Lovire sau alte violenţe. Art.193 NCP. Sentința nr. 596/2015. Judecătoria VASLUI

Judecătoria VASLUI - Sentințe și decizii penale / 2015

Sentința nr. 596/2015 pronunțată de Judecătoria VASLUI la data de 08-05-2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA V.

JUDEȚUL V.

SENTINȚA PENALĂ Nr. 596/2015

Ședința publică de la 08 Mai 2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE L. M.

Grefier C. S.

Ministerul Public este reprezentat prin doamna procuror B. I. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria V.

Pe rol se află judecarea cauzei penale privind pe inculpații Ș. D. A. și F. G. și pe partea civilă B. G. B., partea civilă S. JUDEȚEAN DE AMBULANȚĂ V., având ca obiect lovirea sau alte violențe (art.193 NCP) alin.2.

Procedura legal îndeplinită, fără citarea părților.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dezbaterile în prezenta cauză au avut loc în ședința publică din 17 aprilie 2015, fiind consemnate în încheierea din acea zi ce face parte integrantă din prezenta hotărâre. La acel termen, având nevoie de mai mult timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea în cauză pentru azi 8 mai 2015.

Deliberând;

INSTANȚA

Asupra cauzei penale de față;

Prin rechizitoriul nr. 262/P/2013 din 10.10.2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria V. înregistrat pe rolul acestei instanțe sub dosar numărul_ au fost trimiși în judecată în stare de libertate, inculpații Sofran D.-A. și F. G. pentru comiterea infracțiunii de loviri și alte violențe prevăzută de art.193 alin.2 Cod penal.

În esență, în cuprinsul actului de sesizare s-a reținut în sarcina inculpaților Sofran D.-A. și F. G. că la data de 21.12.2012, au lovit pe persoana vătămată B. G.-B. cauzându-i leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 8-9 zile îngrijiri medicale.

În susținerea actului de sesizare au fost indicate următoarele mijloace de probă:

- plângerea prealabilă și declarațiile persoanei vătămate B. G.- B. ( filele 14,17,19);

- certificatul medico-legal nr. 16/09.01.2013 emis de S. Medico-Legal Județean V. ( fila 15);

- declarațiile inculpatului Sofran D. A. ( fila 29,32) ;

- declarațiile inculpatului F. G. ( fila 37) ;

- declarația martorei C. L. ( fila 47).

În procedura de cameră preliminară nu au fost formulate cereri și excepții de către inculpații Ș. D. A. și F. G. cu privire la legalitatea actului de sesizare a instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și nici din oficiu nu s-au impus a fi invocate.

Prin încheierea dată în camera de consiliu la 03.12.2014, judecătorul de cameră preliminară în baza art. 346 alin. (2) Cod procedură penală a constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul nr. 262/P/2013 din 10.10.2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria V. privind pe inculpații Ș. D. A. și F. G. trimiși în judecată în stare de libertate pentru comiterea infracțiunii de loviri și alte violențe prevăzută de art. 193 alin.2 Cod penal, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și a dispus începerea judecății cauzei.

Procedura în fața instanței de judecată

În ședința publică din 13.02.2015, instanța a adus la cunoștința inculpaților Ș. D. A. și F. G. dispozițiile art. 374 alin.4 Cod procedură penală și art. 396 alin.1 Cod procedură penală, potrivit cărora poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, situație în care limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii cu o pătrime ,aceștia precizând că doresc ca judecarea cauzei să se facă în procedura obișnuită.

Cu privire la acuzația adusă, inculpatul Ș. D. A. a recunoscut ca l-a lovit pe B. G. B. cu o lopata dar a reacționat ca urmare a faptului că în prima fază a fost lovit de partea vătămată cu o lopată și de tatăl acesteia cu un băț. Cu privire la participarea lui F. B. a susținut că în ziua de 21.12.2012, nu s-a întâlnit cu acesta.( fila 30)

Inculpatul F. G. a negat că ar fi exercitat acte de violență asupra persoanei vătămate B. G. B. susținând că în ziua de 21.12.2012 se afla la un bar din localitate să că în momentul revenirii la domiciliu a aflat de la concubina sa despre agresarea lui B. G. B. .( fila 29)

În ședința publică din 20.03.2015 instanța a admis cererile formulate de inculpați în sensul administrării probei testimoniale în latura penală (fila 42)

În cauză s-a procedat la audierea în latură penală a martorului F. B. V., declarația acestuia fiind atașată la dosarul cauzei .( fila 46.)

