Plângere soluţii de neurmărire/netrimitere judecată. Art.340 NCPP. Încheierea nr. 476/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
| Comentarii |
|
Încheierea nr. 476/2015 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 10-04-2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CLUJ-N.
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal 3185
ÎNCHEIERE PENALĂ NR. 476/2015
Ședința publică din data de 10 aprilie 2015
Completul constituit din:
Judecător de cameră preliminară: M. G. M.
Grefier: R. E. P.
Ministerul Public reprezentat prin d-na A. L., procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-N.
Pe rol se află soluționarea cauzei penale având ca obiect plângerea formulată de către contestatorul C. D. M., împotriva ordonanței nr.1241/II/2/2014 și 1229/II/2014 din 04.09.2014 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-N. prin care s-a respins plângerea formulată de către contestator împotriva soluției procurorului din Ordonanța nr.8594/P/2012 din 11.07.2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-N..
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care, instanța constată că mersul dezbaterilor și cuvântul participanților la procesul penal au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 19 martie 2015, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre când instanța, având nevoie de o perioadă mai îndelungată în vederea deliberării a amânat pronunțarea pentru data de 27 martie 2015, 03 aprilie 2015 și apoi 10 aprilie 2015, când a hotărât următoarele:
JUDECĂTORUL DE CAMERĂ PRELIMINARĂ
Prin plângerea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-N. la data de 01.10.2014, contestatorul C. D. M. a atacat Ordonanța nr.1241/II/2/2014 și 1229/II/2014 din 04.09.2014 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-N. prin care s-a respins plângerea formulată de către contestator împotriva soluției procurorului din Ordonanța nr.8594/P/2012 din 11.07.2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-N. prin care s-a dispus clasarea cauzei privind pe C. D. M. privind infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art.244, alin.1 și 2 din Codul penal cu aplicarea art.35, alin.1 și art.5 din Codul penal și clasarea cauzei referitor la săvârșirea infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art.320, alin.1 din Codul penal cu aplicarea art.5 din Codul penal, participație improprie la fals intelectual, prevăzută de art.52, alin.3 raportat la art.321 din Codul penal, fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art.322 din Codul penal, uz de fals prevăzută de art.323 din Codul penal.
În motivarea plângerii, contestatorul a susținut în esență că sub aspectul legalității, ordonanța atacată încalcă art.18 din Codul de procedură penală întrucât, deși procurorul a dat o soluție în temeiul prescripției, contestatorul nu a fost citat de către organele de urmărire penală pentru a-și exprima poziția procesuală cu privire la continuarea procesului penal, că ordonanța atacată încalcă art.10, alin.3 din Codul de procedură penală întrucât contestatorul a fost pus sub învinuire doar sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune în formă continuată, prevăzută de art.215, alin.1 și 2, cu aplicarea art.41, alin.2 din Codul penal din 1968, iar nu și sub aspectul celorlalte infracțiuni menționate în cuprinsul dispozitivului ordonanței atacate, respectiv fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual, fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals pentru care nu s-a dispus începerea urmăririi penale, potrivit art.305, alin.2 și 3 din Codul de procedură penală astfel încât soluția adoptată în privința acestora este nelegală, că ordonanța atacată încalcă art.5 din Codul de procedură penală potrivit căruia organele judiciare au obligația de a asigura pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului și obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului, că soluția adoptată încalcă Decizia de recurs în interesul legii a ÎCCJ nr.XV/21.11.2005 referitoare la situațiile în care procurorul poate solicita instanței desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat pentru că în cazurile în care acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, procurorul are calitatea de a exercita în fața instanței civile acțiunea pentru desființare înscrisuri numai în situațiile prevăzute de art.92, alin.1 din codul de procedură civilă (fostul art.45, alin.1 din Codul de procedură civilă, dar procurorul nu legitimează calitate procesuală activă pentru a sesiza judecătorul de cameră preliminară cu solicitarea de desființare a înscrisurilor falsificate și soluția de sesizare a judecătorului de cameră preliminară este nelegală și prin raportare la art.25, alin.5 din Codul de procedură penală potrivit căruia în caz de încetare a procesului penal în temeiul prescripției (art.16, alin.1, lit.f) instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă. Sub aspectul temeiniciei, contestatorul a susținut că starea de fapt reținută în cuprinsul ordonanței este greșită, că nu a existat nici o acțiune de inducere în eroare, practic fapta de înșelăciune neexistând, că în privința infracțiunilor de fals nu există nici o modalitate de sesizare a organelor de urmărire penală referitor la acestea, iar în al doilea rând nu există nici o expertiză grafică prin care să se constate că înscrisurile la care face referire procurorul au fost falsificate.
