Fals în înscrisuri sub semnătură privată. Art. 290 C.p.. Sentința nr. 450/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 450/2015 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 03-04-2015
ROMANIA
JUDECĂTORIA CLUJ-N.
DOSAR PENAL NR._
SENTINȚA PENALĂ NR. 450/2015
Ședința publică din 03.04.2015
Instanța constituită din:
JUDECĂTOR: M. G. M.
GREFIER: R. E. P.
P. de pe lângă Judecătoria Cluj-N. este reprezentat prin procuror: A. L.
Pe rol se află soluționarea cauzei penale privind pe inculpatul H. A. trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-N. pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art.290 alin. 1 din Codul penal, cu aplicarea art. 37, lit.b din Codul penal.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care, instanța constată că mersul dezbaterilor și cuvântul participanților la procesul penal au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 12 martie 2015, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre când instanța, având nevoie de o perioadă mai îndelungată în vederea deliberării a amânat succesiv pronunțarea pentru data de 20 martie 2015, 27 martie 2015, iar apoi pentru azi, 3 aprilie 2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra pezentei cauze penale, reține că:
Inculpatul H. A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr.3211/P/05.12.2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-N. pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art.290 alin. 1 din Codul penal, cu aplicarea art. 37, lit.b din Codul penal, reținându-se în sarcina inculpatului că în perioada anterioară lunii iulie 2007 (data notării contractului în CF), fără a se putea stabili cu exactitate data, a plăsmuit în întregime contractul de vânzare-cumpărare datat 05.06.2006, prin care aparent, cumpăra de la defunctul L. F. o garsonieră situată în Cluj-N., iar apoi, în cursul anului 2008 a folosit înscrisul promovând un proces civil având ca obiect prestația tabulară, în scopul obținerii dreptului de proprietate asupra imobilului pretins cumpărat.
În cursul cercetării judecătorești, inculpatul nu a recunoscut fapta pentru care a fost trimis în judecată, susținând că actul de vânzare-cumpărare din data de 05.06.2006 ar fi fost semnat în chiar ziua încheierii lui, în imobilul obiect al contractului, situat în Cluj-N., ., . defunctul L. F., proprietarul imobilului la acea dată, la rubrica vânzător, de către inculpat la rubrica cumpărător și de către martorii H. R. și G. D., în calitate de martori (f. 65-67).
În cauză, au fost administrate în cursul urmăririi penale următoarele probe: procesul-verbal de efectuare a unor acte premergătoare (f.6), plângerea formulată de către părțile vătămate (f.8), certificatul de calitate de moștenitori ai părților vătămate (f.10), copie de pe cartea funciară a apartamentului (f.11-12), contractul de vânzare-cumpărare contestat (f.14), copie de pe acțiunea civilă promovată de inculpat sub nr._ (f.16-17), declarațiile persoanelor vătămate (f.18-26), declarațiile martorilor G. D. (f.27-29, 163-166), H. R. A. (f.51-53, 157-158), R. I. (f 54-59), Z. A. (f 60), C. A. (f 61-62), P. L. (f 177-178), înscrisurile model de comparație (f.31-38), cererea inculpatului de notare a contractului în CF (f.44), declarațiile inculpatului (f.64-69), raportul de Constatare Tehnico-Științifică nr. 259.700 din 05.01.2010 (f.76-80), raportul de Expertiză nr. 8292 din 08.03.2013 (f.84-91), acte de corespondență cu OCPI Cluj (f.97-106), adresă emisă de notarul public S. B. (f.108), raportul de Constatare Tehnico-Științifică nr. 377.630 din 17.03.2010 - testarea poligraf a învinuitului (f.116-122), raportul de Constatare Tehnico-Științifică nr. 377.630 din 17.03.2010 - testarea poligraf a martorei R. I. (f.126-130), fișa de cazier judiciar a învinuitului (f.151), adresă de la Romtelecom (f-153), procesul-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală (f-154), procesul-verbal încheiat de organul de cercetare penală (f.164), procesul verbal de confruntare (f 174-176).
În cursul cercetării judecătorești a fost depusă la dosar copie de pe cazierul judiciar al inculpatului (f 5), a fost ascultat inculpatul (f 65-67), persoanele vătămate Ț. M. M. (f 68-69), T. I. M. (f 70), martorii R. I. (f 98), H. R. A. (f.99), Z. A. (f 115), C. A. (f 116), P. L. (f 127-128, 129-130), au fost depuse copie de pe sentința civilă nr.7995/27.05.2009 a Judecătoriei Cluj-N. (f 138-143), înscrisuri depuse de martorul P. L. (f 144-147), copie de pe antecontractul de vânzare cumpărare încheiat între martorii P. L., promitent-cumpărător și G. D., promitent-vânzător (f 148-152), copie de pe contractul de vânzare cumpărare încheiat între martorii P. L., cumpărător și G. D., vânzător (f 153-156), copie de pe CF nr._ Cluj-N. privind apartamentul situat în Cluj-N., ., .-158), copie de pe contractul de vânzare-cumpărare nr.3/1993 prin care defunctul L. F. și soția sa F. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Cluj-N., ., .).
