ICCJ. Decizia nr. 68/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 68/2004
Dosar nr. 15/2004
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 154 din 22 aprilie 2003, Tribunalul Prahova, secţia penală, a condamnat pe inculpata O.M. (fiica lui C. şi G., născută, la data de 25 mai 1960, în comuna Casimcea, judeţul Tulcea) la 13 ani închisoare şi 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod.
În temeiul art. 36 alin. (1) C. pen., a contopit pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată acesteia prin sentinţa penală nr. 1108 din 7 aprilie 2000 a Tribunalului Maramureş, cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză şi a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de 13 ani închisoare şi 8 ani interzicerea unor drepturi.
Apelul declarat de inculpată împotriva hotărârii primei instanţe a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, prin Decizia nr. 330 din 14 iulie 2003.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpata a declarat recurs, pentru judecarea căruia s-a fixat termen la 18 noiembrie 2003.
La data de 18 noiembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ca instanţă de recurs în dosarul nr. 3573/2003, când a fost fixat termen pentru verificarea legalităţii detenţiei preventive a inculpatei O.M., a constatat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate. Ca atare, în baza art. 160b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 109/2003, Curtea, prin încheierea pronunţată la acea dată, a dispus menţinerea arestării preventive a inculpatei.
Împotriva acestei încheieri, inculpata O.M. a declarat recurs.
Recursul este inadmisibil.
Potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea nr. 3 din 22 octombrie 2003 a Curţii Constituţionale „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".
Aşadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti este statuată prin însăşi legea fundamentală.
Din economia textului menţionat rezultă, însă, că hotărârile judecătoreşti, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.
Legea procesuală penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiţiei, pronunţarea de hotărâri judecătoreşti care să corespundă legii şi adevărului şi care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părţilor din proces.
Or, potrivit art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau Decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs".
Aşadar, prin textul menţionat, a fost stabilită regula potrivit căreia încheierile pronunţate în primă instanţă, ca şi cele ale instanţei de apel, sunt supuse recursului odată cu fondul.
Pentru ca aceste încheieri să poată fi atacate înaintea pronunţării hotărârii în fond sau apel, trebuie ca acestea să se încadreze în excepţia prevăzută de textul menţionat, adică să fie prevăzute expres de lege.
Or, cu referire la încheierea prin care, în baza art. 160b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 109/2003, instanţa de recurs a dispus în sensul menţinerii detenţiei inculpatei, legea nu prevede expres că aceasta este supusă recursului.
În acest sens, sub denumirea marginală „Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive", prin art. 141 C. proc. pen., s-a stabilit că „încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat".
Aşadar, prin dispoziţia legală menţionată, cu referire la căile de atac formulate împotriva încheierilor menţionate, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs încheierile privitoare la măsurile preventive pronunţate în cursul judecării în fond sau, după caz, în apel, a cauzei penale.
Prin art. 160b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 109/2003, se prevede „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi, care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive", fără a se dispune că, în cazul menţinerii detenţiei preventive de către instanţa sesizată cu judecarea recursului, încheierea poate fi atacată cu recurs, dimpotrivă, prin alineatul ultim al articolului menţionat făcându-se trimitere la art. 160a C. proc. pen., în raport de care sunt supuse recursului încheierile determinate de art. 141 din acelaşi cod.
Ca atare, dispoziţiile art. 160b, cu trimitere la art. 160a şi art. 141 C. proc. pen., nu constituie o abatere de la regula stabilită prin art. 3751 alin. (2) din acelaşi cod, ci, dimpotrivă, o consacrare a acestuia, cu privire la încheierile prin care s-a dispus, de către instanţa de recurs, menţinerea arestării preventive.
Potrivit art. 3851 alin. (3) C. proc. pen., „recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărârii".
Din economia acestui din urmă text legal rezultă că, în afara excepţiei, de la regula generală, prevăzute de art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul judecăţii urmează, sub aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse, regimul juridic al hotărârii ce se va pronunţa în cauză în acea etapă procesuală.
Însă, în raport de dispoziţiile art. 3851 C. proc. pen., cu referire la hotărârile susceptibile a fi atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de atac hotărârile judecătoreşti nedefinitive.
Or, hotărârea instanţei de recurs este definitivă, potrivit distincţiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen., aşa încât împotriva acesteia nu se poate declara un nou recurs.
Ca atare, în raport de dispoziţiile legale menţionate, nici încheierile pronunţate de instanţa de recurs, în cursul judecării acestei căi de atac cu care a fost sesizată, nu sunt supuse recursului.
În consecinţă, cum deciziile pronunţate în recurs, fiind definitive şi executorii, nu sunt supuse nici unei căi ordinare de atac, iar încheierea prin care, în cursul judecării recursului, a fost menţinută detenţia inculpatei nu se încadrează în excepţia prevăzută de art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., acesta nu poate solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea încheierii pe această cale.
Or, a recunoaşte unei încheieri o cale de atac neprevăzută de lege pentru hotărârea finală, ce se va pronunţa în cauză, respectiv, recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Este de reţinut că, prin modul cum a fost reglementată luarea măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecăţii, precum şi verificarea legalităţii şi temeiniciei acestei măsuri, legea procesuală penală a stabilit un cadru legal corespunzător dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, cu referire la art. 21 din legea fundamentală şi în măsură a satisface exigenţele art. 1, art. 5, art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Pe de altă parte, în raport de dispoziţiile art. 129, cu referire la art. 126 alin. (2), art. 124 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, prin legea procesuală penală s-a stabilit sfera atribuţiilor organelor judiciare, cu determinarea competenţei în raport de instanţele inferioare sau superioare în grad.
Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri, prin care secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, a dispus menţinerea măsurii detenţiei preventive a inculpatului.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, astfel cum a fost modificat prin art. VII pct. 2 din Legea nr. 281/2003, „Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele judecate în primă instanţă de secţiile Curţii Supreme de Justiţie (...)".
Aşadar, cum, în cauză, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu judecă procesul în primă instanţă, ci în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite condiţiile art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, cu modificările ulterioare, aşa încât Completul de 9 judecători nu este, în acest caz, instanţă firească de recurs, potrivit legii procesuale penale.
Or, dispoziţiile privind competenţa au caracter imperativ, motiv pentru care soluţionarea unei cauze, în fond sau în căi de atac, cu nerespectarea acestora este sancţionată cu nulitatea, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Aşa fiind, recursul cu care a fost învestit Completul de 9 judecători urmează a fi privit ca inadmisibil şi în raport de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.
Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe recurentă, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus şi onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de inculpata O.M. împotriva încheierii din 18 noiembrie 2003, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 3573/2003, ca inadmisibil.
Obligă inculpata menţionată să plătească statului 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 28 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 67/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 69/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
