ICCJ. Decizia nr. 93/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 93/2006
Dosar nr. 1888/1/2005
(Nr. în format vechi: 367/2005)
Şedinţa publică din 6 martie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia nr. 484/P/2005 din 6 iulie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul I.I., sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 264 C. pen.
S-a reţinut că, la data de 30 martie 2005, petenţii R.V. şi R.Ş. au solicitat cercetarea procurorului I.I., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 264 C. pen., constând în aceea că, efectuând urmărirea penală în dosarul nr. 403/P/1997 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, a zădărnicit cercetările faţă de medicul G.A., despre care se pretinde că ar fi fost autorul unei infracţiuni de ucidere din culpă, victimă fiind B.C.G., fiica denunţătorilor.
Probatoriul administrat în cauză nu susţine, însă, afirmaţiile de circumstanţă ale petenţilor.
În fine, fapta procurorului, în sensul aprecierii că se impune avizul Comisiei Superioare, cu referire la expertiza medico-legală, nu poate angaja răspunderea penală, fiind o activitate de analiză şi decizie făcută în temeiul legii, în legătură cu utilitatea, pertinenţa şi concludenţa unor probe.
Plângerea formulată de petent împotriva rezoluţiei primare de neîncepere a răspunderii penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluţia nr. 15565/346/N/2005.
Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul a formulat plângere întemeiată pe art. 2781 C. proc. pen.
Prin sentinţa nr. 627 din 11 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins plângerea, ca nefondată, reţinându-se că rezoluţia atacată este susţinută de materialul probator administrat în cauză.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul R.V. a declarat recurs, reiterând motivele plângerii penale.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Este adevărat că administrarea justiţiei penale poate fi afectată negativ şi, pe cale de consecinţă, ordinea publică, prin favorizarea infractorului.
Drept urmare, prin art. 264 C. pen., sub denumirea marginală „favorizarea infractorului", a fost incriminat „ajutorul dat unui infractor, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului, folosul sau produsul infracţiunii".
Din textul menţionat rezultă că subiect al acestei infracţiuni, care se săvârşeşte numai cu intenţie spontană, poate fi orice persoană care răspunde penal.
Evident că fapta, în oricare dintre cele două modalităţi normative, prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în situaţia în care aceasta ar fi comisă de organul de urmărire penală, adică de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligaţia apărării legalităţii.
În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susţinerile petentului, din acesta nerezultând acţiunea reclamată - îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu de către procuror, în scopul zădărnicirii urmăririi penale.
Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod corect a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune, să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
Din economia textului menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfăşurată pentru tragerea la răspundere, doar a persoanei care a săvârşit o infracţiune.
În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen., s-a stabilit că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale".
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe".
Aşadar, în raport cu textele menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen. s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menţionat, legea procesual-penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cauză, constându-se inexistenţa infracţiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici şi menţinând rezoluţia atacată, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
Pe de altă parte, formulând plângerea întemeiată pe art. 2781 C. proc. pen., petentul a vizat controlul judecătoresc al soluţiei de netrimitere în judecată, sub aspectul de incompletitudine al urmăririi penale.
Or, examinând cauza sub acest aspect, prima instanţă a constatat că, în raport cu împrejurările cauzei, caracterul de completitudine al urmăririi penale este îndeplinit, în sensul că nu se constată împrejurări ce trebuiau stabilite sau lămurite şi acestea nu au fost elucidate.
Nici în această etapă procesuală nu se constată o altă situaţie de fapt, aşa încât hotărârea primei instanţe este nesusceptibilă de critică sub acest aspect.
În fine, nici alte motive de casare susceptibile a fi puse în discuţie din oficiu nu se constată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul R.V., ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul menţionat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.V. împotriva sentinţei nr. 627 din 11 noiembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 5913/2005, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 92/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 94/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
