Înlocuirea măsurii preventive (art. 139 c.p.p.). Decizia 800/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Dosar nr.892,-
DECIZIA PENALĂ NR.800
Ședința publică din data de 09 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Cristina Georgescu
JUDECĂTORI: Cristina Georgescu, Dan Andrei Enescu Gabriela
- -
GREFIER -
Ministerul Publica fost reprezentat de procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești
Pe rol fiind soluționarea admisibilității în principiu a contestației în anulare formulată de contestatorul - inculpat G fiul lui și, născut la data de 23 aprilie 1951, în prezent aflat în Penitenciarul Mărgineni, județul D, împotriva deciziei penale nr.710 din data de 18 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de APEL PLOIEȘTI în dosarul nr-, prin care a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești împotriva încheierii din 14 octombrie 2009 Tribunalului Prahova, care a fost casată și s-au înlăturat dispozițiile de înlocuire a măsurii arestării preventive, privind pe inculpații G, și G, cu măsura obligării de a nu părăsi țara.
Prin aceeași decizie, în baza art.300/2 rap.la art.160/b Cod procedură penală, s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată față de inculpați și s-a dispus menținerea acesteia față de fiecare inculpat.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns contestatorul-inculpat G, aflat în stare de arest, personal și asistat de avocat ales G, potrivit, fila dosar,.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocat G având cuvântul pentru contestatorul - inculpatul arestat G, după ce în prealabil a luat legătura cu acesta, a solicitat instanței încuviințarea de probe în susținerea contestației în anulare, respectiv transcrierea dezbaterilor din ședința de judecată din 18 octombrie 2009, deoarece s-au consemnat greșit dezbaterile în special pe dreptul la apărare, întrucât, clientul său a arătat că apărătorul său ales se află în străinătate și a depus odată cu cererea de recurs dovezile imposibilității sale de a se prezenta.
Astfel, a învederat că a solicitat instanței a nu acorda termen de judecată în perioada în care a fost plecat la Haga în interes profesional, în partea introductivă a deciziei contestate, apar mențiuni greșite, în sensul că, clientul său ar fi fost de acord a-i fi desemnat apărător din oficiu.
Consideră că nu s-a ținut cont de poziția procesuală a clientului său, respectiv imposibilitatea sa de a se prezenta în instanță, deși s-a opus categoric a se judeca dosarul în lipsa sa, precum și calitatea acestuia de recurent - inculpat.
În acest caz, judecarea recursului declarat de parchet creează o situație mai grea clientului său și nu s-a luat în considerare și recursul declarat de acesta.
De asemenea,solicită a se efectua adresă către Baroul Prahova pentru a înainta înscrisuri, întrucât de la dosarul cauzei lipsește această adresă, respectiv cererea pentru a desemna un apărător din oficiu în baza Legii nr.51/1995, deoarece în această cauză, cererea trebuie să fie anterioară prezenței acestuia în instanță, mai ales duminica, precum și a se înainta asigurarea profesională pentru avocatul care a pus concluzii în ședința din 18 octombrie 2009, întrucât, dacă nu există această asigurare, atunci se încalcă legea și nu sunt îndeplinite condițiile exercitării profesiei de avocat.
A mai susținut că avocatul desemnat din oficiu deși a dat dovadă de probitate profesională, nu a putut să înțeleagă dosarul având în vedere maniera în care a apărat interesele clientului său, respectiv nu a ținut cont de calitatea acestuia de recurent - inculpat și nu s-a acordat termen pentru ca acesta să studieze dosarul, potrivit art.171 Cod procedură penală.
Totodată, a menționat că din dosarul nr- al acestei curți de apel nu se află o serie de înscrisuri despre care s-a făcut vorbire, dar parchetul a avut cunoștință de acestea și că nu tot dosarul instanței de fond a fost înaintat la instanța de recurs.
De asemenea, a mai precizat că inculpatul G nu recunoaște înregistrările telefonice și că toate probele și afirmațiile susținute de către redactorii rechizitoriului sunt false și, deși procurorul de ședință are dreptul la acuzare și apărare, au fost încălcate disp.art.228 și urm.Cod procedură penală, art.5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
A mai arătat că dreptul intern și Codul d e procedură penală nu mai sunt de actualitate și nu au fost respectate drepturile procesuale ale clientului său.
Depune la dosar concluzii scrise, aflate la filele 20-32.
Reprezentantul Ministerului Public având cuvântul, a arătat că susținerile formulate de apărătorul ales al contestatorului din prezenta cauză sunt de interes pentru public, deoarece inculpații din acest dosar formulează diverse cereri la diferite complete de judecată tocmai pentru a fi puși în libertate.
