Mărturia mincinoasă (art. 260 cod penal). Decizia 629/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA PENALĂ ȘI DE MINORI
DOSAR NR-
DECIZIA PENALĂ NR. 629/R/2009
Ședința publică din 20 octombrie2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Livia Mango JUDECĂTOR 2: Săndel Macavei Ana Covrig
JUDECĂTORI: - -
: - -
GREFIER: - -
Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ reprezentat prin PROCUROR:
S-au luat spre examinare recursurile declarate de către inculpații și, împotriva deciziei penale nr.215/A din 29.06.2009 pronunțată în dosar nr- al Tribunalului Cluj, inculpații fiind trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, prev. de art. 260 Cod penal.
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă inculpații și, personal, ambii asistați de apărător ales, av., din cadrul Baroului C, cu delegație avocațială depusă la dosar, lipsă fiind părțile vătămate și.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, întrebați fiind, inculpații și, învederează instanței că-și mențin declarațiile date în cauză.
Se procedează la ascultarea inculpaților și, declarațiile acestora fiind consemnate conform proceselor verbale de la dosar.
Nefiind cereri de formulat ori excepții de ridicat, instanța acordă cuvântul părților în dezbaterea judiciară a recursurilor.
Apărătorul inculpaților, solicită admiterea recursurilor, casarea hotărârii instanței de apel și rejudecând cauza, să se dispună menținerea hotărârii instanței de fond, respectiv achitarea inculpaților. Astfel, apreciază că numiții și, cu rea credință au formulat plângere penală împotriva persoanelor care au depus mărturie în dosarul civil al Judecătoriei Huedin. Consideră că prin mărturia dată în fața instanței de către inculpata, drepturile succesorale ale petenților și nu au fost prejudiciate. Din probele administrate în cauză, rezultă că inculpata a declarat că a cunoscut ca posesori ai terenului în litigiu pe și. Inculpatul a declarat că are cunoștință despre faptul că terenul în litigiu a fost cumpărat de prin contract de vânzare cumpărare. Susține că eroarea de fapt în aprecierea probelor aparține instanței de apel, prin aserțiunea nesusținută conform căreia inculpații aveau obligația de a răspunde strict la întrebările judecătorului cauzei civile. Tribunalul nu are nici un element de probațiune din care să rezulte care au fost în concret întrebările instanței civile. Este evident că inculpații nu au răspuns decât la ce au fost întrebați. Realitatea este că inculpații nu operează cu noțiuni juridice într-o modalitate de exprimare verbală, care este specifică persoanelor cu pregătire de specialitate juridică, dar au distins obiectul procesului în care au fost chemați ca martori. Nu au declarat mincinos, nici intenționat, nici neintenționat, iar verificările ulterioare ce s-au efectuat au întărit adevărul declarațiilor inculpaților. Cu privire la vinovăția inculpaților, solicită a se avea în vedere că una din laturile infracțiunii constă în atitudinea fă conștiinței față de fapta concepută și urmările ei. Instanța de fond a dat eficiență principiului " in dubio pro reo" pronunțând o sentință de achitare, instanța de apel a considerat că vinovăția inculpaților a fost dovedită dincolo de orice dubiu rezonabil. Instanța, consideră că pentru a dovedi uzucapiunea, inculpații aveau obligația de a relata instanței civile aspecte concrete legate de posesie. Instanța mai insinuează că inculpații, deoarece cunoșteau aspecte concrete legate de posesie, în cuprinsul declarațiilor de martori ar fi făcut susțineri diferite. Însă, în declarațiile date, inculpații au detaliat conținutul declarațiilor date în calitate de martori, deoarece în procesul penal au fost întrebați în amănunt despre toate aspectele pe care le-au relatat și care nu sunt diferite.
Reprezentantul Parchetului, solicită respingerea recursurilor ca nefondate apreciind că în mod corect s-a procedat la condamnarea inculpaților.
Inculpata, având ultimul cuvânt, achiesează concluziilor puse de apărătorul său susținând că este nevinovată.
Inculpatul, având ultimul cuvânt, achiesează concluziilor puse de apărătorul său susținând că nu ar fi avut interes să mintă.
CURTEA
Prin sentința penală nr. 48 din 25.02.2009 a Judecătoriei Huedin, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod pr.pen. au fost achitați
inculpații și pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, faptă prevăzută și pedepsită de art. 260 Cod penal.
În baza art. 192 alin. 3 Cod proced.pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin rechizitoriul întocmit la data de 04.12.2008 sub nr. 254/P/2008 Parchetul de pe lângă Judecătoria Huedina dispus trimiterea în judecată a inculpaților și pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, faptă prevăzută și pedepsită de art. 260 Cod penal, constând în aceea că la data de 09.12.2005 au făcut unele afirmații mincinoase în dosarul civil nr. 1274/2005 cu privire la folosința timp de 30 ani a unui teren de către și.
Prin actul de sesizare a instanței a fost reținută următoarea stare de fapt:
La data de 09.12.2005 cei doi inculpați au depus mărturie sub prestare de jurământ în dosarul civil cu nr. 1274/2005 al Judecătoriei Huedin, unde numiții și soția, prin sentința civilă nr. 917/2005 au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra suprafeței de teren de 1,1278 ha din locul numit, de pe raza comunei, jud. Inculpații au declarat ca soții au folosit timp de peste 30 ani suprafața de teren mai menționată, fapt care nu corespunde realității, însă în baza mărturiei mincinoase a numiților și aceasta suprafață de teren a fost atribuită soților, fiind intabulată sub nr. top 3362/2 în CF nr. 149 Mănăstireni.