Analizând întregul material probator administrat în cauză, instanța reține în fapt că potrivit certificatului de calitate de moștenitor de la fila 10, numitul L. F. a decedat la data de 25.11.2006 și în cursul anului 2008, moștenitorii săi printre care și persoanele vătămate Ț. M. M. și T. I. M. au deschis procedura succesorală după defunctul L. F.. În acest scop, s-au deplasat la notarul M. D. A. S. din Cluj-N., unde, potrivit declarațiilor persoanelor vătămate, a apărut inculpatul H. A. care a pretins că îi aparține imobilul situat în Cluj-N., ., . acea dată în CF nr._ Cluj-N. pe numele defunctului L. F. (f 10-12) întrucât l-ar fi cumpărat în anul 2006 de la defunct și le-a arătat în acest sens copia unui contract de vânzare-cumpărare datat 05.06.2006, al cărui obiect îl constituia locuința de la adresa sus menționată (f 30). Pe acest act, sub poziția vânzător apare scris olograf, cu majuscule, numele L. F., iar sub acest nume este executată o semnătură, la poziția cumpărător este scris numele inculpatului H. A. și sub acest nume a fost executată semnătura inculpatului, iar la poziția martor apar scrise numele martorilor G. D. și H. R. A. și în dreptul fiecărui nume, câte o semnătură indescifrabilă. Prețul vânzării înscris în cuprinsul contractului din discuție este 15.000 euro și în contract se menționează că prețul a fost primit integral de vânzător la data de 05.06.2006 și este precizată data de 31.08.2007 ca termen de eliberare a imobilului și de perfectare a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică la un notar public (f 30).
La data de 26.07.2007, inculpatul a solicitat notarea în cartea funciară a contractului de vânzare-cumpărare din litigiu (f.41-44), iar la data de 16.04.2008 a înregistrat pe rolul Judecătoriei Cluj-N. sub nr._ o cerere de chemare în judecată civilă împotriva numitului L. F. prin care a solicitat instanței printre altele, să oblige pe pârâtul L. F. să încheie cu inculpatul reclamant un contract autentic de vânzare cumpărare, având ca obiect imobilul înscris în CF nr._ Cluj-N., iar în caz contrar, sentința pronunțată să țină loc de act autentic notarial și să dispună înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea inculpatului reclamant. În dovedirea acțiunii sale, inculpatul a folosit tocmai contractul de vânzare cumpărare din discuție ce poartă data de 05.06.2006 (f 16-17).
Persoanele vătămate au contestat în declarațiile date contractul de vânzare-cumpărare invocat de inculpat, datat 05.06.2006, susținând că acest act ar fi fals întrucât nu ar fi fost semnat de către defunctul L. F., bănuindu-l pe inculpat ca autor al falsului, dar inculpatul a susținut în declarațiile date dimpotrivă că ar fi luat legătura cu defunctul în urma unui anunț de vânzare găsit într-un ziar și că după ce părțile ar fi convenit încheierea contractului, inculpatului i s-ar fi remis copii după contractul de vânzare-cumpărare de dobândire a apartamentului, certificatul de moștenitor și cartea de identitate a proprietarului, pe baza cărora a făcut personal verificări la Cartea funciară și constatând că imobilul este în regulă, la data de 05.06.2006 a redactat contractul de vânzare-cumpărare pe care l-a lăsat defunctului spre studiu și a doua zi, la cererea acestuia din urmă, s-a deplasat din nou la locuința numitului L. F., unde contractul de vânzare-cumpărare ar fi fost semnat atât de către vânzătorul L. F. care și-ar fi scris personal numele în prezența inculpatului, cât și de către inculpatul cumpărător și de martorii H. R. A. (nepotul inculpatului, chemat de inculpat să-i aducă o parte din preț) și G. D. (care se afla întâmplător în locuința defunctului). Inculpatul a negat așadar că ar fi falsificat semnătura defunctului L. F. de la poziția vânzător în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare datat 05.06.2006 ( f 65-67).
Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art.290 alin. 1 din Codul penal conform căruia, falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288, respectiv prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Pentru a determina starea de fapt reală și raportat la aceasta, pentru a verifica existența în cauză a infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, instanța apreciază că este esențial să se stabilească în primul rând dacă actul de vânzare-cumpărare datat 05.06.2006, care a fost denunțat ca fiind falsificat, a fost sau nu semnat de către defunctul L. F. la poziția vânzător, iar în cazul în care semnătura nu aparține defunctului, dacă inculpatul a falsificat actul, executând semnătura de sub poziția vânzător.
