ICCJ. Decizia nr. 69/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 69/2004
Dosar nr. 554/2003
Şedinţa publică din 16 februarie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 74/P/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia Parchetelor Militare, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului general (rezervă) C.M., pentru instigare la săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 25 raportat la art. 174-176 lit. b), cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., a inculpaţilor general (rezervă) A.G., colonel (rezervă) C.T.Ş. şi colonel (rezervă) C.D., pentru instigare la săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 25, raportat la art. 174-176 lit. b), cu aplicarea art. 73 lit. b) şi art. 75 lit. a) C. pen. şi a inculpatului colonel C.V., pentru instigare la săvârşirea infracţiunilor de omor deosebit de grav şi de instigare la tentativă la omor deosebit de grav, prevăzute de art. 25, raportata la art. 174-176 lit. b) C. pen. şi, respectiv, art. 25 raportat la art. 20, raportat la art. 174-176 lit. b) C. pen., ambele cu aplicarea art. 73 lit. b) şi art. 33 lit. a) C. pen.
S-a reţinut că, la data de 13 iunie 1990, inculpaţii C.M., A.G., C.T.Ş. şi C.D. au ordonat subordonaţilor să deschidă foc cu armamentul din dotare, în condiţii nelegale, asupra unei mulţimi care înconjurase clădirea Ministerului de Interne şi se manifesta violent, împrejurare în care au fost împuşcate mortal două persoane.
S-a mai reţinut că, în dimineaţa zilei de 14 iunie 1990, inculpatul C.V. a ordonat militarilor din subordinea sa să execute foc cu armele din dotare, asupra unor grupuri de persoane aflate în zona Poliţiei municipiului Bucureşti şi a fostului magazin R.C., care aveau o atitudine agresivă faţă de militari, împrejurări în care au fost împuşcate mortal două persoane şi rănite alte trei.
Prin sentinţa nr. 69 din 30 iunie 2003, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a dispus restituirea cauzei la procuror, în vederea completării urmăririi penale, cu motivarea că urmărirea penală este incompletă, iar administrarea probelor în faza de judecată s-ar face cu mare întârziere.
Împotriva acestei sentinţe, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia Parchetelor Militare, a declarat recurs, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 teza II C. proc. pen.
În esenţă, s-a susţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile art. 333 C. proc. pen., unele din probele dispuse nemaiputând fi administrate, iar altele putând fi administrate de instanţă fără a afecta principiul celerităţii soluţionării cauzei penale.
În concluzie, procurorul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei instanţei de fond, în vederea continuării judecăţii.
Părţile civile D.M., D.O.M., B.C.G., D.I., D.V., N.P., L.G., M.A., M.C. şi M.T. au declarat recurs, pe care nu l-au motivat în scris, invocând, ca temei legal al exercitării căii de atac, dispoziţiile art. 3851 alin. (1) şi (3), raportat la art. 3852, combinat cu art. 361 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită, potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
Prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare, cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
Art. 289 din acelaşi cod dispune că „judecata cauzei se face în faţa instanţei, constituită potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi contradictoriu".
Rezultă, din textele menţionate, că rolul activ al organelor judiciare, subordonat scopului aflării adevărului, constituie unul din principiile de bază ale procesului penal, care condiţionează esenţial normala desfăşurare a acestuia.
Din economia aceloraşi texte, rezultă, însă, şi că probele strânse în cursul urmăririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea în judecată, acestea putând justifica soluţia de condamnare, exclusiv după verificarea lor în activitatea de judecată, de către instanţă, în şedinţă publică, în mod nemijlocit, oral şi în contradictoriu.
Pe de altă parte, cu referire la probe, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele".
În cauză, instanţa de fond a reţinut că urmărirea penală a lăsat nesoluţionate împrejurări de o importanţă deosebită în stabilirea vinovăţiei inculpaţilor sau a făcut constatări pe bază de supoziţii şi nu de aspecte desprinse din probele administrate.
Astfel, este cert că, în cursul evenimentelor din 13 iunie 1990, au existat persoane care au decedat sau au fost rănite prin împuşcare.