În fapt, acest teren a fost folosit de către numitul, bunicul părților vătămate, până la decesul acestuia în anul 2004, moștenitori de drept rămânând nepoții, și (născuta ), aceștia fiind prejudiciați de acest teren de unchiul lor.
Moștenitorii defunctului, numiții și au luat la cunoștință de această faptă în luna februarie 2008, când au formulat plângere pentru mărturie mincinoasă.
S-a arătat în cuprinsul rechizitoriului că în urma cercetărilor efectuate, rezultă faptul ca numiții și nu au folosit terenul în cauză, ci acel teren a fost folosit de către, bunicul părții vătămate, până la decesul acestuia, apoi de către părinții părților vătămate. De asemenea, inculpații au recunoscut că nu au spus adevărul când au fost audiați ca martori în procesul civil.
Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală inculpații au arătat că nu își mai mențin declarațiile date în cursul urmăririi penale.
În fata instanței, au fost audiați inculpații ( 8-9), ( 10-11), martorii din rechizitoriu ( 31) și ( 33) și martorii încuviințați inculpaților în apărare, ( 32), ( 34) și ( 35). De asemenea, au fost depuse înscrisuri (14-16).
La termenul de judecată din data de 23.02.2009 s-a prezentat în instanță, persoana care a formulat plângere împotriva inculpaților și care a solicitat să-i fie luată o declarație, declarație în cursul căreia a precizat că dorește să fie despăgubită cu suma de 50.000 lei și care a fost consemnată și atașată la dosar ( 30).
Analizând actele dosarului, s-au reținut următoarele:
Cei doi inculpați au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, faptă prevăzută și pedepsită de art. 260 Cod penal, dispoziții legale potrivit cărora constituie infracțiune fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care este ascultat ca martor face afirmații mincinoase sau nu spune tot ce știe privitor la împrejurări esențiale asupra cărora a fost întrebat.
Infracțiunea are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției și este o infracțiune de pericol.
acestei infracțiuni este un subiect calificat, fiind vorba de persoana solicitată ca martor în cadrul procesului penal, civil disciplinar. În speță, după cum rezultă din actele dosarului și sentința civilă nr. 917/2005, cei doi inculpați au avut calitatea de martor în cadrul dosarului civil nr. 1274/2005 al Judecătoriei Huedin.
Sub raportul laturii obiective, infracțiunea se săvârșește prin fapta martorului, care fie face afirmații nesincere, în neconcordanță cu ceea ce știe, afirmații mincinoase, fie nu spune tot ceea ce știe în legătură cu împrejurări esențiale ale cauzei, împrejurări care pot servi la stabilirea adevărului și justa soluționare a cauzei. Este, de asemenea necesar, în realizarea laturii obiective a acestei infracțiuni, ca inculpatul să fie audiat cu privire la aceste aspecte într-o cauză civilă, penală, disciplinară și să fie întrebat asupra acestor împrejurări.
Sub raportul laturii subiective, infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă, fiind necesar ca persoana audiată ca martor să fie întrebată expres de către instanță cu privire la o împrejurare esențială.
La stabilirea intenției în cazul martorului, trebuie să se procedeze cu toată grija deoarece neconcordanța depoziției acestuia cu realitatea își poate găsi explicația nu în mod exclusiv în reaua sa credință, materializată în intenția de a da o declarație necorespunzătoare adevărului, ci în anumite erori de percepere sau de memorie.
În favoarea inculpatului, art. 5/2 Cod procedură penală instituie prezumția de nevinovăție, preluând astfel dispozițiile Constituției României și ale art. 6 paragraful 2 CEDO. Prezumția de nevinovăție este o prezumție relativă, care poate fi răsturnată prin dovedirea vinovăției în cursul activității de probațiune, în mod neechivoc și indubitabil.
Răsturnarea prezumției de nevinovăție poate fi făcută însă numai prin probe certe de vinovăție. Dacă, urmare a administrării tuturor probelor necesare soluționării cauzei se ajunge la o îndoială cu privire la vinovăție, îndoială care nu este înlăturată, prezumția de nevinovăție nu este răsturnată, orice îndoială fiind în favoarea inculpatului. Aceasta deoarece în caz de condamnare trebuie dovedită, fără echivoc, vinovăția inculpatului, deoarece dubiile se interpretează în favoarea acestuia, conform principiului,în dubio pro reo,
În speță, față de probele administrate, instanța de fond a apreciat că nu a fost dovedit fără echivoc faptul că inculpații, audiați ca martori în dosarul civil -menționat, au acționat cu forma de vinovăție cerută de lege, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
În dreptul procesual penal român funcționează principiul liberei aprecieri a probelor, potrivit căruia probele nu au o valoare dinainte stabilită. Astfel, declarația inculpatului este divizibilă și retractabilă și, față de dispozițiile art. 69 Cod pr.pen. are forța probantă numai dacă se coroborează cu restul probelor administrate. Declarațiile martorilor, spre deosebire de cele ale inculpatului pot servi necondiționat la aflarea adevărului, fără a fi nevoie să fie coroborate.