În acest sens, pe baza probelor administrate, instanța reține că ambele persoane vătămate au susținut în toate declarațiile lor că defunctul lor unchi, L. F., nu știa nici să scrie și nici să semneze, punând degetul în loc de semnătură pe vederile destinate rudelor, care erau scrise pentru defunct de alte persoane, iar persoana vătămată Ț. M. M. a mai susținut că defunctul nu și-a exprimat în prezența ei niciodată intenția de a-și înstrăina apartamentul (f 68-70). Reține de asemenea că dincolo de contradicțiile existente între declarațiile sale și deși a susținut că ar fi fost de față la încheierea actului, martorul H. R. A. a afirmat în mod constant, în toate declarațiile date, că nu cunoaște dacă actul de vânzare-cumpărare ce poartă inclusiv semnătura sa, a mai fost semnat de vreo altă persoană (f 51-53 din dos. de UP și f 99 din dosarul instanței), că martora R. I., care s-a dovedit a fi sinceră în declarațiile sale, aspect ce se deduce și din raportul de constatare tehnico-științifică întocmit cu ocazia testării poligraf (f 126-128), a susținut că defunctul L. F. era analfabet, nu știa nici să scrie și nici să citească, că nu are cunoștință despre existența vreunui contract de vânzare cumpărare încheiat de defunct și că nu l-a văzut pe defunct semnând niciodată nici un act (f 55-55 din dos. de UP și f 98 din dosarul instanței), că martorul Z. A., vecin cu defunctul, a declarat că defunctul nu și-a exprimat în prezența sa niciodată intenția de a-și vinde locuința (f 60 din dos. de UP și f 115 din dosarul instanței), că martorul C. A., administratorul imobilului în care a locuit defunctul L. F. în timpul vieții, a declarat că defunctul nu avea carte și nu știa să scrie, iar pe contractul de montare apometre a pus degetul în loc de semnătură și peste această urmă a mâzgălit o linie curbată, susținând de asemenea că nu l-a auzit niciodată pe defunct exprimând vreo intenție de vânzare a locuinței sale și că pentru apartamentul defunctului nu a fost solicitată niciodată o adeverință ce atestă lipsa datoriilor, act indispensabil pentru încheierea unui contract de vânzare în formă autentică (f 61-62 din dos. de UP și f 116 din dosarul instanței). Instanța mai reține că în adresa de înaintare a dosarului succesoral nr.60/2004 privind pe L. F. (soția defunctului), notarul public S. V. B. a comunicat faptul că în momentul întocmirii încheierii finale din procedura succesorală potrivit art. 81 din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, a constatat că moștenitorul L. F. nu a putut semna încheierea, acesta declarând verbal că este neștiutor de carte și că L. F. nu a completat personal cererea pentru deschiderea procedurii succesorale, așa cum impune art. 68 din legea menționată, semnând-o doar ilizibil, motiv pentru care s-a luat amprenta lui L. F. și a fost impregnată pe încheierea notarială, fiind astfel îndeplinită procedura în condițiile legii (f 108). Reține totodată că martorul G. D. a dat pe parcursul procesului penal mai multe declarații pline de contradicții, iar în ultima dintre ele a susținut că nu a fost de față la încheierea contractului de vânzare cumpărare datat 05.06.2006, ci a semnat actul respectiv la o dată ulterioară (f 165-166).
Dincolo de aceste probe, instanța reține că în cadrul cercetărilor din dosar, organele judiciare penale au încercat obținerea originalului contractului de vânzare cumpărare datat 05.06.2006, dar acesta nu a putut fi găsit nici în posesia inculpatului, nici printre actele defunctului și nici la Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară (OCPI) Cluj, unde contractul a fost notat în cartea funciară a imobilului. Deși inițial OCPI Cluj a comunicat că originalul actului există în arhivele instituției și că poate fi pus la dispoziția organelor de cercetare penală în condițiile legii, conform art. 96, 97 și 127 din Codul de procedură penală, ulterior, la data de 03.05.2012, Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Cluj-N. a răspuns la adresele poliției, arătând că în evidențele arhivei OCPI Cluj-N. există dosarul nr._/2007, dosar ce conține doar copia și nu originalul actului respectiv, menționându-se că „dintr-o regretabilă eroare” pe copia respectivă a fost aplicată ștampila cu mențiunea „Pentru conformitate cu originalul”, deși originalul nu se află la dosar (f.99). De asemenea, Biroul Notarului Public L.-O. M. unde a fost legalizat actul, aplicându-se pe acesta mențiunea „pentru conformitate cu originalul” a comunicat că în arhiva sa nu se află originalul acestui contract, iar potrivit Legii notarilor publici în cazul legalizării unor acte, nu se păstrează originalele acestora ci doar copia conformă cu originalul (f 102).
Deși în aceste condiții, concluzia Raportului de Constatare Tehnico - Științifică nr._ din 05.01.2010 a fost aceea că nu se poate stabili autorul grafic al semnăturii de la poziția vânzător din cuprinsul contractului de vânzare cumpărare datat 05.06.2006, din cauza faptului că nu a fost pus la dispoziție originalul contractului în vederea efectuării de comparații, iar calitatea copiilor existente este una foarte slabă (f.75-80), în vederea efectuării de comparații grafice și a unei noi expertize tehnice grafoscopice, au mai fost supuse analizei un alt document oficial semnat în original de către L. F. pe parcursul vieții, respectiv actul de deces al soției, defunctul semnând în calitate de declarant (f.111) și cererea pentru deschiderea procedurii succesorale după soția sa, semnată ilizibil de defunctul L. F. (f 87-foto 2).