Judecătorul de cameră preliminară a solicitat din oficiu și a fost atașat dosarul penal nr.8594/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-N. și Ordonanța nr.1241/II/2/2014 și 1229/II/2014 din 04.09.2014 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-N. prin care s-a respins plângerea formulată de către contestator împotriva soluției procurorului.
În dosarul penal nr.8594/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-N., procurorul a dispus prin Ordonanța din data de 11.07.2014, schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina contestatorului din infracțiunea de înșelăciune în formă continuată prevăzută de art.215, alin.1 și 2 din Codul penal cu aplicarea art.41, alin.2 Codul penal din 1968 în infracțiunea de înșelăciune în formă continuată prevăzută de art.244, alin.1 și 2, cu aplicarea art.35, alin.1 și a art.5 din Codul penal, clasarea cauzei privind pe suspectul C. D. M. relativ la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată, prevăzută de art.244, alin.1 și 2, cu aplicarea art.35, alin.1 și a art.5 din Codul penal, fiind împlinit termenul de prescripție al răspunderii penale, clasarea cauzei referitor la săvârșirea infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art.320, alin.1, cu aplicarea art.5 din Codul penal, participație improprie la fals intelectual, prevăzută de art.52, alin.3 raportat la art.321 din Codul penal, fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art.322 din Codul penal, respectiv uz de fals, prevăzută de art.323 din Codul penal, fiind împlinit termenul de prescripție al răspunderii penale pentru toate aceste infracțiuni și în temeiul art.315, alin.2, lit.d raportat la art.5491, alin. 1 din Codul de procedură penală, sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu solicitarea de desființare a înscrisurilor falsificate: autorizația de construire nr.505/07.04.1999, autorizația de construire nr.922/05.06.2001, avizul Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice nr.1519/04.02.1999 și avizul Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice nr.2105/19.10.2000.
Împotriva acestei ordonanțe, contestatorul a formulat plângere la prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-N. care a fost respinsă prin Ordonanța nr.1241/II/2/2014 și 1229/II/2014 din 04.09.2014.
Împotriva Ordonanței nr.1241/II/2/2014 și 1229/II/2014 din 04.09.2014 a prim procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-N., contestatorul a formulat în termenul legal, plângere la Judecătoria Cluj-N. care a fost înregistrată sub nr.de mai sus.
Analizând dosarul cauzei, judecătorul de cameră preliminară reține că plângerea înregistrată pe rolul instanței de către contestator, a fost îndreptată împotriva Ordonanței prim procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-N., dar verificarea legalității si temeiniciei acestui act excede limitelor prevăzute de art.340, alin.1 din Codul de procedură penală, text de lege ce a instituit posibilitatea verificării legalității si temeiniciei soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, respectiv de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispuse prin ordonanță sau rechizitoriu.
În speță, Ordonanța dată de prim-procuror, prin care s-a respins doar plângerea formulată de contestator în temeiul art.339 din Codul de procedură penală nu se încadrează în nici una din ipotezele avute în vedere de art. 340 din Codul de procedură penală care vizează strict soluțiile de neurmărire sau netrimitere în judecată.
Judecătorul de cameră preliminară are în vedere și decizia nr.57/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial nr.283 din 11.04.2008, pronunțată într-un recurs în interesul legii, decizie prin care s-a stabilit în mod obligatoriu că „plângerea îndreptată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori în baza dispozițiilor date de acesta, altele decât rezoluțiile sau ordonanțele procurorului de netrimitere în judecată, reglementate de art. 2781 alin. 1 din vechiul Cod de procedură penală, este inadmisibilă.
Prin urmare, se impune respingerea plângerii formulate de către contestator împotriva Ordonanței nr.1241/II/2/2014 și 1229/II/2014 din 04.09.2014 a prim procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-N., ca inadmisibilă.