Audiați în fața instanței, inculpații au arătat că nu își mențin declarațiile date în cursul urmăririi penale, acestea fiind scrise după dictare.
În susținerea actului de inculpare, au fost audiați martorii din rechizitoriu ( 31) și ( 33) iar în apărare au fost audiați martorii, și.
Martora, audiată nemijlocit de către instanță, a precizat că a dat o singură declarație în cursul urmăririi penale, respectiv declarația de la 16, iar declarația de la 19 nu este semnată de ea.
În ceea ce privește terenul care a făcut obiectul litigiului dedus judecății în dosarul nr. 1274/2005, a arătat că acesta a fost folosit de către bătrânul și soția sa, până în anul decesului celei din urmă, 1968, fără a putea preciza anul începerii posesiei. După decesul, aproximativ 2/3 din teren a continuat să fie folosit de către senior până aproximativ 2-3 ani anterior decesului, când a început să fie folosit de către și, iar cca 1/3 din suprafața inițială a terenului a fost folosit de către junior. Martora a precizat că are cunoștință de faptul că avea un teren cumpărat de ea și este posibil ca acest teren să se regăsească în terenul în litigiu.
Audiat în mod nemijlocit de către instanța, martorul a arătat ca el are cunoștință despre faptul că terenul litigios a fost dat de către bătrânul fiului sau junior, la căsătoria acestuia cu sora martorului, iar din anul căsătoriei lor - fără ca martorul să poată preciza acest an - terenul a fost folosit de cei doi soți, până la decesul lui junior, iar după acest moment de către soția sa, până la decesul său. A precizat martorul că nu are cunoștință ca terenul să fi fost folosit vreodată de către și și nu crede că este posibil ca aceștia să-l fi folosit în perioada celor 10 an, de când martorul s-a mutat în localitatea
Martorii propuși în apărare, ( 32) și ( 34), audiați nemijlocit, au declarat că terenul în litigiu a fost cumpărat de către, în anul 1956, constituind practic zestrea acesteia, mai exact fiind cumpărat cu prețul obținut din vânzarea unui alt teren primit ca zestre, iar înțelegerea cu senior - având în vedere faptul că terenul respectiv era vecin cu terenul proprietatea sa - a fost ca acest teren să fie folosit de către senior pe parcursul vieții sale, urmând ca la decesul său să revină lui și.
În ceea ce privește împrejurarea că o parte din acest teren ar fi fost folosită de către junior, martorul a arătat că acest lucru este real.
Audiat nemijlocit, martorul ( 35) a arătat că terenul a fost cumpărat în anul 1956 de către, cu banii obținuți din vânzarea unui teren proprietatea sa, iar până în anii 1960-1961 și au locuit în casa părintească, împreună cu senior. În ceea ce privește înțelegerea despre care au vorbit martorii și, aceasta a fost confirmată de către martorul: terenul cumpărat de a fost lăsat în folosința socrului său. Martorul a confirmat și împrejurarea ca o parte din acest teren a fost folosit de fratele său, junior, începând cu anul 1973 și până în anul 1991.
A arătat martorul că între anii 1961-2000, terenul nu a fost folosit de către și, dar aceștia au avut folosul efectiv terenului pentru ca, în schimb, senior le-a făcut o serie de servicii. A precizat martorul că senior a folosit terenul respectiv știind în permanență că aparține, fapt cunoscut atât de către membrii familiei, cât și de către oamenii din sat. A relatat că a stat de vorbă cu cei doi inculpați, care aveau convingerea că senior,a cosit terenul care aparținea nurorii sale,
Martorul a menționat o împărțeală asupra terenurilor, care ar fi fost făcută de către senior în anii 2002-2003, ocazie cu care ar fi afirmat ca terenul bun litigios urma să îi revină lui,întrucât era al,
La dosarul cauzei a fost depus un contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, datat 10.07.1956 ( 16), potrivit căruia a cumpărat un teren situat la, vecin cu și de la numitul.
Coroborând declarațiile martorilor, și cu contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată rezultă faptul că terenul litigios, este cel cumpărat în anul 1956 de către.
După cum rezultă din declarațiile coroborate ale martorilor din rechizitoriu și, acest teren era folosit în anul 1968 de către senior și soția sa,. Niciunul dintre cei doi martori nu au putut preciza însă anul în care cei doi au început să folosească terenul. Acest aspect nu este contestat nici de către martorii apărării, și însă toți trei martorii vorbesc despre faptul ca terenul era folosit de senior în baza unei înțelegeri cu fiul și nora sa, în sensul că la decesul sau să revină proprietarului de drept,. Martorul precizează și faptul că atât senior, restul membrilor familiei, cât și oamenii din sat aveau convingerea că acest teren aparținea, precum și împrejurarea ca folosul terenului aparținea tot soților și care, în schimbul folosinței, primeau de la senior alte beneficii.
