ICCJ. Decizia nr. 414/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr.414/2011
Dosar nr.6285/1/2011
Şedinţa publică din 19 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1601 din 27 octombrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 6468/1/2010 a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petenta A.N.I. împotriva Rezoluţiei 1230/P/2009 din 29 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a menţinut rezoluţia atacată, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut următoarele:
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, prin Rezoluţia nr. 1230/P/2009 din 29 martie 2010 a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de B.G., fiul lui N. şi A., domiciliat în oraşul Voluntari, Şos. P.T., pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), apreciind că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni şi în cauză sunt incidente prevederile art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât actele premergătoare efectuate nu au condus la concluzia certă că sus-numitul a urmărit să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului la 8 aprilie 2009.
La data de 10 iunie 2010, A.N.I. a formulat plângere împotriva acestei rezoluţii, în temeiul art. 278 alin. (1) C. proc. pen. şi a susţinut că nu au fost valorificate toate elementele furnizate de înscrisurile aflate la dosar, potrivit cărora, la 8 aprilie 2009, B.G. nu a declarat terenul vândut SC M.D.R. SRL în anul 2008 şi nici totalitatea acţiunilor deţinute de acesta la SC A.I. SA şi SC R. SA, iar faptele îi sunt imputabile şi se impune infirmarea soluţiei şi începerea urmăririi penale împotriva acestuia.
Procurorul şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Rezoluţia nr. 2603/II/2/2010 din 30 iunie 2010 a respins ca neîntemeiată plângerea A.N.I. împotriva soluţiei dispusă în Dosarul nr. 1230/P/2009 al secţiei menţionate.
Pentru a adopta această măsură, procurorul ierarhic superior a reţinut că B.G. a completat şi semnat declaraţiile de avere şi de interese la 8 aprilie 2009 alături de alte documente necesare depunerii candidaturii pentru alegerile europarlamentare, iar din actele premergătoare efectuate rezultă că neinserarea în declaraţia de avere a vânzării unui teren intravilan constituie o omisiune şi nu o tentativă de a ascunde tranzacţia, pe care de altfel a făcut-o publică la postul R.T.V., anterior publicării informaţiei în ziarul „C.”. Cu privire la neconcordanţa procentelor acţiunilor reţinute şi menţionate în declaraţia de avere din 8 aprilie 2009, cu cele reale, procurorul ierarhic superior a apreciat că nu se datorează relei-credinţe, ci necunoaşterii lor cu exactitate.
La 20 iulie 2010 în temeiul art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., A.N.I. a formulat plângere împotriva Rezoluţiei nr. 1230/P/2009 din 29 martie 2010 şi a Rezoluţiei nr. 2603/II/2/2010 din 30 iunie 2010 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, adresată instanţei şi înregistrată la 29 iulie 2010, plângere care a fost respinsă ca inadmisibilă, fiind făcută de o persoană fără calitate de persoană vătămată sau persoană ale cărei interese legitime ar fi vătămate, de către Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Sentinţa nr. 1601 din 27 octombrie 2010, cu motivarea că fapta lui B.G. de a depune la 8 aprilie 2009, în calitate de candidat la alegerile europarlamentare, o declaraţie de avere la Biroul Electoral Central, declaraţie care ar putea fi necorespunzătoare adevărului şi care are caracter provizoriu, deoarece în termen de 15 zile de la alegerea într-o demnitate publică avea obligaţia să depună o nouă declaraţie, cu posibilitatea legală să o rectifice în termen de 30 de zile, nu este de natură să aducă o vătămare intereselor întemeiate pe lege ale A.N.I., care este o persoană juridică de drept public, al cărei obiect de activitate îl constituie verificarea averilor dobândite în perioada exercitării mandatelor, a îndeplinirii funcţiilor ori demnităţilor publice şi nu constatarea săvârşirii unor infracţiuni din studiul presei.