În consecință, în temeiul articolului 341, aliniatul 6, litera a din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară va respinge plângerea formulată de către contestatorul C. D. M. și va menține Ordonanța nr.1241/II/2/2014 și 1229/II/2014 din 04.09.2014 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-N. prin care s-a respins plângerea formulată de către contestator împotriva soluției procurorului din Ordonanța nr.8594/P/2012 din 11.07.2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-N. prin care s-a dispus clasarea cauzei privind pe C. D. M. privind infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art.244, alin.1 și 2 din Codul penal cu aplicarea art.35, alin.1 și art.5 din Codul penal și clasarea cauzei referitor la săvârșirea infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art.320, alin.1 din Codul penal cu aplicarea art.5 din Codul penal, participație improprie la fals intelectual, prevăzută de art.52, alin.3 raportat la art.321 din Codul penal, fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art.322 din Codul penal, uz de fals prevăzută de art.323 din Codul penal.
Dar chiar dacă plângerea contestatorului ar fi fost admisibilă sub acest aspect, judecătorul de cameră preliminară constată că soluția procurorului de clasare este temeinică și legală, reținând că în mod corect a aplicat procurorul dispozițiile art.16, alin.1, lit.f din Codul de procedură penală față de contestatorul C. D. M. privind infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art.244, alin.1 și 2 din Codul penal cu aplicarea art.35, alin.1 și art.5 din Codul penal și referitor la săvârșirea infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art.320, alin.1 din Codul penal cu aplicarea art.5 din Codul penal, participație improprie la fals intelectual, prevăzută de art.52, alin.3 raportat la art.321 din Codul penal, fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art.322 din Codul penal, uz de fals prevăzută de art.323 din Codul penal, dispunând clasarea față de aceștia.
În acest sens, analizând pe rând motivele invocate de contestator în plângerea sa, judecătorul de cameră preliminară reține că potrivit art.18 din Codul de procedură penală, în caz de prescripție, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal, iar potrivit art.319, alin.1 din același cod, în caz de clasare ca urmare a constatării că a intervenit prescripția, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanța de soluționare a cauzei, continuarea urmăririi penale, însă nici o dispoziție legală nu instituie în sarcina organelor de urmărire penală vreo obligație suplimentară de citare a suspectului sau inculpatului pentru a-și preciza poziția procesuală sub acest aspect, așa cum susține contestatorul și de altfel, o asemenea citare ar fi superfluă în condițiile în care acesta ia cunoștință de soluția de clasare, precum și de temeiul soluției prin comunicarea copiei de pe ordonanța de clasare, iar termenul pentru formularea cererii de continuare a urmăririi penale începe să curgă doar de la primirea acestei copii.
Prin urmare, acest motiv invocat de contestator nu este întemeiat.
În privința art.10, alin.3 din Codul de procedură penală, acesta prevede că suspectul are dreptul de a fi informat de îndată și înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală și încadrarea juridică a acesteia, iar inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lui și încadrarea juridică a acesteia, iar art.307 din același cod prevede că persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoștință, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
În speță, împotriva contestatorului a fost începută urmărirea penală pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată prevăzută de art.215, alin.1 și 2 din Codul penal cu aplicarea art.41, alin.2 Codul penal din 1968 la data de 15.11.2012 (f 11 din dos UP vol. 1), deci sub imperiul vechiului cod de procedură penală, iar la data de 22.11.2012, acesta a fost audiat în calitate de învinuit, aducându-i-se la cunoștință fapta și încadrarea juridică a faptei pentru care a început urmărirea penală împotriva sa (f 518-520 din dos UP vol. 1).
În ce privește infracțiunile de fals, judecătorul reține că acestea nu au fost reținute în sarcina contestatorului întrucât împotriva sa nu a fost începută urmărirea penală pentru niciuna dintre aceste infracțiuni, iar soluția de clasare referitoare la infracțiunile de fals a fost pronunțată in rem, iar nu in personam, adică nu față de contestator sau față de vreo altă persoană, ci pur și simplu în cauză.
În plus, drepturile conferite prin dispoziția legală sus menționată constituie niște garanții menite să protejeze persoana pusă sub acuzare, or în condițiile unei soluții de clasare ca urmare a prescripției, chiar o eventuală încălcare a acestor drepturi n-ar putea cauza nici o vătămare, fiind așadar irelevantă în cauză.
Prin urmare, nici acest motiv invocat de contestator nu este întemeiat.