Despre ceea ce s-a întâmplat cu terenul începând cu anul 1968, anul în care a murit și până în prezent, declarațiile martorilor din rechizitoriu sunt contradictorii: martora arată că două părți din teren au continuat să fie folosite de către senior, iar cu 2-3 ani înainte de decesul acestuia au început să fie folosit de și, în vreme ce o parte a fost folosită de junior; martorul arată, dimpotrivă, că la căsătoria lui cu sora sa, - la o data neprecizată - terenul a fost dat ca dar de nuntă acestuia și a fost folosit de familia celor doi până în urmă cu aproximativ 3-4 ani.
Declarația martorului este singulară cu privire la ultimul aspect analizat.
Declarația martorei se coroborează, parțial, cu declarațiile martorilor, și, potrivit cărora după de a decedat, terenul a continuat să fie folosit de către senior și o mică parte din acesta de către junior, însă potrivit înțelegerii -menționate și, potrivit declarației martorului, cu convingerea că terenul aparține.
În ceea ce privește declarațiile inculpaților și date de către aceștia în calitate de martori în dosarul civil nr. 1274/2005, după cum rezultă din sentința civilă nr. 917/13.12.2005 ( 4, ), obiectul dosarului civil a fost constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune al numiților și asupra terenului litigios, iar pentru stabilirea vinovăției inculpaților, raportat la declarațiile date în cauza civilă, este necesar a se face referire la regimul uzucapiunii reglementate de codul civil, este necesar a se analiza condițiile uzucapiunii.
Uzucapiunea sau prescripția achizitivă este reglementată de dispozițiile art. 1837, 1846-1848 și art. 1890 Cod civil.
Potrivit dispozițiilor art. 1837 Cod civ,prescripția este un mijloc de a dobândi proprietatea, termenul acesteia fiind, potrivit art. 1890 Cod civ. de 30 ani și, față de dispozițiile art. 1846 Cod civ.,orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii, Pentru a se putea prescrie, este necesară o,posesie continuă, neîntreruptă, netulburată și sub nume de proprietar, după cum rezultă din dispozițiile art. 1847 Cod civ.
Uzucapiunea sau prescripția achizitivă constituie unul dintre efectele cele mai importante ale unei posesii utile și reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate.
Posesia, potrivit dispozițiilor art. 1846 al. 2.civ. este deținerea unui lucru sau folosirea unui drept exercitată de noi înșine sau de altul în numele nostru, este exercițiul unei puteri de fapt asupra unui lucru, care dă posibilitatea posesorului de a se comporta față de acest lucru ca și când el ar fi adevăratul titular al dreptului real, căruia îi corespunde în mod normal puterea de fapt exercitată prin acte materiale și acte juridice.
Pentru existenta posesiei trebuie îndeplinite cumulativ două elemente: corpus, respectiv actele materiale de folosire și animus, respectiv elementul intențional, care consta în faptul ca cel ce săvârșește actele materiale de folosire ale bunului are intenția de a le face pentru sine, astfel cum le-ar fi exercitat proprietarul sau titularul dreptului real. În lipsa acestui element folosința asupra bunului nu valorează posesie, ci detenție precară. Spre deosebire de elementul material, care poate fi exercitat fie personal de posesor, fie prin reprezentant, elementul intențional, fiind un element de natura psihică, trebuie să fie prezent direct și nemijlocit în persoana posesorului. Simpla voință de a poseda un lucru nu este însă îndestulătoare pentru a duce la dobândirea posesiei, fiind necesar ca aceasta voința sa se manifeste prin deținerea sau folosința efectivă a lucrului, care să nu lase nicio îndoială asupra caracterelor acestor acte de folosire efectivă.
Cu alte cuvinte, simpla folosință a unui lucru, fără conștiința faptului că exerciți aceste acte de folosința cu intenția de a fi proprietar, nu valorează posesie în înțelesul dispozițiilor art. 1846-1847 Cod civ. ca și condiție a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Posesia, ca atribut al dreptului de proprietate și ca și condiție a uzucapiunii de 30 ani, exista în momentul în care sunt întrunite cele două elemente, corpus și animus. Pentru a produce însă efecte juridice, posesia trebuie să fie utilă, iar pentru a fi utilă este necesar să îndeplinească anumite calități care, în același timp reprezintă și condiții ale unei posesii utile, cum ar fi acelea de a fi continua, neîntreruptă, netulburată, publică, neechivocă și sub nume de proprietar.
Lipsa calităților posesiei constituie vicii ale posesiei, vicii care, potrivit art. 1847.civ. sunt discontinuitatea, violența, clandestinitatea și precaritatea la care se adaugă, după cum a fost decis în mod constant în practica judiciară și în literatura de specialitate, echivocul.
nu este doar un viciu al posesiei ci, după cum rezultă din argumentele expuse anterior și din dispozițiile art. 1853 al. 2.civ. potrivit cărora nu constituie posesie sub nume de proprietar posesia exercitată asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului, precaritatea înseamnă însăși lipsa posesiei.
Spre deosebire de posesie, detenția precară presupune puterea materială a unui lucru, fără intenția de a poseda pentru sine, sub nume de proprietar, ci numai cu intenția de a deține. Întrucât detentorul poseda pentru altul, în cazul detenției există corpus, însă nu există elementul intențional, animus possidendi.
Altfel spus, posesorul unui bun pe care dorește să-1 uzucapeze poate exercita acte materiale de folosința asupra bunului prin intermediul altor persoane, atâta vreme cât intenția sa, ca atitudine psihică, este ca bunul să fie folosit pentru sine și în folosul său.