Rezultă, totodată, că în cursul dimineţii aceleaşi zile, grupuri de manifestanţi au pătruns fără drept în sediul Poliţiei Capitalei, pe care l-au devastat, au spart camera de corpuri delicte, de unde au sustras mai multe arme.
Dat fiind contextul condiţiilor speciale din data menţionată, activităţile complexe desfăşurate atât de manifestanţi, cât şi de inculpaţi, se impuneau a fi elucidate numai pe baza unui material probator necontroversat, care să înlăture echivocul şi contradicţiile, în ce priveşte stabilirea unor aspecte ale situaţiei de fapt.
Deşi faptele deduse judecăţii s-au petrecut în ziua şi noaptea de 13 iunie 1990, iar decesele au fost constatate imediat, efectuându-se şi necropsiile celor patru victime decedate prin împuşcare, iar primele acte de cercetare s-au realizat în lunile următoare, nici la acel moment şi nici ulterior, la reluarea anchetei penale, nu s-a efectuat unul din actele de cercetare de bază şi anume cercetarea locului faptei.
De asemenea, nu s-au întocmit planuri de situaţie pentru fiecare poartă, cu indicarea punctelor în care se aflau amplasaţi trăgătorii, precum şi restul cadrelor militare aflate în interior, a distanţelor existente până la poartă, cu marcarea distanţelor de la punctul de tragere la zona din plafon sau pereţi, unde s-au constatat urme de împuşcare, cu constatarea eventualelor ochiuri de geamuri pe unde se pretinde că puteau ricoşa cartuşele trase.
Totodată, nu s-a stabilit, pe baza unui plan de situaţie general, încadrarea în zonă a clădirii Ministerului de Interne, dispozitivele de apărare, amplasarea în exterior a altor forţe militare, cu referire la cele zece blindate, punctele unde se aflau amplasaţi manifestanţii, locurile unde au fost găsite victimele decedate prin împuşcare, distanţele în raport de porţile imobilului asediat, de unde se presupune că au fost împuşcate victimele, prin ricoşare.
Aceste acte erau semnificative, atât pentru stabilirea împrejurărilor concrete în care s-au derulat activităţile deduse judecăţii, cât şi pentru a servi ca documente primare la efectuarea expertizelor balistice, ale căror concluzii, coroborate cu actele medico-legale, puteau să infirme sau să confirme uciderea victimelor prin împuşcare, ca urmare a ordinelor date de inculpaţi.
Nu s-a efectuat expertiza balistică, care putea concluziona asupra direcţiei din care s-a tras, precum şi a direcţiei în care gloanţele au penetrat corpurile victimelor.
În situaţia neadministrării acestor probe, au rămas fără suport o serie de afirmaţii şi constatări ale actului de trimitere în judecată, şi nu au fost înlăturate variantele privind eventuale posibilităţi de împuşcare a victimelor din zone învecinate Ministerului de Interne sau din alte puncte ale imobilului menţionat, care nu făceau parte din dispozitivele de apărare.
Pe linia conduitei inactive a urmăririi penale, în administrarea probelor necesare constatărilor şi concluziilor, reţinute în actul de trimitere în judecată, se înscriu şi contradicţiile dintre concluziile expertizelor medico-legale şi avizele comisiei de avizare şi control care aprobă aceste concluzii, în raport de care urma a se proceda, potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor OG nr. 1/2000.
Cu referire la faptele comise în ziua de 13 iunie 1990, în zona magazinului R.C., instanţa de fond a relevat împrejurările controversate şi aspectele nelămurite de urmărirea penală sau incomplet stabilite, privitoare la determinarea unităţilor militare care au avut misiunea depresurizării Ministerului de Interne şi a zonei centrale de manifestanţi în noaptea de 13 spre 14 iunie 1990, elucidarea condiţiilor în care s-a efectuat focul de avertisment şi unităţile militare care l-au executat, muniţia primită şi consumată de fiecare unitate militară.
Examinând dosarul de urmărire penală, se constată că cele reţinute de prima instanţă se confirmă.