Chiar şi în situaţia în care A.N.I. constata existenţa unor probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unor fapte penale cu prilejul verificării averilor dobândite în perioada exercitării mandatelor şi nu pe timpul candidaturii la o demnitate publică, ea avea doar obligaţia să sesizeze organele de urmărire penală cu aceste fapte, potrivit normelor analizate, fără a dobândi prin aceasta, calitatea de persoană vătămată într-un interes legitim al său şi implicit, dreptul să formuleze plângere contra actelor procurorului sau împotriva rezoluţiilor de netrimitere în judecată ale acestuia, drept pe care legea îl recunoaşte doar acestor categorii de persoane, din care Agenţia nu face parte.
Împotriva acestei sentinţe, petenta A.N.I. a declarat recurs, susţinând că, potrivit motivelor de recurs depuse la dosar (filele 2 - 7), activitatea de evaluare efectuată de inspectorii de integritate din cadrul Agenţiei se desfăşoară cu privire la situaţia averii existente pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţii persoanelor care fac obiectul legii.
S-a apreciat că, în cauză, există un interes legitim comun cu cel al parchetului, şi anume acela de a descoperi şi combate, într-un anumit domeniu, orice act sau faptă cu caracter infracţional.
Interesul legitim al A.N.I. rezultă din însăşi legea sa de organizare şi funcţionare, potrivit art. 8 din Legea nr. 176/2010.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs.
Pe fondul cauzei, s-a apreciat că nu au fost verificate şi coroborate toate înscrisurile şi nici nu au fost efectuate verificări suplimentare specifice, de competenţa parchetului.
Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petentă nu este fondat.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine următoarele:
La data de 5 mai 2009 Preşedintele A.N.I., s-a sesizat din oficiu cu privire la faptul că în ziarul „C.” din 29 aprilie 2009 a fost publicat articolul „B. şi-a făcut-o iar cu mâna lui” din care rezulta că B.G. nu a respectat dispoziţiile legale privind completarea şi depunerea declaraţiilor de avere şi interese, şi a dispus ca Inspecţia de Integritate să efectueze verificările prevăzute de lege.
Inspecţia de Integritate, prin actul de constatare din 6 mai 2009 a reţinut că potrivit art. 41 alin. 2 din Legea nr. 144/2007 privind organizarea şi funcţionarea A.N.I., declaraţia de avere se face pe proprie răspundere şi cuprinde bunurile proprii comune şi cele deţinute în indiviziune, precum şi ale copiilor aflaţi în întreţinere, iar numitul B.G. are într-adevăr o declaraţie de avere depusă de alte persoane la 8 aprilie 2009, în dosarul de candidat la alegerile europarlamentarela Biroul Electoral Central, declaraţie în care nu s-a menţionat înstrăinarea unui teren intravilan situat în localitatea Pipera către firma „M.D.R.”, iar procentele acţiunilor deţinute de semnatar şi menţionate în aceiaşi declaraţie, nu corespund realităţii.
Prin acelaşi act de constatare s-a mai reţinut şi împrejurarea că respectiva declaraţie de avere făcută la 8 aprilie 2009 se afla în termenul de rectificare prevăzut de art. 11 din Legea nr. 144/2007 şi până la expirarea acestuia, A.N.I. nu putea declanşa procedurile de control a averii, dar aspectele semnalate în articolul din ziar constituie indicii pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) şi a sesizat parchetul pentru efectuarea de cercetări penale.
Din actele premergătoare efectuate, cu referire la sesizarea A.N.I., rezultă că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 1389 din 24 decembrie 2008, B.G. şi B.L. au vândut SC M.D.R. SRL un teren de 1936 mp cu 2.000.000 euro, iar venitul din vânzarea acestui teren a fost înregistrat la A.N.A.F. - D.G.F.P. Ilfov, iar pe de altă parte, la Bursa de Valori Bucureşti se aflau înregistrate acţiunile emise de SC A.I. SA şi SC R. SA cu toate detaliile.
Cu prilejul audierii sale la 18 martie 2010, B.G. a arătat că el este cel care a declarat pe postul R.T.V. faptul că a vândut terenul respectiv, astfel că A.N.I. a aflat din declaraţia publică făcută chiar de el, iar pe de altă parte, tranzacţia respectivă a fost evidenţiată la instituţiile publice de specialitate şi nu a fost ascunsă. Acelaşi B.G. a mai arătat că anterior datei de 8 aprilie 2009 nu a deţinut funcţii publice şi nu avea obligaţia să facă declaraţii de avere şi de interese, la data întocmirii acesteia se afla în stare de arest, iar respectivele declaraţii erau menite să completeze dosarul de candidat la alegerile europarlamentare întocmit potrivit art. 12 pct. 5 lit. a)-e) din Legea nr. 33/2007.