În speță, în ceea ce privește actele materiale de folosința exercitate asupra terenului în litigiu, martorii audiați în mod nemijlocit în instanța de fond - cu excepția martorului - au arătat ca folosința materială s-a realizat de către senior și soția sa iar după moartea acesteia, pentru o parte din teren și de către junior. Martorii, și au arătat însă că tatăl și fiul au folosit terenul cu conștiința faptului că acesta aparținea și potrivit înțelegerii ca la decesul bătrânului să fie restituit proprietarului de drept. Martora a admis posibilitatea ca cel puțin o parte din terenul cumpărat de către să se regăsească în cuprinsul terenului litigios. Declarația singulară a martorului - necoroborata cu niciun alt mijloc probator - arată că terenul a fost folosit de către junior și soția sa, fiind primit zestre la nunta de către junior.
Potrivit declarației martorului, împrejurarea că terenul aparține era cunoscuta de întreaga comunitate.
În ceea ce o privește pe inculpata aceasta a arătat, în declarația dată în fața instanței ( 8-9) că atunci când a fost audiată ca martor terenul era folosit de către și, pe care îi cunoaște din anul 1962, iar de-a lungul timpului a fost folosit, în familie, de membrii familiei. În ceea ce privește dreptul de proprietate asupra terenului, inculpata a arătat că ea avea cunoștință de faptul ca terenul aparținea lui, care îl cumpărase de la, iar inculpata a văzut actul respectiv și a apreciat că ceea ce a declarat în dosarul civil corespunde adevărului.
Potrivit declarației date de către inculpata în calitate de martor în dosarul civil 1274/2005 ( 21 ), aceasta a arătat că îi cunoaște pe reclamanții - de atunci - și din anul 1962, iar în acel an, cei doi stăpâneau terenul. Despre terenul în litigiu, a arătat că are o suprafață de aproximativ 1 ha, a menționat vecinătățile și faptul că are ieșire la drum precum și faptul că,reclamanții au fost considerați proprietari și nu știe să fi avut probleme legate de posesie,
Declarația inculpatei din dosarul civil în sensul ca terenul era folosit în anul 1962 de către și, este susținută de declarațiile martorului și nu este contrazisă de declarațiile martorilor și, care nu au putut furniza date cu privire la teren anterior anului 1968.
Suprafața și vecinătățile terenului, astfel cum au fost menționate de către inculpata în declarația de martor, nu au fost contestate.
În ceea ce privește afirmația consemnată în declarație în sensul că,reclamanții - și - au fost considerați proprietari și nu știe să fi avut probleme legate de posesie, față de probele administrate în mod nemijlocit în cadrul cercetării judecătorești, astfel cum au fost analizate anterior, instanța a apreciat că, în mod cert, neechivoc și indubitabil, nu s-a făcut dovada faptului că inculpata, cu intenție ca formă a vinovăției prevăzută de lege pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, a declarat în acest sens. Astfel, potrivit ansamblului probator administrat - exceptând declarația singulară a martorului - rezultă împrejurarea că terenul a fost cumpărat de. acestui teren, ca act material și nu ca posesie aptă să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, a fost exercitată de către senior și, pentru o perioadă de timp și numai cu privire la o porțiune și de către junior, însă cu conștiința clară că terenul aparține, după cum arată martorul și reține ca și posibilitate martora. De altfel, după cum arată martorul, în satul - în care locuiește și - toată lumea cunoștea faptul că terenul este al.
Față de considerentele expuse, starea de fapt și de drept, astfel cum a fost reținută în rechizitoriu în ceea ce o privește pe inculpată, nu a fost dovedită.
Instanța de fond a apreciat că în declarația dată în fata instanței civile inculpata nu a acționat cu forma de vinovăție cerută de lege motiv pentru care, dând eficiență principiului,în dubio pro reo, în baza art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 lit. d Cod proced.pen. achitat-o pe inculpata pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, faptă prevăzută și pedepsită de art. 260 Cod penal.
În ceea ce îl privește pe inculpatul, prima instanță a reținut următoarele:
Potrivit declarației date de către inculpat în calitate de martor în dosarul civil 1274/2005 ( 22 ), acesta a arătat că terenul în litigiu are o suprafață de aproximativ 1 ha și J și a indicat vecinătățile. A arătat ca terenul a fost dobândit de reclamanți în urma vânzării zestrei reclamantei iar cei doi sunt cunoscuți ca proprietari ai terenului, neștiind să fi avut probleme legate de posesia terenului. A menționat că,crede că reclamanții stăpânesc imobilul de 30-35 ani,
Aspectele menționate de către inculpat în dosarul civil în sensul că terenul a fost dobândit de reclamanți în urma vânzării zestrei reclamantei este susținută atât de contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din data de 10.07.1956 ( 16), cât și de declarațiile martorilor, și. Faptul menționat că cei doi sunt cunoscuți ca proprietari și nu au avut probleme cu posesia terenului este confirmat de martorul, potrivit probelor deja analizate. În consecință, având în vedere condițiile cerute de lege posesiei apte de a duce la dobândirea a dreptului de proprietate prin uzucapiune, respectiv elementul intențional, astfel cum a fost analizat anterior, declarația dată de către inculpat în calitatea sa de martor în dosarul civil nu contrazice starea de fapt și de drept astfel cum a fost conturata în prezenta cauză: posesia exercitată de către senior și, parțial de către junior a fost o detenție precară, adevărații posesori, recunoscuți ca atare atât de membrii familiei, cât și de comunitate fiind și.