A mai arătat că a participat și la dezbaterile ședinței de judecată din data de 18 octombrie 2009 când dl.avocat Gaî ncunoștiințat instanța că nu se poate prezenta pentru a asigura asistența juridică și s-a dispus numirea unui apărător din oficiu, având în vedere că inculpatul Gaf ost de acord ca la acest termen de judecată să fie asistat de avocat din oficiu și s-a recurs la acest motiv, deoarece grefierul de ședință la cererea completului de judecată a încercat să ia legătura telefonic cu apărătorul ales al acestuia la ora 09,30, însă nu a putut fi contactat, dar la ora 10,00 acesta a anunțat instanța că nu se poate prezenta.
Totodată, a precizat că apărătorul desemnat din oficiu a studiat dosarul și a avut cunoștință de complexitatea acestuia, așa încât, susținerile apărătorului ales al contestatorului nu sunt concludente și utile cauzei.
Avocat G având cuvântul, în replică, a menționat că dacă susținerile d-nei procuror sunt adevărate, își retrage cererea privind emiterea unei adrese către Baroul Prahova, astfel cum a solicitat mai sus.
Curtea, având în vedere susținerile dlui.avocat G și ale reprezentantului Ministerului Public și față de împrejurarea că prezenta cauză se află în faza admisibilității în principiu a contestației în anulare, respinge cererea de încuviințare de probatorii, potrivit disp.art.391 alin.1 și 2 Cod procedură penală, întrucât,potrivit acestor texte de lege,examinarea admisibilității în principiu a contestației în anulare se realizează pe baza dovezilor care sunt la dosar, ori a celor care se depun, astfel încât nu se pot administra alte probatorii, verificându-se doar condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu.
Avocat G și reprezentantul Ministerului Public având cuvântul, pe rând, au arătat că nu mai au cereri de formulat și nici excepții de invocat și au solicitat acordarea cuvântului în dezbateri.
Curtea, ia act că nu mai sunt alte cereri de formulat ori excepții de invocat și față de actele și lucrările dosarului constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în susținerea admisibilității în principiu a contestației în anulare.
Avocat G având cuvântul, a arătat că motivele contestației în anulare privesc nelegala îndeplinire a procedurii de citare; nepronunțarea instanței de recurs asupra unor cereri esențiale ale contestatorului - inculpat, respectiv necompetența materială a primei instanțe și, pe cale de consecință, a instanței de recurs, inadmisibilitatea recursului parchetului, neasigurarea dreptului la apărare, cererea de recurs a acestuia și, rejudecând, cu privire la cererile și apărările formulate de acesta în prima instanță nu a fost ascultat, deși ascultarea era obligatorie potrivit art.385/14 alin.1/1 Cod procedură penală, precum și existența a două hotărâri contradictorii pronunțate în aceeași cauză, cu referire la starea de libertate a acestuia.
Precizează că motivele invocate se regăsesc în drept, în art.5,6 și urm. din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.386 alin.1 lit.a,b,c și e și art.385/14 alin.2 Cod procedură penală.
A mai susținut că, astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului a declarat recurs împotriva hotărârii primei instanțe, iar instanța de control judiciar a fost investită numai cu recursul procurorului și, deși cele două recursuri urmăreau scopuri evident contradictorii, aceasta s-a pronunțat exclusiv asupra recursului procurorului, ineficietizând astfel recursul declarat de contestator, refuzând caracterul recursului de remediu procesual și, în final, înlăturând posibilitatea procedurală a pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.
Consideră în contextul dat, strict procedural, corespunzător regulilor de desfășurare a procesului penal, prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, că acesta trebuia să fie citat în dubla calitate de intimat în recursul procurorului și de recurent în propriul recurs, în acest sens fiind și dispozițiile art.176 alin.1 lit.b Cod procedură penală, care prevăd expres că citația trebuie să cuprindă calitatea în care o persoană este chemată în instanță.
Apreciază în acest sens că părților li se aduce o vătămare ori de câte ori li se încalcă un drept procesual sau este nesocotită o garanție procedurală, iar împiedicarea părții de a-și realiza un drept procesual sau de a beneficia de o garanție procesuală, produce, prin ea însăși, o vătămare procesuală care constă într-o restrângere sau chiar o privare de drept în acest caz, a posibilităților de a acționa în fața organelor judiciare în vederea apărării intereselor legitime proprii.