În privința obligațiilor instituite de art.5 din Codul de procedură penală potrivit căruia organele judiciare au obligația de a asigura pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului și obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului, de art.99, 100, 103, 198, alin.1, 285, 306, alin.1 și 3 din același cod, judecătorul reține că în cazul împlinirii termenului de prescripție al răspunderii penale, cum este cazul din speță, soluția de clasare și implicit încetarea oricăror acte de cercetare penală în cauză (inclusiv administrare de probe) se impune procurorului de către art.315, alin.1, lit.b raportat la art.16, alin.1, lit.f din Codul de procedură penală, urmărirea penală fiind posibilă numai în condițiile procedurii speciale reglementate de art.319, alin.1 din același cod, conform căruia în caz de clasare ca urmare a constatării că a intervenit prescripția, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanța de soluționare a cauzei, continuarea urmăririi penale. Întrucât în cauză contestatorul nu a formulat o astfel de cerere și a precizat expres prin apărătorul său la ultimul termen de judecată că nici nu a intenționat vreodată să se prevaleze de această procedură, judecătorul apreciază că nu se poate imputa procurorului încetarea oricărui act de cercetare penală și lăsarea probatoriului în stadiul în care se afla în momentul împlinirii termenului de prescripție.
Contestatorul a mai susținut că n-au fost analizate toate elementele infracțiunilor pentru care a fost cercetat însă în condițiile încetării urmăririi penale ca urmare a prescripției, nici nu mai putea fi analizată existența sau inexistența acestor infracțiuni, a elementelor constitutive ale acestora, contestatorul având la dispoziție în acest scop, procedura prevăzută de art.319 din Codul de procedură penală, de care a ales însă să nu se folosească.
Prin urmare, și acest motiv invocat de contestator este neîntemeiat.
În privința dispoziției privind sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu solicitarea de desființare a înscrisurilor falsificate în temeiul art.315, alin.2, lit.d raportat la art.5491, alin. 1 din Codul de procedură penală, judecătorul apreciază că doar judecătorul de cameră preliminară sesizat cu o astfel de cerere poate stabili admisibilitatea sau inadmisibilitatea, temeinicia sau netemeinicia ei și că o astfel de dispoziție dată sau omisă de către procuror nu poate constitui obiectul unei plângeri contra soluției procurorului în cadrul procesual al acestei proceduri speciale reglementate de art.340 din Codul de procedură penală care așa cum s-a reținut deja mai sus, a instituit posibilitatea verificării legalității si temeiniciei soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, respectiv de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispuse prin ordonanță sau rechizitoriu, or sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea desființării unui înscris falsificat nu intră în categoria soluțiilor anterior menționate.
De altfel, dincolo de aspectul sus menționat, judecătorul reține că în caz de clasare, art.315, alin.2, lit.d raportat la art.5491, alin. 1 din Codul de procedură penală conferă procurorului dreptul de a sesiza judecătorul de cameră preliminară cu propunerea de desființare totală sau parțială a unui înscris. Deși contestatorul apreciază că atunci când clasarea s-a făcut prin neurmărire, deci fără efectuarea de acte de urmărire penală și fără administrarea de probe, soluția de a solicita desființarea înscrisurilor (autorizații și avize) este nelegală deoarece ar echivala cu acordarea competenței procurorului de a decide fără probe că un act este fals, judecătorul apreciază că nu trebuie confundată o simplă propunere făcută de procuror cu competența de a decide caracterul autentic sau fals al unui înscris și implicit desființarea acestuia, competență care într-un asemenea caz, revine nu procurorului care propune, ci doar judecătorului de cameră preliminară sesizat în acest scop, care decide doar după cercetarea caracterului autentic sau fals al înscrisului. Așadar, propunerea procurorului în acest sens nu conduce automat la desființarea înscrisului, judecătorul urmând a verifica existența falsului.
Prin urmare, și acest motiv invocat de contestator este neîntemeiat.
În ce privește schimbarea temeiului de drept al soluției de clasare din art.315, alin.1, lit.b raportat la art.16, alin.1, lit.f din Codul de procedură penală în art.315, alin.1, lit.b raportat la art.16, alin.1, lit.a din Codul de procedură penală, judecătorul reține că potrivit art.315, alin.1, lit.b raportat la art.16, alin.1, lit.a din Codul de procedură penală, clasarea se dispune dacă fapta nu există.
