Contestație la executare in penal Art 461 cpp. Decizia 579/2009. Curtea de Apel Timisoara

Jurisprudenţă şi speţe de drept penal (Jurindex)

Dosar nr-

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA operator 2711

SECȚIA PENALĂ

DECIZIA PENALĂ Nr. 579

Ședința publică de la 01 Iunie 2009

Completul compus din:

PREȘEDINTE: Victor Ionescu

Judecător G -

JUDECĂTOR 2: Gheorghe Bugarsky

Grefier - -

Ministerul Public este reprezentat de procuror, din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA.

Pe rol se află judecarea recursului formulat de condamnatul G împotriva sentinței penale nr.4/PI/7.01.2009 a Tribunalului Timiș pronunțată în dosar nr-.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă condamnatul recurent în stare de arest, asistat de avocat ales.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, instanța constată că a fost atașat dosarul nr. 3049/P/1999, al Tribunalului Timiș și văzând că nu mai sunt alte cereri de formulat și probe de administrat, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul în fond.

Apărătorul ales al condamnatului solicită admiterea recursului, casarea sentinței penale recurate, iar pe fond admiterea contestației la executare. În principal, solicită înlăturarea sporului de 3 ani închisoare aplicat condamnatului, iar în subsidiar diminuarea acestui spor, deoarece arr.289 Cod Penal, nu este exceptat de la grațiere, condamnarea de 4 ani închisoare a fost abrogată la data condamnării inculpatului, de către prima instanță. Sunt multe erori cauzate de instanța de fond și care se pot remedia pe calea contestației la executare.

Procurorul pune concluzii de respingere a recursului, ca nefondat, art.289 Cod Penal, este exceptat de la grațiere, potrivit hotărârii date de ÎCCJ, instanța neputând modifica o încadrare juridică dată printr-o hotărâre definitivă.

Apărătorul ales al condamnatului, în replică, arată că, hotărârea ÎCCJ se referă la cu totul o altă situație, respectiv la limitele de pedeapsă și consecințele deosebit de grave, care nu se pot modifica ulterior.

Condamnatul, având cuvântul, solicită admiterea recursului și arată că este de acord cu concluziile apărătorului său ales.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin SP nr.4/PI/7.01.2009 a Tribunalului Timiș pronunțată în dosar nr-, n baza art. 461.C.P.P. a fost espinsă ca nefondată contestația la executare formulată de condamnatul G, fiul lui și, născut la data de 26.02.1971, în prezent deținut în Penitenciarul Timișoara.

In baza art. 192 alin. 2.C.P.P. a fost obligat condamnatul la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a se pronunța astfel tribunalul a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr-, la data de 18.11.2008, condamnatul Gas olicitat, pe calea contestației la executare, înlăturarea sporului de 3 ani închisoare aplicat la pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare, prin sentința penală nr. 904/02.10.2000, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 3049/P/1999, definitivă prin decizia penală nr. 2376/08.04.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 402/2004.

În motivare s-a arătat că prin sentința de mai sus, contestatorul a fost condamnat definitiv la următoarele pedepse:

- 12 ani închisoare, în baza art. 215 alin. 2,3,5,

Cod Penal

- 11 ani închisoare, în baza art. 215 ind. 1 alin. 1 și 2.Cod Penal,

- 5 ani închisoare, în baza art. 12 din Lg. 87/1994,

- 4 ani închisoare, în baza art. 13 din Lg. 87/1994,

- 2 ani închisoare, în baza art. 40 din Lg. 82/1991, care în baza art. 33 lit. a și 34 lit. b Cod Penal, s-au contopit în pedeapsa cea mai grea, aceea de 12 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 3 ani închisoare, urmând ca acesta să execute pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare.

Reducerea pedepsei, în prezenta contestație la executare s-a solicitat din următoarele motive:

S-a considerat că pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de fals la legea contabilității, prevăzută și pedepsită de art. 40 din Lg. 82/1991, era abrogată la momentul condamnării, prin Lg. nr. 543/2002, privind grațierea unor pedepse, care nu și-a găsit aplicarea în speță.