A mai susținut că în raport de dispozițiile art.6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, relevanta juridic apare împrejurarea că, în mod constant, Curtea Europeană a consacrat prin intermediul dreptului la un proces echitabil principiul fundamental al preeminenței dreptului, context în care drepturilor și garanțiilor materiale le sunt atașate garanții fundamentale de procedură menite a realiza o protecție eficientă a primelor. Totodată, a mai arătat că instanța de control judiciar nu a procedat la verificarea hotărârii recurate, corespunzător disp.art.385/14 alin.2 din Codul d e procedură penală, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii astfel pronunțate și rejudecarea recursurilor, în condițiile statuate prin legea procesual penală națională.
Față de aceste considerente și pentru a da măsura nelegalității hotărârii pronunțate în cauză, a învederat nesocotirea dreptului la un proces echitabil, respectiv a dreptului la apărare, cu referire la accesul la justiție.
De asemenea, a mai precizat că în jurisprudența contenciosului european, calitatea serviciilor avocatului din oficiu a pus în discuție dreptul liberului acces la justiție, reținându-se că statul nu poate fi făcut responsabil pentru toate lipsurile unei apărări făcute de avocatul din oficiu dar, în virtutea art.6 paragraful 3 lit.c din Convenție, statul trebuie să acorde "asistența" prin intermediul unui apărător din oficiu persoanelor care nu dispun de mijloacele necesare angajării unuia.
A mai menționat că în cauza de față, avocatul ales a solicitat amânarea cauzei pentru lipsa de apărare, temeinic motivată, condiții în care, desemnarea unui avocat din oficiu care, mai mult nici nu îndeplinea condițiile legale pentru exercitarea profesiei de avocat și care nu a fost în măsura de a-i acorda contestatorului - inculpat o apărare profesionistă și continuarea judecății în aceste împrejurări, semnifică neechivoc nesocotirea dreptului la apărare, respectiv a dreptului la un proces echitabil.
Apreciază că judecarea cauzei de judecători trebuie să se facă potrivit dispozițiilor dreptului intern și internațional și principala situație pe care o invocă este nelegalitatea unei stări în care se află clientul său - arestat nelegal - își produce efectele fără a avea la bază o hotărâre judecătorească a unei instanțe imparțiale.
În final, a arătat că prezenta contestație în anulare se întemeiază pe disp.art.386 lit.a,b,c,e Cod procedură penală.
Totodată, a invocat disp.art.91 și urm.Cod procedură penală, privind sesizarea Curții Constituționale cu privire la constituționalitatea în care trebuie să se judece o cerere.
În drept, a invocat preeminența dreptului comunitar în soluționarea prezentei contestații, precizând că aceasta se întemeiază pe cazurile de reformare a unei hotărâri judecătorești nelegale care afectează drepturile fundamentale ale omului, conceptualizate prin: art.5 alin.1, 3 și 4; art.6 alin.1 și 2; art.13, 14 și 18; Protocolul 7 art.2 alin.2 și Protocolul 12 art.1 alin.1 și 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; art.8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului; art.I - 10, art.II - 66, art.II - 75, art.II - 80, aret.II - 102, art.II - 107 alin.2 și art.II - 105, art.II - 109 și art.II - 130 din Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, art.K 1 din Tratatul d l Maastricht din 07 februarie 1992, astfel cum a fost modificat prin art.1 pct.11 din Tratatul d l Amsterdam din 02 octombrie 1997; art.2 din Tratatul d l Lisabona din 13 decembrie 2007, prin care a fost introdus art.2 c lit.j); art.20 din Tratatul de aderare de la Luxemburg din 25 aprilie 2005, Anexa VI, pct.1; art.386 lit.a,b,c și e) raportat la art.385/14 alin.2 din Codul d e procedură penală, toate în raport de dispozițiile art.11 alin.1 și 2, art.16 alin.1 teza ultima, art.20 alin.1 și 2, art.21 alin.1,2,3, art.22 alin.7, 9 și 11, art.53, art.148 și art.154 din Constituția României.
Pentru motivele mai sus enunțate, a solicitat admiterea în principiu a contestației, desființarea deciziei atacate și rejudecarea recursurilor cu respectarea garanțiilor procesuale, urmând a se avea în vedere și concluziile scrise aflate la filele 20-32.
Reprezentantul Ministerului Public având cuvântul, a arătat că nu se impune admiterea contestației în anulare, întrucât, deși s-a făcut trimitere la disp.art.386 lit.a,b,c,e Cod procedură penală, nu s-a spus în concret în ce constă aceste cazuri.
Avocat ales G având cuvântul, în replică, a susținut că reprezentantul Ministerului Public nu a luat cunoștință de conținutul contestației în anulare, precizând că și-a întemeiat în drept și a adus argumente temeinice în cauză pentru admiterea în principiu a acesteia.