În ceea ce privește stăpânirea imobilului de către și vreme de aproximativ 30-35 ani, potrivit probelor administrate, rezultă că inculpatul ar fi putut cel puțin avea reprezentarea faptului că posesia a aparținut celor doi întrucât, potrivit declarației martorului cei doi au avut folosul terenului și, nu lui senior sau junior persoane care, potrivit dispozițiilor Codului civil în materie, au exercitat numai o detenție precară, efectuând acte de folosință însă, nu în nume propriu și nu pentru propria persoană.
Față de considerentele expuse, instanța de fond a apreciat că nici în ceea ce îl privește pe acest inculpat starea de fapt și de drept, astfel cum a fost reținută în rechizitoriu, nu a fost dovedită, nefiind dovedită fără dubiu vinovăția inculpatului. Instanța a apreciat că și acest inculpat, în declarația dată în fața instanței civile nu a acționat cu intenție, ca forma a vinovăției cerută de lege pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă motiv pentru care, dând și de aceasta dată eficiență principiului,în dubio pro reo, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod pr. pen. l-a achitat pe inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, faptă prevăzută și pedepsită de art. 260 Cod penal.
În ceea ce privește declarația dată de către numita, instanța de fond a constatat că aceasta nu are calitatea de parte vătămată în prezenta cauza iar eventualele pretenții pe care le-ar avea împotriva oricărei persoane le poate soluționa pe calea unei acțiuni civile motiv pentru care cererea acesteia de a fi despăgubită cu suma de 50.000 lei noi a respins-
Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel numiții și precum și Parchetul de pe lângă Judecătoria Huedin.
În motivarea apelului declarat de către apelanții și s-a arătat că sentința penală apelată este nelegală și netemeinică, atât sub aspectul laturii penale cât și a laturii civile a cauzei.
În motivarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Huedins -a arătat, în esență, că față de probele administrate în cauză rezultă fără nici un dubiu că inculpații și nu au spus adevărul în fața instanței civile, la momentul audierii lor în calitate de martori în procesul civil având ca obiect uzucapiune, solicitată a fi constatată de către reclamanții și. S-a mai arătat că, din chiar declarațiile inculpaților date în fața instanței penale rezultă că aceștia cunoșteau aspectele esențiale cu privire la posesia și pe care au omis să le comunice instanței civile care i-a audiat în calitate de martori.
Prin decizia penală nr. 215/A din 29 iunie 2009 pronunțată în dosarul nr- de Tribunalul Cluj, s-a dmis excepția inadmisibilității apelului promovat de către apelanții și, iar n temeiul art. 379 pct. 2, lit.a pr.pen. s-a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Huedin împotriva Sentinței penale nr. 48/25.02.2009 a Judecătoriei Huedin, pe care a desființat-o în totalitate și rejudecând:
Au fost condamnați inculpații și pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă prev. de art. 260.pen. cu aplicarea art. 74 lit. a, art. 76 lit. d pen. la pedepsele de câte de 6 luni închisoare.
În temeiul art. 71.pen. s-au interzis inculpaților pe durata executării pedepsei închisorii drepturile prev. de art. 64 lit. a teza a II-a pen.
În temeiul art. 81.pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepselor aplicate inculpaților pe câte un termen de încercare de 2 ani și 6 luni, stabilit conf. art. 82.pen.
În temeiul art. 359.pr.pen. s-a atras atenția inculpaților asupra dispozițiilor art. 83.pen. a căror nerespectare atrage revocarea suspendării condiționate.
În temeiul art. 71 al. 5.pen. s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii aplicate pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei.
În temeiul art. 379 pct. 2, lit. a pr.pen. s-a respins ca inadmisibil apelul declarat de către apelanții și, împotriva aceleași sentințe.
În temeiul art. 192 al. 2.pr.pen. au fost obligați apelanții și la plata a câte 100 lei fiecare, cheltuieli judiciare în apel în favoarea statului, iar în temeiul art. 192 al. 3.pr.pen. restul cheltuielilor judiciare în apel au rămas în sarcina statului.
Instanța de apel, a reținut, pentru a pronunța această soluție:
Cu privire la apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Huedin:
Pe baza probatoriului administrat pe parcursul cercetării judecătorești constând în înscrisuri și declarații de martori, prima instanță a reținut o corectă stare de fapt, însă tribunalul a apreciat că aceasta a făcut o greșită apreciere a probelor administrate, atunci când a concluzionat că vinovăția inculpaților și nu a fost dovedită în mod cert.
Astfel, sub aspectul stării de fapt, tribunalul a reținut că prin acțiunea civilă formulată de către reclamanții și în contradictoriu cu pârâtul (proprietarul tabular) și înregistrată sub nr. 1274/2005 pe rolul Judecătoriei Huedin s-a solicitat a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra unei suprafețe de teren de 1,127 ha situată în loc. de, la locul numit "".