În ședința publică din 13.02.2015 persoana vătămată B. G. B. a declarat că se constituie parte civilă în procesul penal solicitând obligarea inculpaților Ș. D. A. și F. G. la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de daune materiale (cv. cheltuieli medicamente) și suma de 12.000 lei cu titlu de daune morale.( fila 28)

În cursul urmăririi penale prin adresele înaintate la dosar:

- S. Județean de Ambulanță V. a comunicat că se constituie parte civilă în cauză cu suma de 576,55 lei cv. cheltuieli efectuate cu asistența și transportul persoanei vătămate B. G. B. ( fila 62-63)

- Spitalul Județean de Urgență V. a comunicat că nu se constituie parte civilă ( fila 61)

Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține în fapt și în drept următoarele:

În fapt,

La data de 10.01.2013 persoana vătămată B. G.-B. din satul Pădureni, . a formulat plângere prealabilă în conținutul căreia a sesizat că în ziua de 21.12.2012, în timp ce se afla pe drumul public din dreptul locuinței sale, inculpatul Ș. D.-A. l-a lovit cu o lopată, după care, în aceeași împrejurare și inculpatul F. G. l-a lovit cu un obiect tăietor-înțepător.

Certificatul medico-legal nr. 16/09.01.2013 emis de S. Medico-legal Județean V. atestă că persoana vătămată B. G.-B. a prezentat leziuni traumatice de tipul plăgii și echimozei ce au necesitat 8-9 zile îngrijiri medicale de la data producerii.

În ziua de 21.12.2012 martora C. L. se afla în curtea locuinței sale și la un moment dat a auzit gălăgie pe drumul public, motiv pentru care a ieșit afară să vadă ce se întâmplă.

În aceeași împrejurare i-a văzut pe inculpații Ș. D.-A. și F. G. cum se certau cu concubinul martorei, B. D.. Persoana vătămată B. G.-B., nepotul lui B. D., a ieșit din curtea locuinței sale și s-a îndreptat către cei doi inculpați, Ș. D.-A. și F. G., situație în care s-au împins reciproc.

La un moment dat inculpatul F. G. l-a lovit în zona capului pe B. G. B. cu acel obiect tăietor-înțepător, victima căzând la pământ.

În acea stare, victima a fost lovită în continuare tot în zona capului cu o lopată și de către inculpatul Ș. D.-A..

Din declarația persoanei vătămate B. G. B. rezultă faptul că acesta a fost agresat de inculpatul Ș. D. A. cu o lopată și de către inculpatul F. G. cu o bară metalică provocându-i leziuni corporale.

Din declarația martorei B. F. rezultă că a văzut când Ș. D. A. și F. G. l-au lovit pe B. G. B. în cap și pe spate cu o bară metalică de aproximativ 1,5 m lungime și cu o lopată.

Din declarația martorului B. D. rezultă faptul că l-a văzut cum F. G. l-a lovit pe persoana vătămată B. G. B. în cap cu o bară metalică de aproximativ 1,5 m, iar Ș. D. A. l-a lovit pe B. G. B. cu o lopată de mai multe ori în zona capului în timp ce partea vătămată se afla căzută jos pe sol.

Din declarația martorei C. L. rezultă faptul că a văzut cum inculpații Ș. D. A. și F. G. au avut un conflict verbal cu persoana vătămată B. G. B., apoi Ș. D. A. și F. G. l-au lovit pe B. G. B. în zona capului cu o bară din fier și cu o lopată.

Cu privire la apărările inculpaților Ș. D. A. și F. G., instanța reține următoarele:

Acțiunea penală este mijlocul prin care se realizează în justiție, tragerea la răspundere penală și pedepsirea persoanelor care au săvârșit infracțiuni (art. 14 alin.1 Noul Cod procedură penală).

Tragerea la răspundere penală are la bază, în primul rând, un temei de drept și în al 2-lea rând, un temei de fapt. Altfel spus, în drept trebuie constatat că există o normă penală specială care incriminează sau consideră infracțiune o anumită faptă, iar în fapt, trebuie constatat că fapta la care norma se referă a fost săvârșită de inculpat și aceasta pentru că acțiunea penală este personală, se exercită in personam, adică în nume propriu și numai împotriva persoanei care a săvârșit infracțiunea.

Răspunderea penală trebuie exercitată astfel încât „orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală". Prin urmare, infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale (art. 15 alin. 2 Noul Cod penal).

Pentru ca să existe o infracțiune trebuie să existe caracteristicile tuturor elementelor structurii infracțiunii și dacă lipsește un singur element din structura acesteia nu mai este infracțiune. Așadar, trebuie să existe obiect, subiect pasiv, subiect activ, situație premisă, latură obiectivă cu: element material, urmare, raport de cauzalitate și alte condiții ale laturii obiective și latură subiectivă.

Cea de-a doua problemă care se impune a fi clarificată privește probele.