Contestatorul - inculpat G având ultimul cuvânt, a arătat că susținerile reprezentantului Ministerului Public nu sunt reale, deoarece la termenul de judecată din 18 octombrie 2009 învederat instanței că nu este de acord cu desemnarea unui avocat din oficiu ori el nu a știut să se exprime, dar lasă la aprecierea instanței.
CURTEA:
Asupra contestației în anulare de față, reține următoarele:
Prin cererea depusă la această instanță la data de 21.10.2009 și înregistrată sub nr. 892,-, contestatorul G, fiul lui și, născut la data de 23 aprilie 1951, în prezent aflat în Penitenciarul Mărgineni, a formulat contestației în anulare împotriva deciziei penale nr. 710/18.10.2009 pronunțată de Curtea de APEL PLOIEȘTI, solicitând admiterea contestației, desființarea deciziei atacate și rejudecarea recursului.
A susținut contestatorul că la termenul de judecată din data de 18.10.2009,când a fost soluționată cauza în recurs, procedura de citare nu a fost îndeplinită conform legii, atâta timp cât a recurat în termen hotărârea primei instanțe și nu a fost citat în calitate de recurent, în propriul recurs, ci doar în calitate de intimat în cadrul recursului promovat de procuror.
Mai mult, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unor cereri esențiale, respectiv asupra necompetenței materiale a primei instanțe și, pe cale de consecință, a instanței de recurs, asupra inadmisibilității recursului declarat de parchet, și a solicitării de amânare a cauzei pentru lipsa de apărare motivată temeinic de avocatul ales, care a solicitat acordarea unui alt termen de judecată, fiind plecat din țară.
Legat de acest aspect,s-a mai invocat, ca motiv de contestație în anulare, și condițiile de desemnare a unui avocat din oficiu, pentru a- asista pe contestator în cauza respectivă, apreciate de contestator ca fiind de nelegale, respectiv ca fără ca acesta să îndeplinească condițiile legale pentru exercitarea profesiei de avocat, deoarece nu a prezentat instanței asigurarea de mal-praxis, care este obligatorie pentru exercitarea profesiei de avocat, iar asigurarea asistenței juridice din oficiu de către avocatul ales s-a realizat fără a avea competența și abilitățile profesionale și fără ca acesta să cunoască dosarul.
A mai susținut contestatorul că nu a fost ascultat de către instanța de recurs, iar ascultarea sa era obligatorie potrivit art. 385/14 alin.1/1
C.P.P.În concluziile scrise depuse la dosar, contestatorul a susținut că împotriva sa au fost pronunțate două hotărâri contradictorii în ceea ce privește starea de arest.
De asemenea, contestatorul a susținut că în cadrul soluționării prezentei contestații, instanța este datoare să facă aplicarea cu prioritate a normelor dreptului comunitar, așa cum se statuează în disp.art.20 alin.2 din Constituția României.
În ceea ce privește acest ultim aspect, contestatorul a precizat că înțelege să-și întemeieze contestația pe dispozițiile art. 5 al.1,3 și 4, art.6 al.1 și 2, art.13,14 și 18, protocolul 7 art.2 alin.2 și protocolul 12 art.1 al.1 și 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fondamentale; art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. I-10, art. II-66, art. II-75, art. II-76, art.II-80, art. II-102, art.II-107 al.2 și art. II-105, art.II-109 și art. II-130 din Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, art. 1 din Tratatul d l Maastricht din 7 februarie 1992, astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct.11 din Tratatul d l Amsterdam din 2 octombrie 1997, art. 2 din Tratatul d l Lisabona din 13 decembrie 2007, prin care fost introdus art. 2 c lit. j, art. 20 din Tratatul de aderare de la Luxemburg din 25 aprilie 2005, Anexa VI, pct.1, art. 386 lit. a,b,c si e) raportat la art. 385/14 al.2 C.P.P. toate în raport de dispozițiile art. 11 al.1 și 2, art. 16 al.1 teza ultimă, art. 20 al.1 si 2, art. 21 al.1,2 și 3, art. 22 alin. 7, 9 și 11, art. 53, art. 148 și art. 154 din Constituția României.
A apreciat contestatorul că este admisibil controlul judiciar al unei asemenea încheieri, prin declararea unei contestații în anulare, pentru motivele legate de scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea căilor ordinare și extraordinare de atac, care privește pronunțarea în final a unor hotărâri temeinice și legale, adică corespunzător adevărului și legii, de natură a da deplină satisfacție, concomitent, interesului general, cu referire la apărarea valorilor sociale ocrotite de legea penală și a celor individuale, cu referire la respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, a intereselor legitime ale persoanei.