La o simplă analiză vizuală, instanța observă cu ușurință că semnătura existentă pe copia contractului de vânzare-cumpărare din 05.06.2006 la poziția vânzător este, în mod evident, din toate punctele de vedere, mult diferită față de semnătura executată de către defunctul L. F. atât pe actul de deces al soției sale (f.111, 89) cât și pe cererea de deschidere a procedurii succesorale după soția sa, adresată Biroului notarului public S. V. B. (f 87, 89) sau pe contractul de vânzare-cumpărare nr.3/1993 prin care defunctul L. F. și soția sa F. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Cluj-N., ., .).
În plus, instanța observă că în timp ce pe toate cele trei acte semnate de defunct apare doar câte o semnătură ilizibilă, relativ redusă ca întindere (f 89), trăsătură explicabilă în contextul în care defunctul nu știa să scrie, pe contractul din litigiu semnătura ilizibilă atribuită defunctului este mult mai bogată în linii și dublată de scrierea lizibilă a numelui defunctului cu litere mari de tipar, dovadă evidentă a plăsmuirii semnăturii acestuia întrucât toate probele administrate în cauză atestă împrejurarea că defunctul nu știa să scrie.
Instanța reține totodată că deși potrivit concluziilor raportului de expertiză nr.8292 din 08.03.2013 (f 84-91), specialiștii criminaliști nu s-au putut pronunța dacă semnătura depusă pe contractul de vânzare-cumpărare din 05.06.2006 la poziția vânzător a fost sau nu executată de numitul L. F., în capitolul IV al lucrării intitulat Examinări - Constatări a fost evidențiată existența unor deosebiri majore prezente la nivel compozițional între semnătura în litigiu și semnăturile model de comparație, semnătura în litigiu fiind descifrabilă, incluzând numele titularului – L. – în comparație cu semnăturile model de comparație executate de acesta, care sunt indescifrabile. S-a arătat în raportul de expertiză că simpla alăturare a imaginilor celor două categorii de semnături este suficientă pentru a demonstra deosebirile dintre acestea și că „semnătura în litigiu prezintă un ritm de execuție mediu, dificultate în executarea caracterelor, imperfecțiuni ale traseelor, tremurături, iar semnăturile model de comparație prezintă un ritm de execuție lent, calibrul firului grafic este mare, inconstanță a raporturilor poziționale a unor elemente grafice, variabilitate execuțională mare”(f.84-91).
Coroborând concluziile expertului criminalist cu observațiile instanței și cu toate probele care atestă faptul că defunctul nu știa să scrie și să citească, instanța reține că semnătura existentă pe contractul de vânzare-cumpărare din 05.06.2006 la poziția vânzător nu a fost executată de defunctul L. F..
Sub aspectul identității autorului real al acestei semnături, instanța reține că în concluziile raportului de expertiză nr.8292 din 08.03.2013, experții criminaliști au arătat că nu se pot pronunța dacă semnătura depusă pe contractul de vânzare-cumpărare din 05.06.2006 la poziția vânzător a fost executată sau nu de către inculpat sau vreunul dintre cei doi martori semnatari ai actului, iar în cuprinsul raportului de expertiză nu există nici un indiciu suficient pentru a putea reține cu certitudine că ea ar fi fost executată de către inculpat (f 84-91). Dincolo de această probă inaptă, luată singular, pentru a reține existența infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în sarcina inculpatului, celelalte probe administrate în cauză au puterea de a genera cel mult un dubiu sub acest aspect.
Instanța reține astfel că unica probă ce naște suspiciunea conform căreia inculpatul ar putea fi autorul falsului este ultima declarație dată în cursul urmăririi penale de către martorul G. D., în care acesta a susținut că toate declarațiile pe care le-a dat până în acel moment procesual au fost mincinoase și că în realitate, martorului i s-ar fi cerut de către martorul P. L., în virtutea existenței unor raporturi civile de întreținere între cei doi martori, să-l ajute pe inculpat să falsifice contractul de vânzare-cumpărare din 05.06.2006 și că în aceste circumstanțe, G. D. ar fi semnat actul respectiv în calitate de martor chiar la sediul poliției unde era angajat la acea dată martorul P. L. (f 165-166). În declarațiile date anterior, martorul G. D., care a și semnat contractul de vânzare-cumpărare în această calitate, a relatat că l-a cunoscut pe defunct la cantina Primăriei, că ulterior s-au împrietenit și obișnuiau să iasă împreună în parc, la un joc de șah, că s-a aflat la domiciliul numitului L. F. de pe ./A .-N. la data încheierii contractului de vânzare cumpărare din 05.06.2006, pe care l-a și semnat în calitate de martor cu acea ocazie (f 27, 28-29).