Ca atare, materialul probator administrat, insuficient fiind, în sensul arătat, nu dovedeşte fără echivoc vinovăţia inculpaţilor, astfel că nu se poate pronunţa o soluţie de condamnare, dar nici una de achitare a acestora.
În cazul constatării unei astfel de situaţii, legiuitorul a prevăzut, prin art. 333 C. proc. pen., că „în tot cursul judecăţii instanţa se poate desesiza şi restitui dosarul procurorului, când, din administrarea probelor sau din dezbateri, rezultă că urmărirea penală nu este completă şi că, în faţa instanţei, nu s-ar putea face completarea acestora decât cu mare întârziere".
Din dispoziţia citată, coroborată cu cele privind rolul activ al instanţei de judecată, rezultă că nu constituie motiv pentru restituirea cauzei la procuror, suficient prin el însuşi, caracterul incomplet al urmăririi penale.
Cu alte cuvinte, în lumina textelor menţionate, instanţa de judecată este obligată a administra toate probele, îndeplinind condiţiile de admisibilitate, în vederea realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta este definit prin art. 1 C. proc. pen.
Însă, sintagma „la timp", din acest din urmă text menţionat, defineşte o cerinţă de bază a desfăşurării procesului penal, şi anume, ca actele procedurale şi procesuale să se desfăşoare cu promptitudine, fără întârzieri nejustificate, în vederea realizării mai rapide a drepturilor şi intereselor părţilor, în contextul armonizării interesului apărării sociale cu interesele individului.
În raport de cerinţa celerităţii procesului penal, prin art. 333 C. proc. pen., s-a condiţionat restituirea cauzei la procuror, de constatarea împrejurării că, în faţa instanţei, urmărirea penală nu s-ar putea face decât cu mare întârziere.
Astfel, instanţa de fond a apreciat că urmărirea penală trebuie completată cu următoarele probe:
- cercetarea locului unde s-au organizat dispozitivele de apărare ale Ministerului de Interne, urmând să se stabilească în teren, pe bază de proces verbal şi schiţe, situaţia dispozitivelor de tragere în cadrul fiecărui post de apărare, locurile de unde s-a tras şi distanţele de la acestea până la locurile unde proiectilele au lăsat urme, aşa cum rezultă din fotografia judiciară şi din declaraţiile martorilor;
- efectuarea de schiţe cu amplasarea în zonă a Ministerului de Interne, marcarea locurilor în care au căzut victimele şi distanţele de la aceste locuri până la fiecare post de apărare;
- identificarea şi menţionarea în schiţă a balconului situat la etajul 1 al Ministerului de Interne, stabilirea distanţelor de la acest punct până la locul unde au căzut cele două victime;
- efectuarea unei expertize criminalistice, care să stabilească locul probabil în care s-a aflat trăgătorul, direcţia de tragere şi locul probabil în care s-a aflat victima, precum şi dacă, prin ricoşeu, gloanţele trase din aceste locuri puteau lovi mortal victimele. Aceste probe pot fi realizate de organul de urmărire penală, prin reconstituire, potrivit art. 130 C. proc. pen.
- avizarea Comisiei superioare medico-legale, asupra concluziilor contradictorii din raportul medico-legal de autopsie şi avizul Comisiei de avizare şi control, asupra distanţei de la care s-a tras, în cazul victimei L.M.;
- verificarea dosarului de autopsie al victimei, la Institutul de Medicină Legală şi să se consemneze scris existenţa sau inexistenţa buletinului de analiză, referitor la prezenţa factorilor suplimentari ai împuşcării;
- solicitarea în scris de la Ministerul de Interne a calibrului muniţiei folosite, la data de 13 iunie 1990;
- avizarea Comisiei superioare medico-legale, asupra concluziilor contradictorii dintre raportul de autopsie şi avizul Comisiei de avizare şi control asupra calibrului proiectilului şi a naturii acestuia, ce a produs moartea victimei M.V.V.;
- solicitarea de la Ministerul de Interne a jurnalului de luptă din ziua de 13 iunie 1990.