Totodată, s-a mai arătat de către contestator că noțiunea de recurs, folosită în textul menționat este înțeleasă în contenciosul european în sens larg, drept cale de atac ce poate fi exercitată împotriva unei măsuri privative de libertate, cu referire la hotărârea definitivă prin care dispusă.
În drept, contestatorul a arătat că înțelege să-și întemeieze contestația pe disp.art.386 lit. a,b,c și e cod procedură penală,descriind totodată și cazul de contestație în anulare reglementat de disp.art.386 lit.d cod procedură penală.
A fost atașat dosarul în cadrul căruia a fost pronunțată decizia împotriva căreia s-a exercitat prezenta contestație în anulare.
Curtea, examinând admisibilitatea în principiu a contestației formulate, în raport de motivele de fapt și de drept invocate, de dispozițiile legale în materie și față de actele și lucrările dosarului, constată că prezenta contestație este inadmisibilă,după cum se va arăta în continuare:
Prin decizia penală nr.710/18 octombrie 2009 Curtea de APEL PLOIEȘTIa admis recursul declarat de către -Serviciul Teritorial Ploiești împotriva încheierii din 14 octombrie 2009 pronunțată de către Tribunalul Prahova, pe care a casat-o și a înlăturat dispozițiile de înlocuire a măsurii arestării preventive privind pe inculpații G, și G, cu măsura preventivă a obligării acestora de a nu părăsi țara.
În baza disp. art.300/2 rap. la art.160/b Cod procedură penală, s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaților și s-a dispus menținerea acestei măsuri față de fiecare din inculpați.
Curtea observă că, în ceea ce privește contestația în anulare, aceasta este reglementată de legea procesuală penală română ca o cale extraordinară de atac, de retractare, prin intermediul căreia instanța care a pronunțat o hotărâre definitivă poate să-și retracteze propria decizie, ca o consecință a îndeplinirii unor acte procedurale cu încălcarea legii, însă aceasta doar în anumite cazuri care sunt expres enumerate în art.386 cod procedură penală.
Potrivit acestui text de lege,împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit. f) - i), cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă; e) când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie, potrivit art.385/14 alin.1/1 ori art.385/16 alin.1 pr.penală.
Conform art. 387 al.1 C.P.P. contestația in anulare poate fi făcută de oricare dintre părți, iar contestația pentru motivele prevăzute in art. 386 lit. c si d, și de către procuror.
Art. 387 al.2 stabilește C.P.P. că în cererea de contestație in anulare pentru motivele prevăzute in art. 386 lit. a-c și e, trebuie să se arate toate cazurile de contestație pe care le poate invoca contestatorul si toate motivele aduse in sprijinul acesteia.
Potrivit art. 391 alin.l C.P.P. instanța examinează admisibilitatea in principiu a cererii de contestație prev. in art. 386 lit. a- c si e C.P.P. fără citarea părților și procedează conform art. 391 alin.2
C.P.P.Conform acestui ultim text de lege, instanța, constatând că cererea de contestație este făcută in termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute in art. 386 și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite in principiu contestația și dispune citarea părților interesate.
Prin urmare, procedura de rezolvare a contestației în anulare este supusă etapei prealabile de verificare a admisibilității în principiu a acesteia, deci a examinării existenței în concret a cazurilor prevăzute de art.386 pr.penală, a îndeplinirii condiției termenului și a existenței la dosar a dovezilor pe care se întemeiază contestația în anulare.
Verificând îndeplinirea acestor condiții enumerate de lege, Curtea observă că în cauza de față nu este incident nici unul din cazurile de contestație în anulare reglementate în mod expres și limitativ de dispozițiile legale sus-arătate, pentru considerentele ce se vor expune:
În legătură cu primul caz de contestație în anulare, cel prevăzut de art.386 lit. Cod procedură penală, Curtea observă că, după cum rezultă din partea introductivă o deciziei atacate, la termenul de judecată din 18 noiembrie 2009 instanța de recurs a fost învestită a se pronunța asupra recursului declarat de către procuror la data de 15.10.2009 împotriva încheierii din 14.10.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova.
Este adevărat că împotriva aceleiași încheieri a declarat recurs și contestatorul G, însă acest recurs, ce a fost înregistrat la Tribunalul Prahova la 16.10.2009, deci la o dată ulterioară înregistrării recursului parchetului, a fost repartizat aleatoriu, potrivit dispozițiilor legale și regulamentare, la un alt complet de judecată, care l-a luat în examinare la o dată ulterioară, pronunțându-se decizia penală nr.755/23 octombrie 2009 de către Curtea de APEL PLOIEȘTI.