Constituie probă, conform dispozițiilor art. 97 alin.1 Noul Cod procedură penală, orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului. Cu alte cuvinte, probele sunt acele elemente de fapt (realități, întâmplări, împrejurări) care datorită relevanței lor informative servesc la aflarea adevărului și la justa rezolvare a unei cauze penale

Potrivit art.97 și 103 Cod procedură penală probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecăreia se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Relativ la aprecierea probelor se impune a se reține că aceasta este operațiunea finală a activității de probațiune, care permite instanței de judecată să determine măsura în care probele reflectă adevărul. Prin aprecierea tuturor celor administrate, în ansamblul lor, instanța își formează convingerea cu privire la temeinicia sau netemeinicia învinuirii, cu privire la măsura în care prezumția de nevinovăție a fost sau nu înlăturată prin probe certe de vinovăție,dacă se impune sau nu achitarea inculpatului pentru faptele deduse judecății. Mai mult, orice infracțiune poate fi dovedită prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Pe de altă parte, prezumția de nevinovăție, astfel cum este reglementată și în dispozițiile art.6 paragraful 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,produce în consecință 2 categorii de consecințe:1.în privința organelor judiciare care trebuie să manifeste prudență în examinarea actului de trimitere în judecată și să analizeze, în mod obiectiv, argumentele în favoarea și defavoarea inculpatului;2.în privința inculpatului, prezumția de nevinovăție implică dreptul săi de a propune probe în apărarea sa și acela de a nu depune mărturie contra lui însuși.

În sistemul nostru de drept, prezumția de nevinovăție – astfel cum este reglementată prin dispozițiile art. 4 și art.99 Cod procedură penală –îmbracă două coordonate: administrarea probelor și interpretarea acestora. În ceea ce privește interpretarea probelor, pentru a putea fi operantă prezumția de nevinovăție, este necesar ca instanța să înlăture eventualitatea, bănuielile, suspiciunile, aproximațiile, pentru că atunci când infracțiunea nu este dovedită cu certitudine, prezumția de nevinovăție împiedică pronunțarea unei hotărâri de condamnare.

Având în vedere declarațiile inculpaților Ș. D. A. și F. G., în cursul urmăririi penale, instanța reține că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat în sensul că :" principiul prezumției de nevinovăție reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării și ca dubiul să fie profitabil acuzatului. Organului de urmărire penală fi revine obligația de a arăta învinuitului care sunt acuzațiile cărora le face obiectul și a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declarație de vinovăție. Statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare ( el însuși sau asistența unui avocat) și să-i permită, să interogheze sau să pună să fie audiați martorii acuzării. Acest drept nu implică numai un echilibru între acuzare și apărare, ci, impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu . Elementele de probă trebuie să fie în principiu, produse în fața acuzatului în audiență publică și în vederea unei dezbateri în contradictoriu". ( plenul Hotărârii nr. 6 din decembrie 1988 Barbera, N. și Jabordo versus Spania ).

În cauză, probele strânse în cursul urmăririi penale și care au servit drept temei de trimitere în judecată, precum și examinarea acestora de către instanța de judecată, dovedesc în mod cert că inculpații Ș. D. A. și F. G. se fac vinovați de comiterea infracțiunii pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria V. nr. 262/P/2013 din 10.10.2014.

Astfel, martorii B. F., C. L. ,B. D. au perceput în mod direct și nemijlocit momentul în care persoana vătămată B. G. B. a fost lovită de către inculpatul F. B. cu o bară metalică în regiunea capului, iar inculpatul Ș. D. A. i-a aplicat lovituri în timp ce se afla căzută la pământ, iar declarațiile acestora se coroborează cu declarațiile persoanei vătămate și consemnările din certificatul medico-legal nr.16 din 9 ianuarie 2015 referitoare la zonele în care a fost lovită persoana vătămată și obiectul folosit.

Cu privire la obiectul contondent folosit –bara metalică – acesta a fost ridicat de organele de poliție de la persoana vătămată, proprietarul acesteia fiind inculpatul F. B., astfel că apărarea acestuia că nu a fost la fața locului nu poate fi primită.

Declarația martorului F. B. V. (martor propus de către inculpați) nu se coroborează cu declarația inculpatului Ș. D. A. ,existând între cele două declarații contradicții. Astfel, inculpatul Ș. D. A. a susținut că a fost lovit de persoana vătămată cu o lopată, în timp ce martorul a susținut că a văzut cum inculpatul de fost lovit de B. G. B. cu un par.

Neconcordanțe există și între declarațiile date de inculpatul Sofran D. A. la urmărirea penală și la instanța de judecată.

Simpla afirmație a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realității evidente,nu poate influența convingerea bazată pe probe irefutabile.

Situația de fapt reținută este dovedită cu următoarele mijloace de probă:

- plângerea prealabilă și declarațiile persoanei vătămate B. G.- B. ( filele 14,17,19);

- certificatul medico-legal nr. 16/09.01.2013 emis de S. Medico-Legal Județean V. ( fila 15);

- declarațiile inculpatului Sofran D. A. ( fila 29,32) ;

- declarațiile inculpatului F. G. ( fila 37) ;

- declarația martorei C. L. ( fila 47).