Instanța reține pe de o parte că toate declarațiile date de acest martor pe parcursul urmăririi penale sunt pline de contradicții sub aspectul cunoașterii intenției defunctului de a-și vinde locuința, martorul declarând fie că a avut, fie că nu a avut cunoștință în prealabil de o astfel de intenție din partea defunctului, sub aspectul cunoașterii naturii juridice a actului încheiat, martorul declarând fie că a cunoscut, fie că nu a cunoscut natura și obiectul contractului, sub aspectul prețului, martorul declarând fie că a cunoscut întinderea prețului și a văzut remiterea banilor, fie că nu a cunoscut nici întinderea prețului și nici moneda convenită, sub aspectul formei contractului, martorul declarând că ar fi semnat un act scris de mână (f 175), deși contractul din litigiu este tehnoredactat (f 30), sub aspectul locului în care a semnat actul, martorul susținând în declarația de la fila 166 că a semnat contractul la sediul poliției, iar în declarația din cadrul confruntării că l-a semnat la propriul domiciliu (f 175), sub aspectul declarației date în cadrul procesului civil, martorul susținând că nu a dat niciodată o asemenea declarație (f 176), deși ea se află la dosarul cauzei în copie (f 27), iar pe de altă parte că martorul G. D. a revenit asupra tuturor declarațiilor sale anterioare, susținând în contradicție cu cele declarate inițial, că în realitate n-a fost de față la încheierea contractului din litigiu, modificându-și așadar în mod radical declarația, fără a fi în măsură să indice un motiv plauzibil, obiectiv și rezonabil care să justifice schimbarea declarației sale. De altfel, motivul invocat de martorul G. D. în acest scop, respectiv existența unor raporturi civile de întreținere cu P. L., a fost infirmat de martorul P. L. (f 177-178 din dos. de UP și f 128 din dosarul instanței).
Or în aceste condiții, G. D. rămâne un martor mincinos, cu credibilitatea lezată și implicit planează cel puțin un dubiu asupra tuturor declarațiilor sale. De altfel, G. D. nu a susținut în niciuna dintre declarațiile sale că inculpatul ar fi falsificat înscrisul, ci doar că martorul însuși ar fi semnat contractul la o dată ulterioară întocmirii lui și în alte circumstanțe decât cele descrise în declarațiile sale inițiale. Prin urmare, în lipsa altor probe certe, declarația acestui martor ar fi insuficientă pentru a reține falsificarea înscrisului de către inculpat, iar afirmația martorului conform căreia martorul P. L. i-ar fi cerut să-l ajute pe inculpat să falsifice actul nu poate constitui o probă certă de vinovăție a inculpatului în sensul falsificării contractului în condițiile în care ea n-a fost susținută nici de martorul P. L. și nici de alte probe, iar sinceritatea martorului G. D. este absolut îndoielnică.
Prin urmare, nu există probe certe că inculpatul a falsificat semnătura din cuprinsul contractului de vânzare cumpărare datat 05.06.2006, de sub poziția vânzător, executând-o în locul defunctului și instanța reține că inclusiv procurorul a recunoscut în cuprinsul rechizitoriului faptul că „nu se poate dovedi dincolo de orice dubiu că semnătura aplicată la poziția vânzător a fost executată de inculpat”, procurorul susținând în schimb că „este evident că plăsmuirea actului, în materialitatea lui, aparține inculpatului, acesta fiind persoana interesată să dovedească existența acestui înscris, inculpatul recunoscând inclusiv că el a redactat înscrisul la calculator”. Instanța apreciază însă că în lipsa unor probe certe de vinovăție este inacceptabilă pronunțarea unei soluții de condamnare întemeiată exclusiv pe prezumții, probabilități, supoziții întrucât orice dubiu profită inculpatului.
În privința redactării tehnice a contractului cu ajutorul calculatorului de către inculpat, instanța apreciază că acest element de fapt recunoscut de către inculpat nu prezintă relevanță sub aspectul existenței infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată câtă vreme nici o probă nu dovedește că inculpatul a redactat actul din discuție în forma în care s-a materializat cu intenția de a-l falsifica prin contrafacerea scrierii, iar nu cu intenția de a cumpăra cu adevărat imobilul respectiv. În lipsa semnăturii părților contractante, contractul tehnoredactat de inculpat nu ar fi de natură a crea nici măcar aparența de valabilitate, semnătura celor de la care emană și între care s-a încheiat fiind esențială, or în cauză, nu s-a dovedit că semnătura plăsmuită de sub poziția vânzător ar fi fost executată de către inculpat în locul defunctului L. F..
Având în vedere toate considerentele sus menționate, instanța reține că probele administrate în cauză sunt insuficiente pentru a reține în mod cert că inculpatul a comis infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art.290, alin.1 din Codul penal, dar fapta pentru care acesta a fost trimis în judecată întrunește elementele constitutive ale unei alte infracțiuni, respectiv a celei de uz de fals, prevăzută de art.291 din Codul penal din 1968.
Potrivit art.291 din Codul penal din 1968, folosirea unui înscris sub semnătura privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă când înscrisul este sub semnătură privată.
Analizând elementele acestei infracțiuni, instanța reține că inculpatul a folosit un înscris sub semnătură privată falsificat, respectiv contractul de vânzare-cumpărare datat 05.06.2006, pentru dovedirea cererii sale de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-N. la data de 16.04.2008, sub nr._, urmărind pronunțarea unei hotărâri judecătorești în temeiul căreia să înscrie în cartea funciară în favoarea sa dreptul de proprietate asupra imobilului obiect al contractului.
Inculpatul a folosit așadar înscrisul falsificat prin plăsmuirea semnăturii de sub poziția vânzător, care s-a dovedit că nu aparține defunctului L. F., în vederea producerii unei consecințe juridice.