Este adevărat că pe calea plângerii contra soluției procurorului reglementată de art.340 din Codul de procedură penală este posibilă teoretic schimbarea temeiului juridic al soluției de clasare, însă numai în condițiile în care cercetarea penală ar fi fost finalizată și toate elementele infracțiunilor cercetate ar fi fost verificate și clarificate prin epuizarea întregului probatoriu necesar în acest scop.
O cercetare penală incompletă, urmare a întreruperii ei de împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, nu poate fundamenta o soluție de clasare pentru inexistența faptei, a caracterului penal al acesteia sau inexistența probelor de vinovăție.
În speță, judecătorul apreciază că stadiul în care a ajuns urmărirea penală (în cazul infracțiunii de înșelăciune), respectiv cercetarea penală (în cazul infracțiunilor de fals), adică ansamblul probelor administrate până în momentul prescripției este insuficient pentru verificarea caracterului infracțional, respectiv a tuturor elementelor infracțiunilor supuse cercetării penale în această cauză și implicit și pentru schimbarea temeiului juridic al soluției de clasare. Dar prezența unei cauze care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, cum este prescripția conform art.16, alin.1, lit.f din Codul de procedură penală, impune încetarea oricărui act de cercetare penală și o soluție imediată de clasare, astfel încât din momentul împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale nu se mai poate administra nici o probă, cum s-a întâmplat și în această speță.
Totuși, pentru ipoteza în care persoana față de care s-a pronunțat soluția de clasare ca urmare a prescripției, apreciază că este nevinovată, legea procedural penală a instituit posibilitatea continuării urmăririi penale la cererea acesteia conform unei proceduri speciale reglementate de art.319 din Codul de procedură penală potrivit căruia în caz de clasare ca urmare a constatării că a intervenit prescripția, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanța de soluționare a cauzei, continuarea urmăririi penale. Deși contestatorul a susținut că nu a fost citat pentru a-și preciza intenția sub acest aspect, judecătorul a reținut mai sus că organele de urmărire penală nu aveau o asemenea obligație legală.
În speță, contestatorul nici nu s-a prevalat de dreptul la această procedură specială și mai mult decât atât, a declarat expres prin apărătorul său, că nici nu a intenționat să solicite continuarea urmăririi penale, pretinzând schimbarea temeiului juridic al ordonanței de clasare exclusiv pe baza probelor administrate până în momentul prescrierii răspunderii sale penale. În aceste condiții, judecătorul apreciază că petentul nu poate invoca nici o încălcare a dreptului său de a cere continuarea urmăririi penale.
În plus, judecătorul reține că petentul pretinde să fie declarat nevinovat, invocând tocmai insuficiența probelor de vinovăție în circumstanțele în care acesta nu a dorit continuarea urmăririi penale și implicit nici cercetarea vinovăției/nevinovăției sale pe baza unui probatoriu complet. Acceptând opinia contestatorului s-ar ajunge la concluzia inadmisibilă conform căreia în fiecare situație în care termenul de prescripție a răspunderii penale s-ar împlini anterior epuizării probatoriului necesar verificării tuturor elementelor infracțiunii ce constituie obiectul cercetării, pentru a se putea stabili natura infracțională a faptei, s-ar impune automat o soluție de clasare, nu în temeiul art.16, alin.1, lit.f din Codul de procedură penală, ci în temeiul art.16, alin.1, lit.a, b sau c din Codul de procedură penală. O asemenea interpretare contravine normelor de procedură penală, fiind exclusă chiar de art.319 din Codul de procedură penală care reflectă tocmai necesitatea continuării urmăririi penale până la epuizarea probatoriului necesar lămuririi cauzei sub toate aspectele, pentru pronunțarea unei soluții de clasare întemeiată pe inexistența faptei, a caracterului penal al acesteia sau inexistența probelor de vinovăție.