Întrucât situația de fapt reținută în actul de inculpare se coroborează cu faptele și împrejurările ce rezultă din ansamblul probatoriului administrat în cauză, instanța constată că săvârșirea faptelor și vinovăția inculpaților Ș. D. A. și F. G. au fost dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă, fiind răsturnată în mod clar prezumția legală relativă de nevinovăție instituită în favoarea inculpatei prin dispozițiile art. 99 și art. 4 Noul Cod de procedură penală, art. 23 alin.11 din Constituția României și art. 6 paragraf 2 din Convenția Europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale .

În drept,

Fapta inculpatului Ș. D. A. și F. G. care în ziua de 21.12.2012 au aplicat persoanei vătămate B. G. B. lovituri cu o bară metalică și cu picioarele cauzându-i acestuia leziuni traumatice de tipul plăgii și echimozei ce au necesitat pentru vindecare 8-9 zile îngrijiri medicale întrunește - în raport de data comiterii faptei - elementele constitutive a infracțiunii prevăzute de lovire sau alte violențe prevăzută raportat datei comiterii faptei de art. 180 alin.2 Cod penal din 1969 .

Ca efect al intrării la data de 01.02.2014 a Legii nr.286/2009 privind Codul penal fapta inculpaților Ș. D. A. și F. G. este prevăzută și sancționată de dispozițiile art.193 alin.2 Cod penal.

Sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracțiunii este realizat prin acțiunea inculpaților Ș. D. A. și F. G. care a exercitat acte de violență asupra persoanei vătămate B. G. B. cauzându-i leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 8-9 zile îngrijiri medicale.

Urmarea imediată a infracțiunii constă in cauzarea unor leziuni traumatice, iar legatura de cauzalitate dintre elementul material și urmarea imediată este dovedită cu certitudine de certificatul medico-legal, precum si de celelalte mijloace de probă administrate, din care a rezultat faptul ca intre acțiunea inculpaților si leziunile traumatice exista legatură directă de cauzalitate, neinterpunându-se nicio cauza sau condiție care ar fi putut să intrerupă lanțul cauzal.

Sub aspectul laturii subiective, inculpații Ș. D. A. și F. G. au acționat cu vinovăție în modalitatea intenției directe, conform dispozițiilor art.16 alin.1 lit.a Cod penal, întrucât au prevăzut rezultatul faptei și au urmărit producerea lui prin săvârșirea faptei, respectiv o vătămare integrității și sănătății corporale a persoanei vătămate B. G. B..

Aplicare art. 5 Noul Cod penal

Potrivit dispozițiilor art. 5 Noul Cod penal, în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se va aplica legea penală mai favorabilă.

Aplicarea legii penale mai favorabile presupune o primă condiție de bază și anume succesiunea de legi penale care trebuie să prevadă o faptă ca infracțiune, dar cu deosebire în ceea ce privește condițiile de sancționare.

În doctrina penală s-au sistematizat criteriile de determinare a legii penale mai favorabile, după cum acestea se referă la condițiile de incriminare, condițiile de tragere la răspundere penală și condițiile referitoare la pedeapsă.

În cazul formei agravate prevăzută de art. 180 alin.2 Cod penal, caracterul de lege penală mai favorabilă, va fi determinat prin raportarea pedepsei la gravitatea urmăririi produse.

Astfel, în situația în care pentru vătămarea produsă sunt necesare între una și 20 de zile îngrijiri medicale – cum este situația în cazul inculpaților Ș. D. A. și F. G. care au provocat persoanei vătămate B. G. B. leziuni care au necesitat pentru vindecare 8-9 zile îngrijiri medicale – este mai favorabilă incriminarea anterioară, deoarece prevede sancțiunea cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă de la 500 la 30.000 lei, spre deosebire de Noul Cod penal, în care se prevede sancțiunea cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau amendă între 180 de zile 300 zile amendă.

De asemenea, pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe prevăzute de art. 180 alin.2 Cod penal din 1969 acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate ,iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală, pe când în cazul infracțiunii prevăzute de art.193 alin.2 noul Cod penal instituția împăcării nu mai este prevăzută, fiind posibilă doar retragerea plângerii de către partea vătămată.

În baza art. 5 alin.1 Cod penal, prin reținerea criteriului aprecierii globale a dispozițiilor cuprinse în cele două legi penale succesive, constată că legea penală mai favorabilă aplicabilă în cauză este Codul penal din 1969.

Constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 396 alin.2 Cod procedură penală întrucât s-a stabilit dincolo de orice îndoială rezonabilă că faptele există, constituie infracțiuni sub aspectul laturii obiective și au fost săvârșite de către inculpații Ș. D. A. și F. G. cu forma de vinovăție prevăzută de lege instanța va dispune condamnarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată prin aplicarea unei pedepse în limitele prevăzute de textul incriminatoare, respectiv cea prevăzută de art.180 alin.2 Cod penal din 1969 .