Analizând elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), procurorul a apreciat că în privinţa laturii subiective, această infracţiune se săvârşeşte numai cu intenţie directă, rezultată din cerinţa expresă a textului incriminator ca declaraţia necorespunzătoare adevărului să fie făcută în vederea producerii unei consecinţe juridice, într-un scop determinat, urmărit de făptuitor, împrejurare care nu se regăseşte în declaraţiile de avere şi interese semnate de B.G. la 8 aprilie 2009.
Prima instanţă a reţinut că, potrivit cadrului juridic existent la data sesizării „din oficiu” a preşedintelui A.N.I., obiectul de activitate al acestei agenţii - autoritatea administrativă „autonomă” era acela al verificării averii dobândită în perioada exercitării mandatelor sau a îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor, iar activitatea de verificare a averii dobândită în perioada menţionată se realizează de inspectori de integritate, potrivit art. 2 din Legea nr. 144 din 21 mai 2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea A.N.I.
Printre categoriile de persoane obligate să depună declaraţii de avere, în afara celor alese sau numite în anumite funcţii nu se aflau şi candidaţii pentru funcţia de deputat în Parlamentul European.
Este adevărat că potrivit art. 12 pct. 5 lit. d) din Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, candidaţii pentru funcţia de deputat aveau obligaţia să depună la Biroul Electoral Central pe lângă alte acte şi declaraţia de avere şi de interese, prevăzută de Legea nr. 115/1996, iar această autoritate avea doar obligaţia să publice o astfel de declaraţie pe internet, fără a avea şi obligaţiile de implementare a prevederilor legale privind declaraţiile de avere şi de interese şi desemnare a unor persoane cu astfel de atribuţii.
La prevederile legale analizate mai sus, adăugăm şi împrejurarea că persoanele alese sau numite în funcţie, aveau atribuţia să depună o declaraţie de avere şi de interese în termen de 15 zile de la data delegării sau numirii, altele decât cele depuse în calitate de candidaţi - obligaţie prevăzută de art. 44 din Legea nr. 144 din 21 mai 2007.
Potrivit normelor de implementare a prevederilor legale privind declaraţiile de avere şi interese din aceeaşi lege, în termen de 10 zile de la primirea declaraţiei, dacă persoana desemnată cu implementarea acestora sesiza deficienţe, recomanda persoanei în cauză rectificarea declaraţiei în termen de cel mult 20 de zile, iar până la expirarea acestuia Agenţia nu putea declanşa procedurile prevăzute de lege.
În sfârşit, legea sancţiona cu nulitate de drept actele întocmite de inspectorii de integritate fără ca persoana verificată să fie înştiinţată despre declanşarea procedurii de verificare - potrivit art. 5 alin. (9) din legea menţionată.
Interpretarea normelor de lege analizate mai sus, conduce la concluzia că declaraţiile de avere şi de interese depuse de candidaţii la funcţia de deputat în Parlamentul European la Biroul Electoral Central, nu se transmiteau la A.N.I. pe de o parte, iar pe de altă parte, Agenţia era competentă să verifice averea dobândită numai în perioada exercitării unui mandat sau a îndeplinirii unei funcţii, nu pe timpul candidaturii, iar procedura de verificare nu se putea declanşa decât după o perioadă de 30 de zile în care persoana avea posibilitatea să rectifice declaraţia, după înfiinţarea acesteia de Agenţie. Nerespectarea acestor norme imperative atrăgea sancţiunea nulităţii absolute a actelor întocmite de inspectorul de integritate.
