ICCJ. Decizia nr. 91/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 91/2004
Dosar nr. 26/2004
Şedinţa publică din 23 februarie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 167 din 18 iunie 2003, Tribunalul Ialomiţa a condamnat pe inculpatul L.N. la câte 20 ani închisoare şi interzicerea timp de 10 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (3), cu aplicarea art. 13 şi a art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 alin. (1), raportat la art. 176 lit. d), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), dispunând, în baza art. 33 lit. a) şi a art. 34 lit. b) C. pen., ca inculpatul să execute pedeapsa de 20 ani închisoare şi interzicerea timp de 10 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive, cu începere de la 5 octombrie 2001 până la 18 iunie 2003, menţinându-se starea de arest a inculpatului.
Împotriva sentinţei, inculpatul a declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 414/A din 6 august 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a I-a penală.
Inculpatul a declarat recurs, împotriva acestei decizii, fiind fixat termen, în vederea judecării, la 2 octombrie 2003.
Prin încheierea din 2 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, judecând cauza, a amânat pronunţarea la 14 octombrie 2003. Totodată, întemeindu-se pe prevederile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi pe dispoziţiile art. 160d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală şi a dispus prelungirea acesteia până la 14 octombrie 2003.
Inculpatul a declarat recurs, împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare.
Recursul nu este admisibil.
Prin art. 160d alin. (1) C. proc. pen., în vigoare la data pronunţării încheierii atacate, s-a prevăzut că, „dacă inculpatul a fost condamnat de instanţa de fond la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat, conform art. 375 alin. (1), pentru judecarea apelului sau la termenul fixat, conform art. 38512 alin. (1), pentru judecarea recursului, instanţa verifică, din oficiu, legalitatea arestării şi dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri".
Dar, în timp ce în alin. (2) al aceluiaşi articol era precizat că, "în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 160b şi ale art. 160c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menţionate în alin. (1) art. 160d C. proc. pen., prin care instanţa de apel sau de recurs ar fi dispus prelungirea sau revocarea arestării, nu s-a prevăzut o asemenea cale de atac.
Aşa fiind şi cum, prin art. 160c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 66 din 10 iulie 2003, s-a prevăzut că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanţe, prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că, pentru încheierea pronunţată în aceeaşi materie de instanţa de apel sau de aceea de recurs, legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac, din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.
De altfel, o încheiere a instanţei de recurs, privind prelungirea arestării, nu mai era susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi pentru că o asemenea posibilitate ar fi impus învestirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, în acest mod, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competenţa instanţelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări, decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160d, corelate cu cele ale art. 160c alin. (1) şi ale art. 141 alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă şi de reglementarea de ansamblu din C. proc. pen., din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecinţă, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins, cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul L.N., împotriva încheierii din 2 octombrie 2003, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 3770/2003.
Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansaţi din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 23 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 90/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 92/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