Individualizarea pedepsei desemnează operațiunea juridică prin care pedeapsa este adaptată la situația concretă, prin folosirea unor criterii generale și obligatorii, instant fiind cea care stabilește, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze ( reflectate atât în gradul de pericol social concret al infracțiunii cât și în persoana și comportamentul infractorului) dacă este necesară aplicarea unei pedepse și dacă această pedeapsă trebuie executată în mod efectiv.

Tot acest proces de individualizare a pedepsei va avea drept finalitate găsirea modalității optime de sancționare, de manifestare ( sau nu) a componentei represive, specifică pedepselor în dreptul penal, în așa fel încât să se realizeze caracterul echitabil al procesului penal, precum și în scopul prevenției generale și al prevenției speciale.

Raportat considerentelor mai sus expuse – la stabilirea și individualizarea pedepsei ce va fi aplicate inculpatului – se vor avea în vedere:

- criteriile generale prevăzute de art. 72 Cod penal din 1969, respective gradul de pericol social concret dat de circumstanțele reale ale faptelor reflectat în limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor ;

- atingerea adusă relațiilor sociale ce ocrotesc dreptul la integritatea corporală și libertatea morală pe care legea îl asigură fiecărui om;

- urmările produse;

- datele ce caracterizează persoana inculpaților: inculpatul F. G. nu este la primul conflict cu norma de drept penal fiind cunoscut – potrivit datelor din fișa de cazier judiciar .- cu antecedente penale, nu a recunoscut fapta,iar inculpatul Ș. D. A. a recunoscut parțial fapta și nu este cunoscut cu antecedente penale.

Prin raportare la cele prezentate, respectiv pericolul social concret al infracțiunii, limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal din 1969 precum și faptul că funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o corectă proporționare a acesteia, care să țină seama și de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se reintegreze în societate, instanța apreciază că aplicarea unei pedepse de 5 (cinci) luni închisoare inculpatului Ș. D. A. și de 10 (zece) luni închisoare inculpatului F. G. sunt proporționale cu gravitatea faptei deduse judecății și suficiente pentru a atinge scopul preventiv, educativ și coercitiv al pedepsei.

Potrivit art. 12 alin. 1 din Legea 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă. În cauză a fost identificată ca lege penală mai favorabilă cea anterioară și nu Noul Cod penal.

La stabilirea pedepsei accesorii, instanța urmează să aibă în vedere nu doar dispozițiile naționale, ci și normele europene, astfel cum au fost interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În cauza C. și M. împotriva României, Curtea Europeană a statuat că interdicția tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal anterior ca pedeapsă nu poate fi aplicată în mod automat oricărei persoane condamnate la pedeapsa închisorii, indiferent de infracțiunea pentru care se aplică pedeapsa principală și fără a fi supusă controlului instanțelor în ceea ce privește necesitatea, nefiind adecvată și nu se justifică în raport cu natura infracțiunilor pentru care s-a angajat răspunderea penală a reclamanților din cauza respectivă.

În hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza C. împotriva României, instanța europeană și-a exprimat dubiul față de eficiența recurgerii la interdicția de a vota pentru a atinge scopurile indicate de Guvern (de prevenire a infracțiunilor, de pedepsire a infractorilor și de respectare a statului de drept, persoanele care au încălcat regulile societății fiind lipsite de dreptul de a-și exprima opinia asupra elaborării acestor reguli în timpul executării pedepsei lor cu închisoarea), și a arătat că aceste scopuri nu pot fi calificate ca incompatibile prin ele însele cu dreptul garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1. Curtea a reamintit că art. 3 din Protocolul nr. 1, care consfințește capacitatea individului de a influența compunerea corpului legislativ, nu exclude aplicarea unor restricții ale drepturilor electorale unui individ care, de exemplu, a comis grave abuzuri în exercitarea funcțiilor publice sau al cărui comportament a amenințat să submineze statul de drept sau fundamentele democrației. Cu toate acestea, nu trebuie să se recurgă cu ușurință la măsura extrem de severă pe care o constituie lipsirea de dreptul de vot. Pe de altă parte, principiul proporționalității impune existența unei legături perceptibile și suficiente între sancțiune și comportament, precum și față de situația persoanei afectate. Totodată Curtea a adus în discuție și recomandarea Comisiei de la Veneția, conform căreia suprimarea drepturilor politice trebuie pronunțată de o instanță judecătorească într-o hotărâre specifică, întrucât o instanță independentă, care aplică o procedură cu respectarea contradictorialității, oferă o garanție solidă împotriva arbitrarului. Aceste aspecte pot fi regăsite și în hotărârea dată în cauza Hirst contra Marii Britanii.

În hotărârea pronunțată în cauza S. și P. împotriva României, s-a stabilit că în ceea ce privește interzicerea exercitării drepturilor părintești trebuie să se demonstreze că retragerea absolută a drepturilor părintești corespunde unei necesități primordiale privind interesele copilului și că, în consecință, urmărește un scop legitim, anume protecția sănătății, moralei sau a educației minorilor.