În cauză, la 15 mai 2009 preşedintele A.N.I., în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 144/2007 a întocmit un proces-verbal de sesizare din oficiu, cu privire la faptul că în zarul „C.” din data de 29 aprilie 2009 s-a publicat un articol din care rezultă că B.G. nu a respectat dispoziţiile legale privind completarea şi depunerea declaraţiile de avere şi interese şi a dispus ca Inspecţia de Integritate să efectueze verificări în conformitate cu prevederile legii.
La rândul său, Inspecţia de Integritate a întocmit actul de constatare din 6 mai 2009 prin care a reţinut că potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 144/2007, B.G. este în termenul de depunere a unei eventuale declaraţii rectificative şi nu poate fi verificat de Agenţie, dar aspectele semnalate de articolul apărut în „C.” la 29 aprilie 2009 constituie indicii privind săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii prevăzute de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) pentru care a sesizat parchetul pentru a efectua cercetări.
Prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 publicată în M. Of. Partea I nr. 294 din 5 mai 2010 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 1-9, art. 11 lit. e), f), g), art. 12 alin. (2), art. 14 lit. c), d), e), f), art. 42 alin. (2), (3) şi art. 45-50 din Legea nr. 144/2007, norme care au fost suspendate de drept începând cu data de 5 mai 2010 până la 21 iunie 2010, dată la care au încetat efectele juridice ale acestora potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie.
Ulterior a fost adoptată Legea nr. 176 din 1 septembrie 2010, republicată în M. Of. Partea I nr. 621 din 2 septembrie 2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, lege care a abrogat prevederile art. 1-12, art. 13 alin. (3), art. 14, art. 17, art. 41-57 din Legea nr. 144/2007.
Examinând dispoziţiile art. 221 C. proc. pen. şi art. 145 C. pen., a condus la concluzia că preşedintele A.N.I. a acţionat în afara cadrului legal în vigoare la 5 mai 2009, când a întocmit procesul-verbal de sesizare din oficiu, substituindu-se organelor de urmărire penală.
Sesizarea din oficiu a acestuia, astfel cum este reglementată de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 144/2007, nu putea privi decât activitatea de verificare a averii dobândită de B.G. în perioada exercitării unui mandat public, dar acesta avea doar calitatea de candidat pentru Parlamentul European, după dobândirea calităţii de deputat avea obligaţia ca în termen de 15 zile de la alegere să depună o nouă declaraţie, care la rândul ei era supusă procedurii de implementare, cu posibilitatea rectificării acesteia, din iniţiativă proprie sau la sesizarea deficienţelor de către A.N.I., prin persoana desemnată cu această procedură, într-un termen de 30 de zile.
În cauza de faţă, preşedintele A.N.I. s-a sesizat cu faptul că în presă a apărut un articol despre B.G. şi a dispus ca Inspecţia de Integritate să efectueze verificări cu privire la averea dobândită, deşi Legea nr. 144/2007 nu instituie dreptul A.N.I. de a verifica averea dobândită de candidaţii la anumite funcţii publice - de Preşedinte al României deputat, senator, consilier judeţean, consilier local sau primar - fiind îndreptăţită doar să primească declaraţiile de avere şi de interese depuse de aceştia la Biroul Electoral Central şi să le publice în M. Of., Partea a III-a şi pe pagina de internet a Agenţiei. Mai mult decât atât, Legea nr. 144/2007 nu conţinea norme referitoare la declaraţiile de avere şi de interese ale candidaţilor la alegerile europarlamentare şi nici obligaţia Biroului Electoral Central de a transmite aceste declaraţii la Agenţie a se vedea în acest sens adresa din 19 mai 2009 (fila 25 dosar de urmărire penală).
De altfel, prin actul de constatare din 6 mai 2009 al Inspecţiei de Integritate s-a reţinut că B.G. se află în termenul de depunere a unei eventuale declaraţii rectificative şi Agenţia nu poate desfăşura activităţi de verificare a averii acestuia (fila 12 dosar de urmărire penală).
Aşadar, funcţionarii A.N.I. au declanşat o procedură de verificare a averii lui B.G. pe 5 mai 2009 pe care au oprit-o pe 6 mai 2009 deoarece nu era îngăduită de lege, prin culegerea unei informaţii din presă şi nu din activitatea proprie, pentru a declanşa cercetări penale împotriva acestuia, deşi această activitate de sesizare din oficiu cu privire la săvârşirea unei infracţiuni este atributul exclusiv al organelor de urmărire penală.