Judecătorul reține că din adresa nr.369/12.07.2011 a Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniu Național Cluj rezultă că Autorizația de construire nr.505/1999 are la bază Avizul CZMI nr.1519/1999, iar în documentația prezentată a fost prezentat în mod eronat gangul carosabil de acces cu denumirea depozit, faptul că partea nordică a gangului este prezentată cu un zid de 50-60 cm grosime, ceea ce a dus la concluzia greșită că este din faza inițială de construire, iar documentația care a indus în eroare a fost întocmită de . SRL și arhitect D. I. (f 33, 84-85-dos.UP-vol 1), că din declarația martorului P. I. V. rezultă că în releveul depus în dosarul de avizare al contestatorului, era prezentat în mod eronat gangul de acces în curtea imobilului, cu un zid de dimensiuni ce au dus la concluzia că este un zid medieval, zidul fiind de fapt mult mai îngust și datând din secolul XX, releveul fiind întocmit astfel pentru a induce în eroare întrucât martorul a susținut că este imposibil ca cineva care întocmește un releveu să nu observe că geometria încăperii era diferită față de situația de fapt (f 86-89 dos UP vol.1), că din declarația martorului R. C. H. rezultă că petentul i-a solicitat să întocmească o documentație pentru obținerea unui certificat de urbanism pentru amenajarea spațiului din imobilul situat pe .-25, Cluj-N., că martorul i-a dat contestatorului un releveu cu spațiul respectiv pentru a-l folosi pentru nevoi personale, iar nu în vederea obținerii unei autorizații de construire și că deși și-a recunoscut releveul și impresiunile ștampilei de pe acesta, martorul nu recunoaște semnătura soției sale de pe planșele depuse de contestator spre autorizare și soția sa, martora R. M. a declarat că nu a desenat, nu a semnat și nu a avut cunoștință de planșele proiectului de autorizare ce a stat la baza Autorizației de construire nr.505/1999 (f 196-203 dos UP vol 1), că din procesul verbal din 03.10.2012 întocmit după verificările și investigațiile organelor de poliție rezultă că arhitectul D. I., care figurează ca fiind autor al documentației ce a stat la baza Autorizația de construire nr.505/1999 a profesat ca arhitect în Cluj-N., însă la începutul anilor 1990 ar fi plecat din țară, stabilindu-și domiciliul în Ungaria, neputând semna așadar o documentație din 1998 (f 205 dos UP-vol 1), că din declarațiile martorei C. C. rezultă că Autorizația de construire nr.505/1999 a vizat un spațiu denumit depozit, nicidecum culoar sau gang de acces, nefiind definit pe nici o planșă vreun spațiu cu această denumire, deși martorii C. R., Banyai M. M., M. N., K. Z. I., Nyrestean I., T. T. I., F. A. A. (f 211-215, 218-224, 229-232-dosUP vol 1) atestă existența gangului și inexistența scărilor de acces la subsol unde nu exista pivniță, contrazicând astfel și susținerile martorei T. I., autoarea unuia dintre documentele (planșe) denunțate ca fiind false și care a stat la baza Autorizației de construire nr.922/05.06.2001, care a indicat existența unei scări (f 225-228-dos.UP vol 1) și că toate probele sus menționate constituie suficiente indicii ale săvârșirii unor infracțiuni de fals și uz de fals, circumstanțe în care pentru a verifica săvârșirea acestor infracțiuni și ulterior, în funcție de rezultatul cercetărilor, a tuturor infracțiunilor cercetate, se impunea și efectuarea unei expertize tehnice în construcții la imobilul vizat de documentațiile contestate, reaudierea martorilor autori ai acestora sub aspectul eventualelor diferențe descoperite raportat la propriile lor constatări, efectuarea unei expertize grafice privind autorul semnăturilor de pe planșele contestate, precum și reaudierea contestatorului sub toate aspectele relevate de noile acte de cercetare.
Judecătorul reține că însuși contestatorul a susținut în mai multe rânduri, inclusiv în plângerile sale și în notele de ședință, că în cauză nu au fost administrate toate probele necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele și pentru stabilirea adevărului în cauză, că organele de cercetare penală nu au verificat situația de fapt reală a imobilului din litigiu, respectiv dacă planșele și schițele denunțate ca fiind falsificate sunt conforme sau neconforme cu realitatea, în condițiile în care grosimea zidului diferă de la o expertiză la alta, iar martora T. I. a reținut în documentația întocmită faptul că imobilul avea scări de acces la subsol (f 225-228-dos.UP vol 1), deși o . martori infirmă această constatare (f 211-215, 218-224, 229-232-dosUP vol 1). Judecătorul reține de asemenea că la filele 188-189 din dos.UP - vol 1, contestatorul a depus o cerere în probațiune prin care a solicitat inclusiv efectuarea unei expertize în construcții, iar în cuprinsul declarației sale din cursul urmăririi penale, contestatorul a solicitat deopotrivă efectuarea unei expertize tehnice în construcții și a unei expertize grafoscopice (f 524 dos UP-vol 1), probe care, deși ar fi fost necesare și utile cauzei, nu au fost însă administrate și între timp a apărut o cauză ce împiedica punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale care a impus stoparea actelor de cercetare penală, încetarea urmăririi penale prin clasare și în lipsa unei cereri de continuare a urmăririi penale în temeiul art.319 din Codul de procedură penală, probatoriul necesar cauzei nu a mai fost completat. Or o urmărire penală incompletă nu poate fundamenta schimbarea temeiului juridic al soluției de clasare.