Față de toate acestea, instanța trebuie să analizeze în concret dacă se impune interzicerea unor drepturi inculpatului și care anume dintre cele prevăzute de lege.

Natura faptei comise de inculpat denotă o atitudine de sfidare a valorilor sociale importante, ceea ce relevă existența unei nedemnități în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) Cod penal din 1969.. Prin urmare, dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, precum și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat îi vor fi interzise inculpatului pe durata executării pedepsei principale, sancțiune necesară și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia.

În schimb, în ceea ce privește dreptul de a alege, instanța apreciază că în raport cu natura concretă a faptelor comise de către inculpați, aceștia nu sunt nedemni să exercite dreptul de a alege, motiv pentru care nu le va interzice exercițiul acestui drept.

Totodată, ținând cont de împrejurarea că fapta în discuție nu a fost săvârșită de inculpați folosindu-se de funcția sau profesia lui în scopul săvârșirii infracțiunii, neavând nicio legătură cu exercitarea autorității părintești, instanța față de criteriile prevăzute de art. 71 alin. 3 Cod penal din 1969, în lumina jurisprudenței CEDO în materie, apreciază că nu se impune interzicerea pentru inculpați a exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. c, d și e Cod penal.

În consecință, potrivit art. 71 Cod penal din 1969, pe durata executării pedepsei, inculpaților li se vor interzice cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art.64 alin. 1 lit. a teza a II-a și b Cod penal din 1969.

Având în vedere circumstanțele personale și reale reținute, instanța apreciază că scopul pedepsei constând în prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni poate fi atins fără ca pedeapsa stabilită să fie executată în regim de detenție.

În opinia instanței, condamnarea inculpaților este de natură să atragă atenția asupra importanței respectării legii penale. Perspectiva executării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni (care ar atrage incidența art. 83 Cod penal din 1969 în sensul revocării beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei) constituie un veritabil impediment în săvârșirea de noi infracțiuni de către inculpați, instituția suspendării condiționate a executării pedepsei asigurând eficiența și efectivitatea rolului preventiv al pedepsei.

În consecință, în baza art. 81 Cod penal din 1969 cu aplicarea art. 5 alin. 1 din Noul Cod penal va dispune suspendarea condiționată a executării pedepselor aplicate .

În temeiul art. 82 Cod penal din 1969, va fixa termen de încercare pe o durată de 2 ani și 10 luni în cazul inculpatului F. G. și de 2 ani și 5 luni în cazul inculpatului Ș. D. A., termene care încep să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Conform art. 71 alin. 5 Cod penal din 1969 cu aplicarea art.5 alin.1 și art. 12 alin. 1 din Legea nr. 187/2012, executarea pedepselor accesorii va fi suspendată pe durata termenului de încercare.

Potrivit art. 404 alin. 2 Cod procedură penală, instanța va atrage atenția inculpaților asupra dispozițiilor art. 83 și art. 84 Cod penal din 1969 cu privire la cazurile în care se poate dispune revocarea suspendării condiționate, respectiv în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni și în cazul neexecutării obligațiilor civile.

Acțiunea civilă

În cursul urmăririi penale prin adresele înaintate la dosar

- Spitalul Județean de Urgență V. a comunicat că nu se constituie parte civilă ( fila 61)

Potrivit dispozițiilor art. 19 alin.1 Cod procedură penală, acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penale are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale, ceea ce înseamnă că legea penală trimite atât la dispozițiile civile de drept materiale care reglementează răspunderea civilă delictuală, și anume art. 1349, art. 1357-1358, art. 1381, art. 1386 din Codul civil, cât și la cele de drept procesual civil, derogările în materie penală rezultate din alăturarea acțiunii civile, acțiunii penale fiind expres reglementate în Codul de procedură penală.

Rezultă deci, că temeiul răspunderii civile a inculpaților Ș. D. A. și F. G. pentru prejudiciile cauzate în urma săvârșirii infracțiunii îl constituie temeiul general al răspunderii civile delictuale, astfel cum este reglementat în art. 1357 Cod civil, care prevede că „ orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, și în art. 1381 din același cod prevede că „ omul este responsabilă nu numai de prejudiciu ce a cauzat prin fapta sa dar și de acela ce a cauzat prin neglijența și prin imprudența sa”.

Aceste dispozițiile legale reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie care angajează răspunderea autorului faptei ori de câte ori sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile acesteia și anume:

- existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul condiții care în prezenta cauză sunt îndeplinite cumulativ.

Dovada existenței prejudiciului și a întinderii acestuia revine victimei faptei ilicite, care are calitatea de o persoană care face o afirmație în fața judecătorului, în accepțiunea acestui text de lege - art. 99 alin.1 Cod procedură penală.