De asemenea, prin decizia penală nr. 483/22.12.2003, a Curții de APEL TIMIȘOARA contestatorul a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 13 din Lg. 87/1994, în mod greșit, întrucât această infracțiune a fost abrogată din legea nr. 161/19.04.2003.

Instanța de judecată la data pronunțării deciziei penale, nu a făcut aplicarea art. 13 Cod penal, respectiv a legii penale mai favorabile în ce privește condamnarea pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 12 din Lg. 87/1994, infracțiune ce avea ca limită de pedeapsă la data săvârșirii faptei, 2 până la 7 ani închisoare, ori contestatorul a fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani închisoare, pedeapsă ce o consideră mult prea aspră având în vedere că depășește cu 3 ani minimul prevăzut de lege.

Punctul de vedere de mai sus a fost susținut și de către procuror, în concluziile pe care acesta le-a susținut la judecarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție, așa cum rezultă din practicaua deciziei nr. 2376/08.04.2005, a acestei instanțe.

Contestatorul a mai arătat că a fost condamnat la o pedeapsă de 11 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare prev. de art. 215 ind. 1 alin. 1 și 2.Cod Penal, cu consecințe deosebit de grave în condițiile în care prejudiciul reținut față de el era în cuantum de 800 milioane lei vechi și nu mai mare de 2 miliarde lei vechi, așa cum prevede art. 146 Cod penal, astfel încât nu trebuia ă se rețină aliniatul 2 al art. 215 ind. 1.Cod Penal, ci doar aliniatul 1 cu limite de pedeapsă de la 1 la 5 ani închisoare și nu de la 10 la 20 ani închisoare.

Examinând contestația la executare, formulată de contestator prin prisma dispozițiilor art. 461 lit. d și C.P.P. în raport cu actele și lucrările din dosarul cauzei, cu celelalte dispoziții legale invocate, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată și a fost respinsă ca atare din următoarele considerente:

Referitor la pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată contestatorului, pentru săvârșirea infracțiunii de fals la legea contabilității, în mod greșit se susține că aceasta a fost grațiată prin Lg. nr. 543/2002, astfel încât trebuie înlăturată, fiind nelegal aplicată, deoarece articolul 40 din Lg. nr. 82/1991, devenit art. 43 în prezent, în urma republicării legii prevede că faptele pe care le încriminează în cuprinsul său, constituie infracțiunea de fals intelectual și se pedepsește conform legii, adică potrivit art. 289.

Cod Penal

Cu alte cuvinte, textul de lege de mai sus, nu este altceva decât o normă de trimitere, normă care arată că acțiunile încriminate în textul său, constituie o infracțiune prevăzută de Codul penal, în art. 289, respectiv infracțiunea de fals intelectual, astfel încât se pedepsește conform cu acest articol din Codul penal.

În dispozițiile art. 4 aliniatul 2 litera A pct. 36 din Lg. nr. 543/2002, privind grațierea unor pedepse, se arată că sunt exceptate de la grațiere pedepsele pentru infracțiunea de fals intelectual, prev. de art. 289 din Codul penal și de aceea nu se poate susține că pedeapsa aplicată contestatorului ar fi fost grațiată.

În acest sens s-a pronunțat și practica judiciară ( a se vedea decizia nr. 1113 din 15.02.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 13 din Lg. nr. 87/1994, nu a fost abrogată prin legea nr. 161/19.04.2003, așa cum în mod greșit se susține de către contestator, deoarece în urma republicării legii nr. 87/1994, pentru combaterea evaziunii fiscale în Monitorul Oficial nr. 545 din 29.07.2003, prevederile art. 13 se regăseau în art. 11 aliniat 1 lit. c, prevederi care se regăsesc în continuare în art. 9 aliniatul 1 litera b din Lg. nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial nr 672 din 27.07.2005.