În privința cunoașterii de către inculpat a caracterului fals al înscrisului folosit, instanța reține că inculpatul a susținut în toate declarațiile sale că defunctul L. F. ar fi semnat contractul în prezența sa, dar în condițiile în care probele administrate au generat concluzia că defunctul n-a semnat acel înscris, susținerea inculpatului se dovedește complet mincinoasă (nesinceritatea inculpatului fiind confirmată și de raportul de constatare tehnico-științifică de la filele 116-118) și denotă împrejurarea că în momentul folosirii înscrisului în procesul civil (f 16-17), inculpatul avea cunoștință că la poziția vânzător contractul purta o semnătură care n-a fost executată de către defunctul L. F. și implicit că actul era fals. Așadar folosind un înscris despre care știa că n-a fost semnat de către defunct, dar care în momentul folosirii lui purta o semnătură în dreptul poziției defunctului, constituie o probă suficientă că inculpatul era conștient că actul folosit este fals din cauza semnăturii atribuite conform contractului defunctului L. F., semnătură despre care inculpatul știa că n-a fost executată de acesta.
În drept, așa cum a fost descrisă și probată, fapta inculpatului întrunește așadar elementele constitutive ale infracțiunii de uz de fals prevăzută și pedepsită de articolul 291 din Codul penal din 1968.
Analizând fișa de cazier judiciar a inculpatului, instanța constată că inculpatului i-a fost aplicată prin sentința penală nr.794/24.06.2003 a Judecătoriei Cluj-N., definitivă prin decizia penală nr.845/22.12.2003 a Curții de Apel Cluj, pedeapsa de 3 ani închisoare și 2 ani interdicția drepturilor prevăzute de art.64, lit.a și b din Codul penal pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de articolul 329, aliniatele 1 și 2 din Codul penal. Fapta pentru care este judecat în prezenta cauză a fost săvârșită în data de 16.04.2008, data folosirii înscrisului falsificat, iar pentru fapta judecată prin sentința penală sus menționată, inculpatul a fost arestat la data de 29.10.2002 și a fost eliberat condiționat la data de 02.11.2004, cu un rest neexecutat de 360 zile închisoare (f 5).
Conform articolului 37, litera b din Codul penal, când după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripție a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an, fapta este săvârșită în stare de recidivă mare postexecutorie.
Pentru că inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care este cercetat cu forma de vinovăție a intenției după ce a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune intenționată la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni și după executarea pedepsei, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracțiune este mai mare de 1 an, instanța va reține în sarcina inculpatului și dispozițiile articolului 37, litera b din Codul penal.
În consecință, în temeiul articolului 377, alin.4 din Codul de procedură penală, instanța va schimba încadrarea juridică a faptei săvârșite de inculpatul H. A., din fapta prevăzută de articolul 290, alin.1, cu aplicarea art.37, lit.b din Codul penal din 1968 în fapta prevăzută de articolul 291, cu aplicarea art.37, lit.b din Codul penal din 1968.
Potrivit art.5, alin.1 din noul Cod penal, în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă, dar potrivit deciziei Curții Constituționale nr.265 din 6 mai 2014, publicată în M.Of.nr.372 din 20 mai 2014, data la care a intrat în vigoare, legea penală mai favorabilă se aplică în mod global, iar nu pe instituții autonome, neputându-se combina dispoziții din legi succesive.
Potrivit art.147, alin.4 din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publica în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Întrucât de la data săvârșirii faptei reținute în sarcina inculpatului și până la judecarea definitivă a cauzei au fost în vigoare succesiv Codul penal din 1968 și noul Cod penal, instanța va aplica legea penală mai favorabilă care este în acest caz Codul penal din 1968 întrucât deși limitele pedepsei închisorii prevăzute de noul cod penal în art. 323 pentru infracțiunea de uz de fals sunt egale cu cele prevăzute pentru aceeași infracțiune de vechiul cod penal în art.291 și ambele coduri prevăd pedeapsa alternativă a amenzii, regimul sancționator al stării de recidivă prevăzut de noul cod impune în art.43, alin.5, majorarea cu jumătate a limitelor speciale ale pedepsei în timp ce potrivit art.39, alin.4 din vechiul cod penal, majorarea pedepsei până la limita maximă și aplicarea unui spor sunt doar facultative, iar termenul de prescripție specială prevăzut de vechiul cod penal în art.122, lit. d raportat la art.124 este mai redus (7 ani și 6 luni) decât cel prevăzut de noul cod penal în art.154, lit. d raportat la art 155, 1lin.4 (10 ani).
Având în vedere încadrarea în drept a faptei săvârșite, instanța va condamna pe inculpat pentru infracțiunea comisă, la o pedeapsă la individualizarea judecătorească a căreia vor fi avute în vedere criteriile generale de individualizare a pedepselor prevăzute de articolul 72 din Codul penal din 1968, respectiv: dispozițiile părții generale a Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei, persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
La stabilirea în concret a pedepsei și cuantumului acesteia instanța va avea în vedere gradul de pericol social concret al faptei și făptuitorului pentru aprecierea căruia ține seama de împrejurarea că inculpatul a comis o infracțiune gravă, urmărind producerea unei consecințe juridice importante, constând în sporirea nelegală a patrimoniului inculpatului cu o locuință în detrimentul persoanelor vătămate, că inculpatul are antecedente penale, așa cum rezultă din fișa sa de cazier judiciar (f 5), că deși a executat o pedeapsă privativă de libertate, aceasta s-a dovedit insuficientă pentru îndreptarea conduitei inculpatului care a sfidat încrederea ce i-a fost conferită de organele judiciare penale cu ocazia liberării sale condiționate, comițând o nouă faptă penală, că inculpatul a fost complet nesincer în cauză, dovedind că persistă în tentativa de inducere în eroare a organelor judiciare pentru că după ce a încercat să obțină o hotărâre judecătorească civilă în baza unui act falsificat, a dat declarații mincinoase și în calitate de inculpat în prezenta cauză, ceea ce denotă nu doar lipsa oricărei urme rezonabile de regret pentru fapta penală comisă, ci și un mare dezinteres din partea inculpatului pentru îndreptarea comportamentului său infracțional.