În privința daunelor materiale solicitate ,persoana vătămată nu a făcut – cu nici un mijloc de probă - dovada caracterului cert al prejudiciului material .

Daunele morale sunt cele care rezultă din vătămarea unui drept nepatrimonial sau interes personal nepatrimonial, acestea nefiind susceptibile de evaluare bănească. Deși nu există o reglementare legală privind evaluarea și stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, instanța trebuie să raporteze această evaluare la o . criterii desprinse din jurisprudență cum ar fi: consecințele negative suferite de partea vătămată pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori sau intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către cel prejudiciat.

Instanța va aprecia cuantumul prejudiciului moral, în funcție de circumstanțele concrete ale cazului pendinte, întrucât acesta nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce le diferă de la persoană la persoană.

De aceea, nici Curtea Europeană ( Hotărârea din 29 martie 2000, R. contra României – Hotărârea din 29 aprilie 2002, Prety c. Regatul Unit; - Hotărârea din 9 noiembrie 2010, în cauzele conexate C-92/09, Volker und Markus Schecke GbR ( C-92/09)c/Land Hessen, atunci când acorda despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ei judecă în echitate.

În ceea ce privește existența prejudiciului moral, instanța apreciază că acordarea sumei de 4.000 lei cu titlu de daune morale părții vătămate B. G. B., este în măsură să diminueze suferința afectivă, atingerile aduse sentimentelor intime, vătămarea onoarei părții vătămate, produse prin fapta inculpaților, precum și disconfortul creat de dizarmonia fizică, concretizate în afecțiunile evidențiate în certificatul medico-legal, situație care a afectat în mod negativ participarea acestuia la viața socială și de familie.

Este de necontestat că prin natura sa nepecuniară, acest prejudiciu nu poate fi exprimat în bani, dar nici nu este oportună o altă modalitate de reparare. Așa fiind, fără a face abuz de aplicarea unor reguli rigide ori arbitrare, instanța consideră că, prin admiterea în parte a cererilor privind daunele morale, pentru sumele mai sus indicate, se asigură o reparație bazată pe un raport echitabil între faptă și prejudiciul suferit pe plan psihic, în contextul factual al cauzei.

Mai mult, instanța apreciază că deși partea vătămată a suferit, într-adevăr, un prejudiciu moral de pe urma infracțiunii, aceasta nu se cuvine a se transforma într-o nejustă cauză de îmbogățire și de obligare la plata inechitabilă unor alte sume pecuniare decât cea acordată. În alte cuvinte, apreciind că suma evidențiată este suficientă, în raport de circumstanțele speței, instanța consideră că fapta săvârșită nu trebuie să se constituie într-un mijloc de constrângere legală de a acorda părții vătămate reparații pecuniare care nu i se cuvin, și nici o ocazie – nefericită – a acesteia din urmă de a obține sume de bani, în mod nejustificat.

Raportat considerentelor mai sus expuse, va admite, în parte, acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal de persoana vătămată B. G. B., constituită parte civilă cu suma de 5.000 lei cu titlu de daune materiale și 12.000 lei cu titlu de daune morale.

În baza art. 19 și art. 397 alin.1 Cod procedură penală, art. 1349, 1357 și 1381-1383 Cod civil, va obliga pe inculpații Ș. D. A. și F. G.- în solidar - să achite părții civile B. G. B. suma de 3.000 lei cu titlu de daune morale .

Va respinge, ca nedovedită ,cererea de acordare de daune materiale.

În baza art.397 alin.1 Cod procedură penală, va lua act că Spitalul Județean de Urgență V. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Cu privire la acțiunea civilă exercitată de S. de Ambulanță Județean V., instanța reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 313 alin. 1 din Legea nr. 95/2006, persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată.

În baza art. 19,25 și 397 alin.1 Cod procedură penală raportat la art. 1357 alin.1, art. 1381,1383 cod civil și art. 313 alin.1 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății va obliga – în solidar pe inculpații Ș. D. A. și F. G. să achite părții civile S. de Ambulanță Județean V. cu titlu de despăgubiri civile suma de 576,55 lei, sumă ce reprezintă c/val cheltuielilor efectuate cu transportul și asistența medicală acordată persoanei vătămate B. G. B..

În baza art. 112 alin.1 lit.b Cod penal va dispune confiscarea barei metalice proprietatea inculpatului F. G., care a fost folosită la săvârșirea infracțiunii, ridicată conform dovezii din data de 15.05.2013 și evidențiată în Registrul Corpurilor Delicte la poziția nr.43/2015.

În baza art.272 alin.1 și 274 alin.1,2 Cod procedură penală va obliga pe inculpații Ș. D. A. și F. G. să achite fiecare câte 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

1. Condamnă pe inculpatul Ș. D. A., fiul lui A. și D., născut la data de 24.12.1993 în municipiul V., județul V., domiciliat în ., județul V., studii 8 clase, necăsătorit, fără copii minori, fără antecedente penale CNP_ la pedeapsa de 5 (cinci) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 180 alin.2 Cod penal din 1969 cu aplicarea art. 5 alin.1 Cod penal – faptă săvârșită la data de 21.12.2012 (în noua reglementare art. 193 alin.2 Cod penal ).