Prin urmare, în realitate este vorba de o renumerotare a textelor de lege care au cuprins infracțiunea la data condamnării contestatorului, dar care au cuprins și cuprind și astăzi ca infracțiune dispozițiile din fostul art. 13 din Lg. nr. 87/1994 privind evaziunea fiscală.

Nici susținerea că nu s-a făcut aplicarea legii penale mai favorabile și respectiv art. 13.Cod Penal, în ce privește pedeapsa de 5 ani închisoare stabilită pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 12 din Lg. nr. 87/1994, nu este întemeiată, întrucât pedeapsa aplicată pentru aceasta este de 5 ani închisoare, în contextul în care textul de lege prevedea o pedeapsă de la 2 la 7 ani închisoare, iar astăzi articolul 9 din Lg. nr. 241/2005, legea penală în vigoare, prevede o pedeapsă pentru aceeași infracțiune de la 2 la 8 ani închisoare.

De aceea, chiar dacă instanțele nu au menționat expres și au omis în concret să rețină art. 13 din Codul penal, nu înseamnă că nu a aplicat legea penală mai favorabilă contestatorului, care în concret este art. 12 din Lg. nr. 87/1994, care cuprinde o pedeapsă de la 2 la 7 ani închisoare și nu art. 9 din Lg. nr. 241/2005, care cuprinde o pedeapsă de la 2 la 8 ani închisoare, cu alte cuvinte această din urmă lege este lege penală mai aspră.

Deși contestatorul susține că prin hotărârea de condamnare rămasă definitivă, în mod greșit instanțele i-au reținut consecințele deosebit de grave, prev. de art. 146.Cod Penal și prin urmare i-au aplicat pedeapsa de 11 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 ind. 1 alin.2 Cod Penal, deoarece prejudiciul cauzat de el era în cuantum de 800 milioane lei vechi și nu mai mare de 2 miliarde lei vechi, cum prevede în prezent art. 146 Cod penal, astfel încât se impune reducerea pedepsei în raport cu dispozițiile actuale, acest motiv de contestație la executare nu este admisibil.

Astfel, prin decizia nr. VIII/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de recurs în interesul legii, s-a stabilit că instanța, învestită, în baza art. 461 lit. d din Codul d e procedură penală, în cadrul contestației la executare în care se invocă modificarea înțelesului noțiunii de consecințe deosebit de grave, potrivit art. 146 Cod penal, nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă și, apoi, reduce pedeapsa aplicată în cauză, întrucât modificarea înțelesului noțiunii de consecințe deosebit de grave, prevăzută în textul sus menționat nu este identică cu cerința de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, la care se referă textele art. 14 și 15 din Codul penal.

Această decizie de recurs în interesul legii, este obligatorie întocmai ca legea, pentru toate instanțele, astfel încât, peste hotărârea definitivă de condamnare pentru infracțiunea de delapidare cu consecințe deosebit de grave, nu se poate interveni și reduce pedeapsa în prezenta contestație la executare.

mpotriva sentinței penale nr.4/PI/7.01.2009 a Tribunalului Timiș pronunțată în dosar nr-, a declarat recurs contestatorul G solicitând admiterea contestației la executare formulată, care a fost greșit respinsă de către instanța de fond în condițiile în care infracțiunea prev. de art. 40 din 82/1991, nu este exceptată de la grațiere, dispozițiile art.13 din 87/1994, a fost abrogată în totalitate la data condamnării sale, prin dispozițiile Legii nr.161/2003. S-a mai arătat că în ceea ce privește infracțiunea prev.de art.12 din 87/1994, nu s-a făcut aplicarea art.13 Cod Penal, iar cu privire la infracțiunea prev.de art.2151alin.1 și 2.Cod Penal, pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 11 ani închisoare, s-a reținut un prejudiciu în cuantum de 800 mii lei ROL, în condițiile în care la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, consecințele deosebit de grave, puteau fi reținute doar în situația în care cuantumul prejudiciul depășea 2 miliarde ROL și că în speța de față nu sunt aplicabile prevederile Deciziei nr.VIII/2007, a ÎCCJ, solicitând în final, admiterea contestației la executare cu consecința înlăturării sau diminuării sporului de pedeapsă aplicat.