Așadar, la termenul din 18 octombrie 2009, la care s-a pronunțat decizia atacată în prezent, soluționându-se doar recursul promovat de către procuror, rezultă că inculpatul G (contestatorul în prezenta cauză) a fost în mod legal citat, în raport de calitatea avută în acea cauză, aceea de intimat, iar instanța nu putea proceda la citarea sa într-o altă calitate decât cea pe care o avea în speța dedusă judecății.
De altfel, în doctrina și practica judiciară, în legătură cu interpretarea corectă a normei care configurează primul caz de contestație în anulare, s-a statuat în mod constant că ipoteza legală nu este satisfăcută atunci când partea este prezentă la judecată, chiar dacă procedura de citare a fost viciată.
Așa dar, câtă vreme contestatorul a fost prezent la termenul de judecată din 18 octombrie 2009, este evident că procedura a fost în mod legal îndeplinită,în conformitate cu art.314 pr.penală,care stabilește că judecata nu poate avea loc decât în prezența inculpatului, atunci când acesta se află în stare de deținere.
Faptul că recursul promovat de către contestator a fost soluționat separat, la un alt termen - 23 octombrie-și de către un alt complet de judecată, nu poate echivala în nici un caz cu neîndeplinirea procedurii de citare la termenul de judecată la care s-a ponunțat decizia atacată- 18 octombrie.
Nici celelalte motive invocate de către contestator în cuprinsul contestației și în notele scrise depuse la dosar, nu se regăsesc în dispozițiile legale ce reglementează expres și limitativ cazurile de contestație în anulare.
Astfel, faptul că instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat asupra unor cereri esențiale ale contestatorului, legate de necompetența materială a primei instanțe și pe cale de consecință a instanței de recurs, asupra inadmisibilității recursului parchetului, asupra cererii de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare formulată de părătorul ales, nu reprezintă motive pentru admiterea în principiu a contestației în anulare.
Așa cum s-a arătat mai sus, disp. art.391 alin.2 pr.penală, limitează verificările în cazul etapei admiterii în principiu a contestației în anulare, statuând că această cale extraordinară de atac este admisibilă în principiu doar dacă motivul pe care se sprijină contestația, este din cele prevăzute în art.386 pr.penală.
Or, nepronunțarea asupra unor cereri calificate ca esențiale de contestator nu reprezintă un motiv de contestație în anulare, ci doar, conform art.386 lit. pr.penală, nepronunțarea asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art.10 lit.f - i pr.penală, cu privire la care existau probe în dosar, caz de contestație care are în vedere doar intervenția unei cauze de încetare a procesului penal pentru fapta care constituie obiectul judecății.
Nu poate fi vorba despre incidența acestui caz de contestație în anulare, deoarece în speță nu se pune problema încetării procesului penal câtă vreme prin decizia contestată s-a dispus asupra unei măsuri preventive și nu asupra fondului cauzei.
Nici exigențele cazului de contestație prevăzut în art.386 lit. pr.penală nu sunt satisfăcute în speță, deoarece acest text de lege are în vedere absența părții la termenul la care s-au judecat cauzele de către instanțele de recurs și nu absența apărătorului ales al părții, dublată de imposibilitatea părții de a se prezenta și de a încunoștința instanță despre această împiedicare, ceea ce de asemenea, nu este cazul în speță.
Or, din actele și lucrările dosarului rezultă că la termenul din 18 octombrie 2009, la care a avut loc soluționarea cauzei, contestatorul Gaf ost asistat de către un apărător din oficiu, tocmai având în vedere lipsa apărătorului ales al inculpatului, dar și acordul manifestat de contestatorul în sensul ca la termenul respectiv de judecată să fie asistat de un apărător din oficiu, așa cum rezultă din partea introductivă a deciziei atacate.
Cererea apărătorului ales al inculpatului, de amânare a cauzei deoarece este plecat din țară, cerere de care acesta se prevalează în susținerea contestației în anulare, a fost însă depusă nu în cadrul soluționării recursului parchetului din data de 18 octombrie 2009, ci în cadrul soluționării recursului inculpatului din data de 23 octombrie 2009, astfel că susținerile contestatorului că i s-ar fi nesocotit dreptul la apărare sunt în mod vădit nefondate, atâta vreme cât, așa cum rezultă din partea introductivă a deciziei atacate, la termenul din 18 octombrie 2009, prezent fiind în fața instanței de recurs, contestatorul a fost de acord să fie asistat de apărător din oficiu.
Pe de altă parte, sunt irelevante în cauză susținerile vizând condițiile nelegale de desemnare a apărătorului din oficiu, respectiv într-o zi nelucrătoare și fără verificarea prealabilă a existenței unei asigurări de mal-praxis a apărătorului din oficiu, deoarece acestea nu pot fi circumscrise niciunuia dintre cazurile de contestație în anulare reglementate în mod expres și limitativ de art.386 pr.penală.
