ICCJ. Decizia nr. 93/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 93/2004
Dosar nr. 29/2004
Şedinţa publică din 23 februarie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 11/P din 12 decembrie 2003, Curtea de Apel Oradea a condamnat pe inculpaţii S.C. şi C.D. la câte 5 ani şi 6 luni închisoare şi interzicerea timp de 3 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) – c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., cu referire la art. 1 şi 7 din Legea nr. 78/2000, precum şi la câte 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 248 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 1 şi art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca fiecare inculpat să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani şi 6 luni închisoare, sporită la 6 ani închisoare, precum şi interzicerea timp de 3 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) – c) C. pen.
S-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive, cu începere de la 11 februarie 2003, până la 12 decembrie 2003, menţinându-se, totodată, această măsură, faţă de ambii inculpaţi.
Împotriva sentinţei, procurorul şi inculpaţii au declarat recurs, fiind fixat termen în vederea judecării, la 19 februarie 2004.
Prin încheierea din 22 ianuarie 2004, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a constatat că măsura arestării preventive este temeinică şi legală şi, întemeindu-se pe prevederile art. 3002 şi art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a menţinut această măsură faţă de ambii inculpaţi.
Împotriva acestei încheieri, inculpaţii au declarat recurs.
Recursurile nu sunt admisibile.
Prin art. 160b, introdus în C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003 şi modificat prin OUG nr. 109/2003, publicată în M. Of. nr. 748 din 26 octombrie 2003, s-a instituit obligaţia instanţei de a verifica periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, prevăzându-se în alin. (3) din acest articol că, atunci când „constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
Este adevărat că, potrivit alin. (4) din acelaşi articol, „încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160a alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător".
Această dispoziţie trebuie corelată, însă, cu prevederile art. 141 C. proc. pen., prin care este reglementată „calea de atac, împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii, privind măsurile preventive".
Or, în art. 141 alin. (1) C. proc. pen., se prevede că „încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau inculpat".
Rezultă, deci, că încheierea la care se referă dispoziţia menţionată poate fi atacată separat cu recurs, numai dacă este dată în primă instanţă şi în apel, iar nu şi în cazul în care este pronunţată de o instanţă de recurs.
Ca urmare, din moment ce încheierea vizată a fost pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, este evident că recursul declarat de inculpat trebuie considerat inadmisibil.
De altfel, încheierea instanţei de recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, în acest mod, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competenţa instanţelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări mai este impusă şi de reglementarea de ansamblu din C. proc. pen., din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecinţă, constatându-se inadmisibilitatea recursurilor declarate, urmează ca acestea să fie respinse, cu obligarea inculpaţilor să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpaţii C.D. şi S.C., împotriva încheierii din 22 ianuarie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 233/2004.
Obligă pe inculpaţi să plătească statului câte 1.000.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs, din care câte 200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansaţi din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 23 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 92/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 94/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