Examinând sentința penală recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept, potrivit art.3856alin.3 C.P.P. instanța constată că recursul formulat de condamnatul G este nefondat, hotărârea Tribunalului Timiș fiind temeinică și leală.

Cu privire la primul motiv de recurs, instanța apreciază că infracțiunea prevăzută de art.40 din 82/1991, care în prezent a devenit art.43 în urma republicării legii, prevede că faptele pe care le încriminează în cuprinsul său, constituie infracțiunea de fals intelectual și se pedepsește, potrivit art.289 p, iar în aceste condiții nu sunt aplicabile dispozițiile 543/2002, privind grațierea unor pedepse, în aceste condiții susținerea de către condamnat, că această infracțiune trebuia grațiată, nu este fondată, întrucât această lege prevede că sunt exceptate de la grațiere pedepsele pentru infracțiunile de fals intelectual, prev. de art.289

Cod Penal

Celălalt motiv de recurs invocat de către condamnat, a fost cel legat de criticile formulate cu privire la infr. prev.de art.13 din 87/1994, însă instanța apreciază că aceste critici nu sunt fondate, în condițiile în care conținutul aceste infracțiuni se regăsește într-un alt text de lege, respectiv în art.9 din 241/2005, pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, iar renumerotarea unor texte de lege sau preluarea de o altă lege a conținutului infracțiunii, nu poate constitui un motiv de exonerare al condamnatului, de la ispășirea pedepsei aplicate pentru aceea infracțiune.

Instanța apreciază că nici criticile legale de neaplicarea legilor mai favorabile, nu sunt întemeiate, deoarece acest lucru, respectiv aplicarea legii mai favorabile, s-a produs chiar dacă instanțele de judecată nu au menționat expres aplicarea art.13 Cod Penal, întrucât art.12 din 87/1994 prevede o pedeapsă de la 2 la 7 ani închisoare, iar art.9 din 241/2005 prevede o pedeapsă de la 2 la 8 ani închisoare, astfel că această lege din urmă este mai aspră.

O altă critică s-a formulat în legătură cu modul de aplicare a dispozițiilor art.146 Cod Penal, în sensul că condamnatului i s-ar fi reținut în mod eronat consecințele deosebit de grave în momentul în care a fost condamnat pentru infracțiunea prev.de art.2151alin.1 și 2.Cod Penal, însă în această situație instanța apreciază că este aplicabilă decizia nr. VIII/2007 a ÎCCJ dată în interesul legii, stabilindu-se că pe calea contestației la executare nu se poate schimba încadrarea juridică a faptei printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă cu consecința reducerii pedepsei aplicate în cauză, neintervenind o lege mai favorabilă în acest sens.

Pentru toate aceste considerente, instanța apreciază că hotărârea Tribunalului Timiș este temeinică și legală, a analizat în mod judicios toate criticile formulate în cauză, astfel că soluția de respingere a contestației la executare apare corectă și în consecință recursul formulat urmează a fi respins.

Văzând și dispozițiile art.192 alin.2 C.P.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În baza art.385 ind.15 pct.1 lit.b p Cod Penal respinge, ca nefondat recursul formulat de condamnatul G împotriva sentinței penale nr.4/PI/7.01.2009 a Tribunalului Timiș pronunțată în dosar nr-.

În baza art.192 al.2 p Cod Penal obligă condamnatul la 200 lei cheltuieli judiciare față de stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi 01 iunie 2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR 3: Constantin Costea

- - G - - -

GREFIER

- -

RED: GB/10.06.2009

Dact: 2 exempl/ 03 Iunie 2009

Primă instanță: Tribunalul Timiș

Jud:

Președinte:Victor Ionescu
Judecători:Victor Ionescu, Gheorghe Bugarsky, Constantin Costea

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre Contestație la executare in penal Art 461 cpp. Decizia 579/2009. Curtea de Apel Timisoara