Chiar și în aceste condiții, analizând susținerile contestatorului putem observa că exercițiul dreptului la apărare în cauza respectivă a fost unul concret și efectiv, așa cum acesta este reliefat în multiplele decizii jurisprudențiale ale Curții europene a Drepturilor Omului, întrucât apărătorul din oficiu a fost în mod efectiv prezent în sala de judecată, luând legătura cu contestatorul și punând concluzii ample și argumentate în legătură cu apărarea pe care a exercitat-o vis-a-vis de situația contestatorului.
Este evident că, atâta vreme cât soluționarea recursului a avut loc, în raport de dispozițiile legale în materie, într-o zi nelucrătoare, în mod similar și desemnarea apărătorului din oficiu s-a făcut în egală măsură în cadrul aceleiași zile, însă dată fiind aplicabilitatea termenelor procedurale scurte de judecată a recursurilor vizând măsurile preventive, obținerea imediată a unei împuterniciri avocațiale pentru apărătorul din oficiu (împuternicire care se află de altfel la fila 29 dosar recurs), nu echivalează cu lipsa asistenței juridice din oficiu și practic înscrisul doveditor al existenței împuternicirii avocațiale a apărătorului din oficiu nu poate avea nici un fel de relevanță în speță asupra îndeplinirii condițiilor legale vizând exercitarea concretă și efectivă a dreptului la apărare.
Cu atât mai mult, verificarea existenței unei asigurări de mal-praxis a apărătorului din oficiu nu poate avea nicio legătură cu exercițiul concret și efectiv al dreptului la apărare, o atare examinare nefiind prevăzută sub sancțiunea nulității de niciuna de dispozițiile legale în materie și în plus, nici apărătorul ales nu a prezentat instanței vreo astfel de dovadă, în ceea ce îl privește.
Nici cazul de contestație în anulare reglementat de art. 386 lit. pr.penală, descris de contestator în motivarea scrisă a contestației, nu este îndeplinit în speță, deoarece acesta vizează pronunțarea a două hotărâri definitive împotriva aceleiași persoane pentru aceeași faptă.
Practic, acesta reprezintă un efect direct și imediat al intervenției autorității de lucru judecat, care interzice exercitarea acțiunii penale de două ori pentru aceeași faptă și în legătură cu același făptuitor, astfel încât, în mod constant practica judiciară a statuat că acest caz de contestație în anulare privește doar nepronunțarea asupra încetării procesului penal în cea de-a doua cauză, deschizându-se calea exercitării acestei căi extraordinare de atac doar dacă ambele procese au fost finalizate printr-o hotărâre prin care s-a soluționat în mod definitiv fondul cauzei.
Ori, așa cum am arătat mai sus, în speță se configurează doar judecarea separată a recursului contestatorului față de recursul promovat de către procuror, ambele recursuri având ca obiect măsura preventivă a arestării contestatorului, fără a se pune în discuție deci în nici un fel fondul cauzei, constând în antrenarea răspunderii penale a contestatorului pentru faptele ce constituie obiectul judecății.
Așa fiind, nu se pune în nici un fel problema intervenției autorității de lucru judecat cu privire la exercitarea acțiunii penale de două ori pentru aceeași faptă și în legătură cu același făptuitor, de natură a da naștere aplicabilității acestui caz de contestație în anulare.
Nici ultimul dintre cazurile de contestație în anulare invocate de către contestator, anume cel prevăzut de art.386 lit.e) pr.penală nu este aplicabil în speță, în raport de următoarele argumente:
Într-adevăr, potrivit acestui text de lege, este admisibilă această cale extraordinară de atac, atunci când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie, potrivit art.385/14 alin.1/1 ori art.385/16 alin.1 pr.penală.
Or, disp.art.385/14 alin.1/1 ori art.385/16 alin.1 pr.penală vizează "ascultarea inculpatului prezent atunci când acesta nu a fost ascultat la instanțele de fond și de apel, precum și atunci când aceste instanțe nu au pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare", deci rezultă cu claritate că aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea doar în cazul soluționării recursurilor având ca obiect fondul cauzei, nu în ceea ce privește recursurile ce vizează măsurile preventive, în materia cărora sunt prevăzute dispoziții speciale și derogatorii, care nu obligă instanța de recurs la ascultarea inculpatului în cadrul verificărilor vizând necesitatea menținerii, pe parcursul judecății, a stării de arest.