Împotriva măsurilor şi actelor de urmărirea penală orice persoană poate face plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, iar împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale date de procuror, persoana vătămată şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face plângere la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, potrivit normelor arătate mai sus.
Din examinarea dispoziţiilor Legii nr. 176/2010, activitatea de evaluare a declaraţiei de avere, cât şi cea de evaluare a declaraţiei de interese se concretizează în întocmirea unui raport de evaluare, care se comunică, între altele, organului de urmărire penală, atunci când inspectorul de integritate constată fie existenţa unor diferenţe nesemnificative, în sensul legii, între modificările intervenite în averea persoanei în cauză şi veniturile realizate de aceasta, fie existenţa unui conflict de interese sau a unei incompatibilităţi.
Ţinând seama de modalităţile de sesizare enumerate în art. 221 C. proc. pen., este evident că în aceste situaţii nu putem fi decât în prezenţa unor denunţuri, în sensul art. 222 C. proc. pen.
În cazul A.N.I. nu se poate vorbi despre un interes legitim propriu, concret şi actual pe care l-ar avea denunţătorul pentru a depăşi demersul iniţial, de încunoştinţare a organelor de urmărire penală cu privire la presupusa săvârşire a unei infracţiuni, indiferent de cauza care l-a determinat în primă instanţă să acţioneze (o obligaţie legală sau propria conştiinţă).
Procedura instituită în art. 2781 C. proc. pen. are esenţialmente un caracter privat, dedus din cerinţa unei vătămări suferite de persoana care se adresează justiţiei, în drepturile sau interesele sale legitime.
Or, încunoştinţând organele judiciare cu privire la săvârşirea unei presupuse infracţiuni, denunţătorul acţionează în virtutea unui interes public, ca reprezentant al societăţii, ajutând astfel aceste organe să cerceteze fapte prevăzute de legea penală despre care ele nu au avut cunoştinţă pe altă cale (plângere sau sesizare din oficiu).
Acest interes public este limitat însă la sesizarea organelor de urmărire penală şi nu conferă denunţătorului dreptul de a supune cauza cenzurii instanţei de judecată, atunci când nu s-a dispus începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată.
Menirea A.N.I. constă în asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, însă interesul public pentru înfiinţarea şi funcţionarea unei asemenea instituţii nu este suficient pentru a justifica un demers al Agenţiei în faţa judecătorului, în procedura instituită în art. 2781 C. proc. pen., căci pe această cale s-ar depăşi atribuţiile A.N.I, clar limitate la „responsabilităţi în evaluarea declaraţiilor de avere, a datelor şi informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1, pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice” (a se vedea art. 8 din Legea nr. 176/2010).
Prin urmare, atribuţiile Agenţiei se limitează la această evaluare, putându-se dosar sesiza alte organe (fiscale, de urmărire penală sau comisia de cercetare a averilor ori, după caz, disciplinare), care vor decide în mod suveran, potrivit propriilor competenţa, dacă au fost încălcate dispoziţiile legii fiscale ori sunt întrunite condiţiile răspunderii penale sau disciplinare, după caz.
În concluzie, sesizând organele de urmărire penale, A.N.I. acţionează ca un denunţător şi nu este îndrituită, faţă de cele expuse anterior, la un demers în faţa instanţei, în procedura instituită de art. 2781 C. proc. pen.
De altfel, prin Decizia nr. 13 pronunţată de Secţii Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, într-un recurs în interesul legii s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., A.N.I. nu are calitatea procesuală de a ataca soluţiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate, urmând a fi respinse, ca inadmisibile, conform art. 2781 alin. (8) lit. a) teza a II-a C. proc. pen.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta A.N.I. împotriva sentinţei nr. 1601 din 27 octombrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 6468/1/2010.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta petentă va fi obligată la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta A.N.I. împotriva sentinţei nr. 1601 din 27 octombrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 6468/1/2010.
Obligă recurenta petentă la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 413/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 415/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