Cu referire la evenimentele din zona magazinului R.C., s-a dispus completarea urmăririi penale, cu următoarele probe:
- act constatator însoţit de un plan de situaţie general, care să lămurească aspectele privind unităţile militare care s-au aflat în zonă în perioada menţionată, unităţile militare care s-au deplasat în zonă, menţionarea orei probabile la care a început deplasarea, traseele urmate de fiecare unitate, persoana care a deţinut comanda pe timpul deplasării, precizarea şi descrierea eventualelor dispozitive de apărare formate pe acest traseu, unităţile care au format dispozitivul din Calea Victoriei, ora probabilă la care s-au format şi comandanţii fiecărei formaţiuni, traseele urmate de unităţile militare până la sediul Ministerului de Interne şi magazinul R.C., modul de amplasare al manifestanţilor faţă de militari, marcarea clădirilor din care documentele militare susţin că s-a tras în militari;
- schiţe de detaliu, cât şi de ansamblu, privind dispozitivul de apărare format în Calea Victoriei, stabilindu-se încadrarea în zonă a acestuia, întinderea lui cu indicarea străzilor ocupate şi a clădirilor învecinate de unde s-a pretins că s-a tras asupra militarilor, cu marcarea locurilor unde au căzut victimele şi a locului de unde se pretinde că s-au executat focurile neochite;
- efectuarea unei expertize balistice, care să stabilească locul probabil în care s-a aflat trăgătorul, direcţia de tragere, locul în care s-a aflat victima şi dacă victimele puteau fi lovite prin ricoşeu. Aceste probe pot fi realizate de organul de urmărire penală, prin reconstituire, potrivit art. 130 C. proc. pen.
- o situaţie sub formă de tabel, privind numele comandanţilor militari unici pe obiectivele ce au fost apărate în ziua de 13 iunie 1990 în Bucureşti, numele comandanţilor unităţilor şi subunităţilor din subordine care au acţionat în aceeaşi perioadă în zona centrală a capitalei, ordinele, scrise sau verbale, prin care au fost numiţi comandanţii, cantitatea de muniţie distribuită şi cantitatea de muniţiei nefolosită şi predată la sfârşitul misiunii.
Or, stabilind că urmărirea penală este incompletă, instanţa de judecată a constatat, totodată, şi că administrarea probelor în faţa acesteia ar necesita o lungă perioadă de timp.
Totodată, instanţa de fond a reţinut că, administrarea unora dintre probele ce privesc completarea urmăririi penale, nu s-ar putea face în faţa acesteia.
Cele două constatări sunt pe deplin justificate, prin considerentele sentinţei atacate.
Este de reţinut, în acest sens, că, prin specificul activităţii, instanţei de judecată îi lipseşte mobilitatea organului de urmărire penală, aşa încât administrarea probelor menţionate, în şedinţă publică, cu realizarea legalei îndepliniri a procedurii de citare, s-ar face cu mare întârziere şi cu afectarea nejustificată a celerităţii procesului penal.
Ca atare, în cauză sunt îndeplinite condiţiile art. 333 C. proc. pen., sentinţa atacată nefiind supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 teza II C. proc. pen., invocat de procuror.
Mai mult, în raport de cele două condiţii limitative, prevăzute de art. 333 C. proc. pen. a fi îndeplinite cumulativ, criticile privitoare la imposibilitatea stabilirii unora din faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate, indicate de instanţa de judecată, urmează a fi înlăturate, neconstituind o excepţie legal prevăzută de la aplicarea dispoziţiei menţionate, privitoare la restituirea cauzei la procuror.
În consecinţă, cum condiţiile art. 333 C. proc. pen. sunt îndeplinite, aşa încât, din acest motiv, hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare invocat de procuror, iar alte motive susceptibile a fi luate în considerare din oficiu, nu se constată, pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.
Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) şi (4) C. proc. pen., recurenţii-părţi civile vor fi obligaţi, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia Parchetelor Militare şi părţile civile D.M., Ş.O.M. (fostă D.), B.C.G., D.I., D.V., N.P., L.G. R.M.A., M.C. şi M.T., împotriva sentinţei nr. 69 din 30 iunie 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2171/2000, ca nefondate.
Obligă recurenţii părţi civile menţionaţi să plătească statului câte 600.000 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 16 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 68/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 7/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