Cu alte cuvinte, atâta vreme cât decizia împotriva căreia s-a exercitat prezenta contestație în anulare a fost pronunțată într-o cauză având ca obiect aplicarea disp. art.300/2 pr.penală, deci în cadrul verificărilor vizând arestarea inculpatului în cursul judecății, este evident că potrivit art.160/b pr.penală, rap. la art.160/a alin.2 pr.penală, instanța de recurs nu avea obligația legală de a asculta pe inculpat, ceea ce conduce în mod cert la concluzia că nici acest caz de contestație în anulare nu poate fi incident în speță.
Nici dispozițiile vizând aplicarea cu prioritate a normelor internaționale în raport cu reglementările naționale, statuate în art.20 alin.2 din Constituția României, nu pot constitui un motiv pentru admisibilitatea contestației în anulare, deoarece dispozițiile comunitare și internaționale indicate de către contestator în concluziile scrise, pe lângă faptul că unele din ele nu sunt încă în vigoare (a se vedea, spre exemplu, Tratatul d l Lisabona ), se observă că reprezintă, în mare parte, norme cu caracter general care consacră drepturi și libertăți fundamentale ale omului.
Singurele texte invocate în cuprinsul motivării contestației, care ar putea genera discuții în legătură cu preeminența dreptului comunitar, sunt cele vizând exercitarea dreptului la un recurs efectiv, deși nici acesta nu se regăsește între cazurile de contestație în anulare reglementate de lege.
Or, însăși jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a evidențiat că sub aspectul dreptului la un recurs efectiv, așa cum acesta este consacrat în art.13 din Convenția Europeană, caracterul acestuia vizează existența la nivel național a unei căi de atac pentru a garanta substanța drepturilor și libertăților fundamentale prevăzută în Convenție, însă în mod evident, în formele prevăzute de ordinea juridică națională.
S-a afirmat astfel că articolul 13 nu poate fi interpretat astfel încât să garanteze un remediu care să îndreptățească contestarea legilor unui stat contractant în fața unei instanțe naționale, pe motiv că sunt contrare Convenției (a se vedea hotărârile din 17 decembrie 2002, 11 iulie 2002 și 21 februarie 1986, toate îndreptate împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord).
Cu alte cuvinte, atâta vreme cât în legislația națională este prevăzut un remediu efectiv în sensul unei căi de atac pentru garantarea substanței drepturilor și libertăților fundamentale, exigențele articolului 13 sunt satisfăcute.
Și în legătură cu disp. art. 5 paragraful 4 din Convenția Europeană, privind dreptul la o cale de atac împotriva privării de libertate, invocat, printre altele, de către contestator,Curtea Europeană a subliniat că dreptul de acces la o instanță, prin chiar natura sa, impune o reglementare de către stat și poate fi supus unor restricții și limitări procedurale, care devin cu atât mai exigente în materia unor căi extraordinare de atac, cum este cea de față, prin care se tinde la retractarea unei hotărâri judecătorești definitive.
În această ordine de idei, este important să subliniem că, atâta timp cât calea de atac prevăzută de disp.art.5 paragraful 4 din Convenția Europeană, este reglementată în mod expres de legislația procesuală penală română - fiind, practic, calea de atac soluționată prin decizia atacată în prezent - contestatorul nu se poate prevala de violarea acestor dispoziții, care nu au fost încălcate, ci dimpotrivă, aplicarea lor s-a realizat în concret și într-un mod efectiv în cazul contestatorului.
Ca atare, raportat la aceste decizii jurisprudențiale, Curtea constată că prin exercitarea recursului finalizat cu pronunțarea hotărârii a cărei anulare se solicită,dar și prin intermediul examinării, chiar și separate, a propriului recurs, contestatorul a beneficiat de aplicarea cu prioritate a normelor comunitare și internaționale avute în vedere de art.20 alin.2 din Constituția României.
Față de considerentele expuse, constatând că motivele invocate de către contestator nu se circumscriu niciunuia din cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile legale ce reglementează admisibilitatea contestației în anulare, Curtea va respinge prezenta contestație în anulare la inadmisibilă.
Văzând și disp.art.192 alin.2 pr.penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul G, fiul lui și, născut la 23 aprilie 1951, deținut în Penitenciarul Mărgineni, împotriva deciziei penale nr.710 din 18 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de APEL PLOIEȘTI în dosarul nr-.
Obligă contestatorul la plata sumei de 50 la lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 09 noiembrie 2009.
Președinte JUDECĂTORI: Cristina Georgescu, Dan Andrei Enescu Gabriela
Grefier
Red.CG
Tehnored.MM
4 ex./ 18. 11.2009
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3113/2006
Președinte:Cristina GeorgescuJudecători:Cristina Georgescu, Dan Andrei Enescu Gabriela