În cadrul acestui dosar civil, soluționat cu admiterea acțiunii civile prin sentința civilă nr. 917/2005, au fost audiați în calitate de martori inculpații din prezenta cauză și.
În declarația dată în fața instanței civile, martora, inculpată în prezenta cauză, a susținut că reclamanții și stăpânesc terenul în discuție încă din anul 1962, că aceștia sunt proprietari și că nu știe să fi avut vreodată probleme legate de posesie.
În declarația dată în calitate de martor, inculpatul a arătat că reclamanții și stăpânesc terenul în discuție de 30-35 de ani, că aceștia sunt cunoscuți ca proprietari ai imobilului și că nu știe să fi avut probleme legate de posesie.
Examinând însă declarațiile acelorași persoane, date în calitate de inculpați în fața primei instanței de judecată, tribunalul a reținut că aceștia au susținut o altă stare de fapt, decât cea relatată în fața instanței civile.
Astfel, inculpata a arătat că terenul în discuție era folosit în anul 1962 de către numitul, tatăl lui, și că cel dintâi a continuat să folosească terenul până înainte cu câțiva ani de decesul său, în anul 2004.
De asemenea, din declarația inculpatului rezultă că terenul în discuție a fost folosit până la data decesului de către senior și că după deces terenul a revenit în urma împărțelii dintre frați lui care l-a folosit de la moartea tatălui până în prezent.
Deci, din chiar declarațiile inculpaților date în fața instanței de fond, rezultă că aceștia cunoșteau că terenul a fost folosit de către și că și l-au stăpânit doar în ultimii ani, aproximativ din 2002 ( înainte cu câțiva ani de moartea lui, în anul 2004) și până în prezent, contrar susținerilor din fața instanței civil, în sensul că ar fi stăpânit netulburați și sub nume de proprietari în ultimii 30 de ani terenul în discuție.
Starea de fapt relatată în fața instanței de fond și cunoașterea ei de către inculpați, rezultă și din declarațiile celorlalți martori audiați în cauză.
Susținerile făcute în apărare de către inculpați, în sensul că ei aveau convingerea fermă că terenul în discuție aparținea reclamanților din procesul civil și aducerea mai multor argumente în acest sens, sunt fără relevanță în cauză.
Instanța civilă a întrebat martorii cu privire la un aspect concret, obiectiv, cine a exercitat posesia asupra terenului și nu li s-au cerut în calitate de martori, să facă diverse aprecieri subiective cu privire la proprietatea asupra terenului.
Greșit a fost apreciat de către tribunal și procedeul instanței de fond de a analiza posesia exercitată de către în cea mai mare parte din ultimii 30 de ani, ca fiind de fapt o detenție precară, întrucât nu conținea și elementul animus al posesiei, având cunoștința clară că terenul aparține lui. În măsura în care instanța de fond a reținut pe baza probelor administrate că a exercitat posesia asupra terenului, având deci corpus ca element al posesiei, în aceeași măsură era de admis că acest element a lipsit posesiei reclamanților din procesul civil.
Însă, aceste aspecte țin de terminologia juridică și inculpații audiați ca și martori în procesul civil, nici nu erau în măsură să le cunoască și nici nu erau ținuți a le aprecia. Obligația pe care o aveau era aceea de a relata instanței civile aspecte concrete legate de posesie. Or, o dovadă a faptului că le cunoșteau, a apreciat tribunalul, sunt însăși cele susținute prin declarațiile de inculpat, iar susținerile diferite din cuprinsul declarațiilor de martor, nu puteau fi date decât cu intenție directă sau indirectă, necesară pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 260.pen.
Pentru aceste considerente, tribunalul a reținut că instanța de fond a făcut o apreciere eronată a probelor administrate în cauză și a pronunțat o sentință nelegală și netemeinică.
Pe cale de consecință, pentru considerentele de mai, apreciind că probele de la dosar dovedesc pe deplin vinovăția inculpaților și cu privire la comiterea infracțiunii prev. de art. 260.pen. tribunalul a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Huedin, a desființat în totalitate sentința penală și rejudecând cauza a dispus condamnarea inculpaților la câte o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 260.pen.
La individualizarea pedepsei ce s-a aplicat inculpaților, tribunalul a avut în vedere criteriile generale de aplicare a pedepselor prev. de art. 72.pen. respectiv gradul ridicat de pericol social al faptelor comise, consecințele declarațiilor mincinoase făcute de aceștia în calitate de martori, dar și persoana inculpaților care, deși la o vârstă relativ înaintată, nu au antecedente penale. Această din urmă împrejurare, tribunalul a reținut-o ca o circumstanță atenuantă în favoarea acestora, conform art. 74 lit. a pen.
În temeiul art. 71.pen. tribunalul a interzis inculpaților drepturile prev. de art. 64 lit. a teza a II-a pen.
Sub aspectul modalității de executare a pedepselor aplicate, apreciind că scopul pedepsei poate fi atins și fără privarea de libertate și constatând îndeplinite și celelalte condiții prevăzute la lit. a și b ale art. 81.pen. tribunalul a dispus suspendarea condiționată a executării pedepselor aplicate, pe câte un termen de încercare de 2 ani și 6 luni stabilit conform art. 82.pen.
S-a atras atenția inculpaților asupra cazurilor de revocare a suspendării condiționate prev. de art. 83.pen. conform art. 359.pen.
