 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
Petentul A.Ş. a formulat plângere penală, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 194, 246, 247 şi 2481 C. pen., împotriva judecătorului care a pronunţat sentinţa penală nr. 1736/1998.
Prin ordonanţa nr. 1964/P/2004 din 27 ianuarie 2005, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorul I.S., în temeiul art. 228 alin. (4) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Printr-o altă plângere penală, petentul a solicitat cercetarea penală a judecătorilor A.M.D., M.C.C. şi N.I., de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi a procurorului E.N. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia judiciară penală, sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), în legătură cu soluţionarea dosarului penal nr. 410/2004.
Prin rezoluţia nr. 820/P/2004 din 29 noiembrie 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 228 alin. (4) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen.
În fine, împotriva procurorilor O.N. şi S.E.A., care au dat soluţiile de neîncepere a urmăririi penale, petentul a adresat plângere, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, solicitând tragerea acestora la răspundere sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 289, 246, 247 şi 2481 C. pen.
Instanţa a constatat că petentul nu s-a adresat în prealabil organului de urmărire penală, ci a sesizat direct instanţa de judecată.
Or, plângerea adresată direct instanţei de judecată nu este prevăzută de legea procesual-penală, ca modalitate legală de învestire, în cazul în care persoana vătămată solicită efectuarea de cercetări penale împotriva procurorilor care au dispus soluţii de neurmărire penală.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul A.Ş. a declarat recurs, întemeiat pe art. 3859 pct. 10 şi 171 C. proc. pen.
Acesta a susţinut că sentinţa atacată nu răspunde sesizărilor petentului.
Astfel, petentul a formulat plângere penală în temeiul art. 283-286 C. proc. pen., coroborat cu art. 476 din acelaşi cod, chemând în judecată instituţiile statului, respectiv Ministerul Public şi autoritatea judecătorească, prin Ministerul Justiţiei.
Acesta a susţinut apoi că plângerea penală, care a fost soluţionată în sensul arătat, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 275, 278 şi 2781 C. proc. pen., coroborat cu art. 279 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi c) din acelaşi cod.
În concluzie, petentul a susţinut că sentinţa atacată este lovită de nulitatea prevăzută de art. 197 alin. (1) C. proc. pen.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., dispoziţiile privind sesizarea instanţei de judecată sunt prescrise sub sancţiunea nulităţii absolute.
Cum legea procesual-penală nu conţine nici o prevedere în sensul definirii sintagmei „dispoziţii relative la sesizarea instanţei", folosită de legiuitor, sfera şi conţinutul dispoziţiilor procesuale aflate sub protecţia nulităţii absolute se stabileşte prin coroborarea dispoziţiilor Codului de procedură penală.
Din economia dispoziţiilor codului menţionat rezultă, sub un prim aspect, separarea funcţiei de învinuire, de cea de judecată.
Totodată, urmare a introducerii art. 2781 în Codul de procedură penală, se constată o extindere a controlului judecătoresc, şi asupra unei categorii de acte procesuale, precis şi limitativ determinate prin textul legal menţionat.
În fine, se constată şi că dispoziţiile referitoare la regulile de desfăşurare a procesului penal, sunt prevăzute prin norme imperative.
Ca atare, cu referire la activitatea de judecată, se impune constatarea că este nulă, orice hotărâre judecătorească pronunţată cu nesocotirea acestor norme.
Aceste constatări impun concluzia că instanţa de judecată poate fi sesizată exclusiv prin rechizitoriu, plângere prealabilă sau plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., după caz.
În concluzie, ori de câte ori instanţa de judecată nu este sesizată prin actul procesual determinat expres de legea procesual-penală, intervine nulitatea prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., care se valorifică în mod specific.
În cauză, instanţa de judecată a fost sesizată cu plângere penală directă, într-o situaţie care nu privea una din infracţiunile prevăzute de art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., a căror judecată are loc la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi, totodată, nici nu privea unul din actele procesuale determinate în art. 2781 din acelaşi cod.
Prin urmare, admiţând excepţia inadmisibilităţii, cu referire la calea procesuală aleasă, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.Ş. împotriva sentinţei nr. 306 din 11 mai 2005, pronunţată în dosarul nr. 2052/2005, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, petentul menţionat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.Ş. împotriva sentinţei nr. 306 din 11 mai 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 2052/2005.
Obligă recurentul-petent menţionat să plătească statului, suma de 240 lei (2.400.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 ROL), reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 7/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