În consecință, în temeiul articolului 291, cu aplicarea art.37, lit.b din Codul penal din 1968, instanța va condamna pe inculpatul H. A. la pedeapsa de 9 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals.
Potrivit art.12 alin.1 din Legea nr.187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă.
Conform dispozițiilor articolului 71, aliniatul 2 din Codul penal condamnarea la pedeapsa închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în articolul 64, literele a-c din Codul penal din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei.
Dar prin decizia nr.74/2007 a ÎCCJ pronunțată în recursul în interesul legii, obiect al dosarului nr.45/2007, s-a decis că dispozițiile art. 71 din Codul penal referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) (teza I) – c) din Codul penal nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanței, în funcție de criteriile stabilite în art. 71 alin. 3 din Codul penal.
În consecință, considerând că infracțiunea comisă de inculpat generează o incompatibilitate morală cu dreptul de a alege, dar și cu calitatea de ales în cadrul autorităților publice sau în funcții elective publice, precum și cu dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, în temeiul articolului 71, aliniatul 2 din Codul penal din 1968 raportat la art.12, alin.1 din Legea nr.187/2012, instanța va interzice inculpatului drepturile prevăzute la articolul 64, aliniatul 1, litera a și b din Codul penal din 1968.
În ce privește apărarea inculpatului privind prescrierea răspunderii penale pentru fapta comisă potrivit dispozițiilor legale privind prescripția specială, instanța reține că această apărare este neîntemeiată întrucât potrivit art.124 din Codul penal din 1968, în forma aflată în vigoare la data comiterii faptei care este cea mai favorabilă inculpatului, prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripție prevăzut la art. 122 este depășit cu încă o jumătate, iar în speță, potrivit art.122, lit.d din același cod, termenul de prescripție specială este de 5 ani plus jumătate, adică 7 ani și 6 luni (5 ani plus 2 ani și 6 luni) și acest termen a început să curgă la data de 16.04.2008 când a fost comisă infracțiunea de uz de fals. Prin urmare, termenul de prescripție specială se va împlini în cauză abia la data de 16.10.2015.
Sub aspectul laturii civile, instanța reține că persoanele vătămate T. I. M. și Ț. M.-M. s-au constituit părți civile în cauză, solicitând obligarea inculpatului la plata sumelor de: 10.000 euro, reprezentând daune morale, 2500 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport din localitățile de domiciliu la sediul organelor judiciare, 10.000 euro, reprezentând diferența de preț a imobilului din litigiu dintre anii 2008 și 2014, interval în care din cauza actului falsificat, persoanele vătămate nu au putut înstrăina imobilul, 10.000 lei, reprezentând cheltuieli de întreținere aferente apartamentului pe perioada 2008-2014, achitate de persoanele vătămate, deși nu au putut valorifica imobilul, 1000 lei, reprezentând cheltuieli ocazionate de legalizarea, definitivarea, mențiunea irevocabilă pe toate hotărârile judecătorești, dezbateri în primă instanță, apel, recurs, căi extraordinare de atac și radierea din CF a apartamentului, a multiplelor notări făcute de inculpat (f 51).
Potrivit art. 19 alin. (1), (2) și (5) din Codul de procedură penală, acțiunea civilă poate fi exercitată în procesul penal, având ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile, potrivit legii civile.
Analizând temeinicia pretențiilor civile formulate de părțile civile, instanța reține că potrivit art.1349, alin.1 și 2 din Noul Cod Civil, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane și cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. De asemenea, potrivit art.1357 din Codul civil din 2009, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.
Prin prisma acestor texte legale, instanța reține că inculpatul prin fapta sa, a încălcat legea penală pe care era obligat să o respecte, că prin fapta sa a adus atingere dreptului persoanelor vătămate la moștenirea după defunctul L. F. și că fapta prin care inculpatul a încălcat legea penală a cauzat persoanelor vătămate anumite prejudicii, fiind îndeplinite așadar toate condițiile răspunderii civile delictuale.
Cu privire la daunele solicitate pentru prejudiciile materiale, instanța reține că toate sumele pretinse de persoanele vătămate sunt lipsite de orice suport probator.
Dincolo de asta, suma pretinsă de persoanele vătămate cu titlu de cheltuieli de transport reprezintă cheltuieli de judecată și persoanele vătămate nu au probat data și scopul deplasărilor invocate pentru a se putea verifica raportul de cauzalitate față de fapta inculpatului din prezenta cauză, iar în cazul celorlalte sume pretinse cu titlu de daune materiale, nu a fost dovedit raportul de cauzalitate cu fapta inculpatului.