Judecătorul apreciază că, deși au fost respinse de organele de urmărire penală ca nefiind concludente și utile soluționării cauzei (f 549-550 dos.UP-vol 1), cererile în probațiune formulate de contestator în cursul urmăririi penale erau necesare și utile clarificării cauzei sub toate aspectele și lămuririi elementelor constitutive ale infracțiunilor cercetate, însă în ciuda necesității probelor anterior indicate, în acest cadru procesual al unei plângeri contra soluției procurorului de clasare în temeiul prescripției, ele nu mai pot fi administrate, iar judecătorul nu poate dispune nici trimiterea cauzei la procuror în vederea administrării lor întrucât există o cauză legală ce împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale și implicit începerea sau completarea urmăririi penale, cauză care este prescripția. D. în ipoteza în care contestatorul ar fi solicitat în temeiul art.319 din Codul de procedură penală continuarea urmăririi penale, iar procurorul ar fi pronunțat o soluție sub aspectul fondului cauzei în lipsa unor probe esențiale pentru soluționarea ei, judecătorul ar fi putut atunci în cadrul unei plângeri contra unei soluții a procurorului pronunțate în astfel de împrejurări să dispună trimiterea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale cu acele probe.
De altfel, intervenind prescripția răspunderii penale, procurorul nu a mai analizat și identificat nici măcar autorul infracțiunilor de fals cercetate întrucât așa cum rezultă din ordonanța de clasare, soluția cu privire la infracțiunile de fals a fost pronunțată în cauză, iar nu față de contestator, motiv pentru care este îndoielnică inclusiv legitimarea procesuală a contestatorului pentru formularea unei plângeri contra soluției de clasare pentru infracțiunile de fals precum și calitatea lui de persoană vătămată printr-o soluție de clasare care nu l-a vizat decât în limitele infracțiunii de înșelăciune.
În temeiul articolului 275, aliniatul 5 raportat la aliniatul 2 din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară va obliga contestatorul să plătească suma de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
În temeiul articolului 341, aliniatul 6, litera a din Codul de procedură penală, respinge plângerea formulată de către contestatorul C. D. M., cu domiciliul procesual ales în Cluj-N., Piața Ș. cel M., nr.4, cam.104, jud.Cluj.
Menține Ordonanța nr.1241/II/2/2014 și 1229/II/2014 din 04.09.2014 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-N. prin care s-a respins plângerea formulată de către contestator împotriva soluției procurorului din Ordonanța nr.8594/P/2012 din 11.07.2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-N. prin care s-a dispus clasarea cauzei privind pe C. D. M. privind infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art.244, alin.1 și 2 din Codul penal cu aplicarea art.35, alin.1 și art.5 din Codul penal și clasarea cauzei referitor la săvârșirea infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art.320, alin.1 din Codul penal cu aplicarea art.5 din Codul penal, participație improprie la fals intelectual, prevăzută de art.52, alin.3 raportat la art.321 din Codul penal, fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art.322 din Codul penal, uz de fals prevăzută de art.323 din Codul penal.
În temeiul articolului 275, aliniatul 5 raportat la aliniatul 2 din Codul de procedură penală, obligă contestatorul să plătească suma de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10 aprilie 2015.
JUDECĂTOR GREFIER
M. M. G. P. R. E.
Red/Dact MMG
01.08.2015
| ← Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Sentința nr. 457/2015.... | Tâlhărie. Art.233 NCP. Sentința nr. 477/2015. Judecătoria... → |
|---|