Conform art. 12 alin.1 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Cod penal raportat la art. 5 alin.1 Cod penal, interzice inculpatului Ș. D. A. în condițiile arătate de art. 71 alin. 2 Cod penal din 1969 exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin.1 lit. a teza a II-a Cod penal din 1969 ( dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective) și lit.b ( dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat) cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 81 Cod penal din 1969 cu referire la art. 5 alin.1 Cod penal și art. 15 din Legea nr. 187/2012 dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate pe perioada unui termen de încercare de 2 (doi) ani și 5 (cinci) luni stabilit potrivit dispozițiilor art. 82 Cod penal din 1968 care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Conform art. 71 alin.5 Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 12 alin.1 din Legea nr. 187/2012 suspendă executarea pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare.

În baza art. 404 alin.1 Cod procedură penală atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 alin.1 Cod penal din 1969 că dacă în cursul termenului de încercare va săvârși din nou o infracțiune pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea condiționată dispunând executarea în întregime a pedepsei care nu se contopește cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.

2. Condamnă pe inculpatul F. G., fiul lui G. și M., născut la data de 05.01.1986 în orașul Negrești, județul V., domiciliat în ., județul V., studii 4 clase, necăsătorit, fără copii minori, agricultor, cu antecedente penale, CNP_ la pedeapsa de 10 (zece) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 180 alin.2 Cod penal din 1969 cu aplicarea art. 5 alin.1 Cod penal – faptă săvârșită la data de 21.12.2012 (în noua reglementare art. 193 alin.2 Cod penal ).

Conform art. 12 alin.1 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Cod penal raportat la art. 5 alin.1 Cod penal, interzice inculpatului F. G. în condițiile arătate de art. 71 alin. 2 Cod penal din 1969 exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin.1 lit. a teza a II-a Cod penal din 1969 ( dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective) și lit.b ( dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat) cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 81 Cod penal din 1969 cu referire la art. 5 alin.1 Cod penal și art. 15 din Legea nr. 187/2012 dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate pe perioada unui termen de încercare de 2 (doi) ani și 10 (zece) luni stabilit potrivit dispozițiilor art. 82 Cod penal din 1968 care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Conform art. 71 alin.5 Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 12 alin.1 din Legea nr. 187/2012 suspendă executarea pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare.

Acțiunea civilă

Admite, în parte, acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal de persoana vătămată B. G. B., constituită parte civilă cu suma de 5.000 lei cu titlu de daune materiale și 12.000 lei cu titlu de daune morale.

În baza art. 19 și art. 397 alin.1 Cod procedură penală, art. 1349, 1357 și 1381-1383 Cod civil, obligă pe inculpații Ș. D. A. și F. G.- în solidar - să achite părții civile B. G. B. suma de 3.000 lei cu titlu de daune morale .

Respinge, ca nedovedită ,cererea de acordare de daune materiale.

În baza art. 397 alin.1 Cod procedură penală ia act că Spitalul Județean de Urgență V. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Admite acțiunea civilă promovată de partea civilă S. Județean de Ambulanță V. .

În baza art. 19,25 și 397 alin.1 Cod procedură penală raportat la art. 1357 alin.1, art. 1381,1383 Cod civil și art. 313 alin.1 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății obligă pe inculpații Ș. D. A. și F. G., în solidar, să achite părții civile S. de Ambulanță Județean V. cu titlu de despăgubiri civile suma de 576,55 lei, sumă ce reprezintă c/val cheltuielilor efectuate cu transportul și asistența medicală acordată persoanei vătămate B. G. B..

În baza art. 112 alin.1 lit.b Cod penal dispune confiscarea barei metalice proprietatea inculpatului F. G., care a fost folosită la săvârșirea infracțiunii, ridicată conform dovezii din data de 15.05.2013 și evidențiată în Registrul Corpurilor Delicte la poziția nr.43/2015. ( fila 64 dosar de u.p., fila 34 dosar instanță)

În baza art.272 alin.1 și 274 alin.1,2 Cod procedură penală obligă pe inculpații Ș. D. A. și F. G. să achite fiecare câte 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 8 mai 2015.

Președinte,

L. M.

Grefier,

C. S.

Red. M.L. 12.05.2015

Teh.red. Ș.C. 7 ex./ 12.05.2015

← Plângere conform art. 104 din Legea 254/2013. Sentința nr....		Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Sentința nr. 294/2015.... →

Lovire sau alte violenţe. Art.193 NCP. Sentința nr. 596/2015. Judecătoria VASLUI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Lovire sau alte violenţe. Art.193 NCP. Sentința nr. 596/2015. Judecătoria VASLUI