În ce privește suma pretinsă cu titlu de diferență de preț a imobilului din litigiu, instanța reține de asemenea că nu există la dosar nici o probă care să ateste împrejurarea că persoanele vătămate ar fi încercat fără succes vânzarea apartamentului din litigiu și nici că în concret, ele ar fi putut obține un preț la nivelul diferenței pretinse.
Instanța reține totodată că toate sumele cheltuite de persoanele vătămate cu titlu de cheltuieli judiciare în alte dosare civile sau penale vor putea fi recuperate de acestea în temeiul răspunderii civile delictuale.
În privința daunelor morale, instanța apreciază însă că prejudiciile morale cauzate de inculpat prin fapta sa persoanelor vătămate, constând în sentimentul acestora de nesiguranță și incertitudinea cu privire la întinderea patrimoniului succesoral după antecesorul lor pentru o perioadă considerabilă de timp, consumul psihic suferit de părțile civile din acest motiv, cheltuielile generate de toate procedurile judiciare declanșate din cauza faptei comise de inculpat în dauna persoanelor vătămate, timpul efectiv consumat de persoanele vătămate cu aceste proceduri, stresul aferent, deplasările pe care persoanele vătămate au fost nevoite să le suporte pe o distanță mare, pe ruta Argeș-Cluj, ca urmare a procesului civil de prestație tabulară în care inculpatul a folosit înscrisul falsificat, îndreptățesc persoanele vătămate la despăgubiri. Luând în considerare toate criteriile anterior enumerate, instanța apreciază că o sumă de 1500 euro ar fi echitabilă pentru repararea prejudiciului moral suferit de fiecare dintre cele două părți civile.
În consecință, în temeiul articolelor25, alin.1 și 397, alin.1 din noul Cod de procedură penală, raportat la articolul 1349 din Noul cod civil instanța va admite doar în parte acțiunea civilă formulată în cadrul procesului penal de către persoanele vătămate T. I. M. și Ț. M.-M. și va obliga pe inculpat să plătească în favoarea fiecărei părți civile suma de câte 1500 euro cu titlul de despăgubiri civile, reprezentând daune morale.
În temeiul articolului 25, alin.3 din Codul de procedură penală, instanța va desființa înscrisul falsificat intitulat „Contract de Vânzare-Cumpărare din 05.06.2006” privind pe vânzător L. F. și pe cumpărător H. A..
Potrivit art. 274, alin.1 din Codul de procedură penală, în caz de renunțare la urmărirea penală, condamnare, amânare a aplicării pedepsei sau renunțare la aplicarea pedepsei, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepția cheltuielilor privind avocații din oficiu și interpreții desemnați de organele judiciare, care rămân în sarcina statului. Prin urmare, întrucât inculpatul a fost condamnat prin prezenta hotărâre, în temeiul articolului 274, alin.1 din Codul de procedură penală, instanța va obliga inculpatul la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
În temeiul articolului 377, alin.4 din Codul de procedură penală, schimbă încadrarea juridică a faptei săvârșite de inculpatul H. A., din fapta prevăzută de articolul 290, alin.1, cu aplicarea art.37, lit.b din Codul penal din 1968 în fapta prevăzută de articolul 291, cu aplicarea art.37, lit.b din Codul penal din 1968.
În temeiul articolului 291, cu aplicarea art.37, lit.b din Codul penal din 1968, condamnă pe inculpatul H. A., fiul lui A. și V., născut la data de 14.09.1971, în Cluj-N., cu domiciliul în Cluj-N., ., ., jud.Cluj, CNP_, la pedeapsa de 9 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals.
În temeiul articolului 71, aliniatul 2 din Codul penal din 1968 raportat la art.12, alin.1 din Legea nr.187/2012 interzice inculpatului drepturile prevăzute la articolul 64, aliniatul 1, litera a și b din Codul penal din 1968.
În temeiul articolelor 25, alin.1 și 397, alin.1 din noul Cod de procedură penală, raportat la articolul 1349 din Noul Cod civil admite în parte acțiunea civilă formulată în cadrul procesului penal de către persoanele vătămate T. I. M. și Ț. M.-M., ambii cu domiciliul în localitatea Vlădești, ., jud.Argeș și în consecință obligă pe inculpat să plătească în favoarea fiecărei părți civile suma de câte 1500 euro cu titlul de despăgubiri civile, reprezentând daune morale.
În temeiul articolului 25, alin.3 din Codul de procedură penală, desființează înscrisul falsificat intitulat „Contract de Vânzare-Cumpărare din 05.06.2006” privind pe vânzător L. F. și pe cumpărător H. A..
În temeiul articolului 274, alin.1 din Codul de procedură penală obligă inculpatul la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.
Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 3 aprilie 2015.
JUDECĂTOR GREFIER
M. M. G. P. R. E.
Red./Dact 18/21.05.2015
MMG
| ← Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Sentința nr. 441/2015.... | Redeschiderea procesului penal. la judecarea în lipsă. Art.466... → |
|---|
