ICCJ. Decizia nr. 67/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 67/2004
Dosar nr. 14/2004
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 198/PI din 17 martie 2003, Tribunalul Timiş, secţia penală, a condamnat, între alţii, pe inculpatul N.D. la 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. a), d), f) C. pen., cu aplicarea art. 13 din acelaşi cod.
Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, prin Decizia nr. 198/A din 19 mai 2000, a respins, ca nefondat, apelul declarat, între alţii, de acest inculpat împotriva hotărârii primei instanţe.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs inculpaţii N.D., S.T.D., U.M. şi S.V., pentru judecarea cărora s-a fixat termen la 3 octombrie 2003.
La data de 19 septembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, ca instanţă de recurs în dosarul nr. 2566/2003, când a fost fixat termen pentru verificarea legalităţii măsurii arestării inculpaţilor menţionaţi a constatat că aceasta a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de procuror şi prelungită de instanţe şi că, în primă instanţă, a fost pronunţată o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii. Ca atare, observând şi dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi dispoziţiile art. 160d C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării este legală şi, prin încheierea pronunţată la data menţionată, a dispus prelungirea acesteia cu câte 30 zile.
Împotriva acestei încheieri, inculpatul N.D. a declarat recurs.
Recursul este inadmisibil.
Prin art. 160d C. proc. pen., în vigoare la data pronunţării încheierii atacate, se prevede că, „dacă inculpatul a fost condamnat de instanţa de fond la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă, dispunându-se arestarea preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat, conform art. 375 alin. (1) C. proc. pen., pentru judecarea apelului sau la termenul fixat, conform art. 38512 alin. (1) C. proc. pen., pentru judecarea recursului, instanţa verifică, din oficiu, legalitatea arestării şi dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri".
Dar, în timp ce prin alin. (2) din acelaşi articol, se prevede că, „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 160b şi ale art. 160c alin. (1) C. proc. pen.", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menţionate în alin. (1) al art. 160d C. proc. pen., prin care instanţa de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.
Aşa fiind şi cum, prin art. 160c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanţe, prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că, pentru încheierea pronunţată în aceeaşi materie de instanţa de apel sau aceea de recurs, legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac.
Or, recunoaşterea unei căi de atac, în alte situaţii decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Este adevărat că, prin art. 1 pct. 25 şi 26 din OUG nr. 109/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 748 din 26 octombrie 2003, art. 160d şi art. 160c C. proc. pen. au fost abrogate.
În acelaşi sens sunt, însă, dispoziţiile art. 160b, cu trimitere la art. 160a C. proc. pen., modificate prin ordonanţa de urgenţă menţionată.
Totodată, ordonanţa de urgenţă privitoare la modificarea Codului de procedură penală nu a vizat condiţiile de exercitare a recursului în procesul penal, aşa încât acestea rămân în continuare aşa cum au fost reglementate prin Cap. III al Titlului II din Partea specială a acestuia.
Ca atare, chiar şi în raport cu modificarea legislativă menţionată, calea procesuală aleasă de inculpat nu are suport legal şi, în consecinţă, în lipsa dreptului de a sesiza instanţa de control judiciar, recursul declarat nu poate declanşa controlul judecătoresc asupra legalităţii şi temeiniciei încheierii atacate, prin care instanţa competentă, conform normelor legale în vigoare la data pronunţării, a dispus prelungirea măsurii preventive a inculpatului cu 30 zile.
Pe de altă parte, în raport cu modul de reglementare, cu referire şi la caracterul normelor procedurale, calea de atac apare ca o calitate a hotărârii judecătoreşti.
Ca atare, o hotărâre judecătorească, sentinţă, decizie sau încheiere, după caz, este supusă căilor de atac prevăzute de lege la data pronunţării acesteia.
În consecinţă, admisibilitatea recursului declarat de inculpat este examinată în raport cu exercitarea acestuia, cu respectarea condiţiilor prevăzute de legea procesuală penală la data pronunţării hotărârii atacate.
De altfel, o încheiere a instanţei de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, în acest mod, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competenţa instanţelor de judecată.
În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160d, corelate cu cele ale art. 160c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă de reglementarea de ansamblu din cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.
Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus şi onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de inculpatul N.D. împotriva încheierii din 19 septembrie 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2566/2003, ca inadmisibil.
Obligă inculpatul menţionat să plătească statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 28 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 66/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 68/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