Cu privire la apelul declarat de apelanții și, tribunalul a reținut următoarele:
Obiectul prezentului dosar îl constituie stabilirea vinovăției inculpaților și cu privire la comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă prev. de art. 260.pen.
Această infracțiune prev. de art. 260 și situată în Codul penal la Capitolul II intitulat "Infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției" este o infracțiune cu obiect juridic special, respectiv relațiile sociale referitoare la buna înfăptuire a justiției și este o infracțiune de pericol.
Singurul lezat prin comiterea unei astfel de infracțiuni este statul, care are responsabilitatea bunei înfăptuiri a justiției.
Infracțiunea fiind și de pericol, diversele persoane care ar fi afectate de declarațiile mincinoase făcute de subiecții activi ai infracțiunii prev. de art. 260.pen. nu pot avea calitatea de persoane vătămate, iar reglementarea situației lor juridice urmând a se face după reținerea vinovăției inculpaților pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 260.pen. conform art. 322.pr.civ.
Deși apelanții și, în calitatea lor de moștenitori ai defunctului și de posesori ai terenului în discuție, au interes în soluționarea cauzei, pentru considerentele expuse anterior și reținând că infracțiunile reținute în sarcina inculpaților nu le conferă apelanților calitatea de părți vătămate, tribunalul a admis excepția inadmisibilității apelului declarat de aceștia și, pe cale de consecință, l-a respins, ca atare.
Împotriva deciziei Tribunalului Cluj, în termen legal, au declarat recurs inculpații și, solicitând casarea acesteia și, menținerea ca legală și temeinică a sentinței instanței de fond, prin care s-a dispus achitarea lor pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă.
În drept, s-a invocat cazul de casare prev. de art.385/9 pct.18 pr.pen. - s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare.
S-a arătat în motivarea recursurilor că instanța de apel a interpretat greșit probele administrate în cauză, stabilind o stare de fapt necorespunzătoare, iar pe baza acesteia, o încadrare juridică a faptelor într-o infracțiune, de care inculpații nu se fac vinovați.
În mod eronat, instanța de apel a reținut că inculpații nu au răspuns corect la întrebările judecătorului cauzei civile, tribunalul neavând la dispoziție nici un element de probațiune din care să rezulte care au fost în concret întrebările instanței civile, pentru a putea aprecia că, inculpații trebuiau să facă referire în declarații la posesie, și nu la proprietate.
Elementele uzucapiunii au fost dovedite în cauză prin: contractul de vânzare cumpărare, din care rezultă că a devenit proprietara terenului în litigiu în 1956; declarația martorului, potrivit căreia, proprietatea terenului nu a fost înstrăinată niciodată, ci doar folosința ( sub forma posesiei pentru altul); declarațiile martorilor și, din care rezultă că, se cunoștea în sat și chiar a susținut că, terenul în litigiu era al, deși l-a folosit el, în baza înțelegerii cu proprietarii.
În declarațiile de inculpații, aceștia au detaliat conținutul declarațiilor date în calitate de martori, pentru că au fost întrebați amănunțit asupra mai multor aspecte, dar nu au contrazis cu nimic declarațiile date la instanța civilă.
Instanța de apel, nu a ținut seama de distincția necesară între posesie și detenția precară și de faptul că, și nu au pierdut niciodată posesia, având atât corpus cât și animus.
Verificând hotărârea atacată, pe baza materialului și lucrărilor de la dosar, prin prisma motivelor invocate și a reglementărilor în materie, în virtutea dispozițiilor art.385/14 pr.pen. Curtea constată nefondat recursul în cauză, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Instanța de apel, în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și în faza de judecată, judicios analizate și interpretate, a stabilit o stare de fapt corespunzătoare realității, constând în acea că cei doi inculpați, audiați în calitate de martori în dosarul civil nr.1274/2005 al Judecătoriei Huedin, au făcut afirmații mincinoase cu privire la folosința unui teren de către numiții și, și care au avut drept consecință intabularea terenului în favoarea acestora din urmă.
Fără a relua întreaga argumentație a instanței de apel, pe care Curtea și-o însușește în totalitate, fiind întemeiată pe o interpretare serioasă și judicioasă a probelor, la care, de altfel, s-a făcut trimitere în sprijinirea soluției adoptate - se vor reliefa doar câteva aspecte esențiale pentru cazul de casare invocat de apelanți.
În mod corect a apreciat instanța că, starea de fapt reținută rezultă din declarațiile martorilor audiați în cauză și, din chiar declarațiile inculpaților date în fața instanței de fond, în care au arătat că terenul a fost folosit de către, iar și l-au folosit doar în ultimii ani ( aproximativ din 2002), contrar susținerilor din fața instanței civile, în sensul că, aceștia au "stăpânit" terenul din 1962, respectiv, de 30-35 ani și nu au avut probleme legate de posesia terenului.
Audiați și în fața instanței de recurs, inculpații au declarat aceleași împrejurări legate de folosința terenului în discuție - că a fost cel care l-a folosit, în baza înțelegerii cu și, până în anul 2002, când nu a mai putut să-l lucreze și că aceștia erau cunoscuți ca proprietari.
Corect a apreciat instanța de apel că, sub aspectul existenței infracțiunii analizate, este irelevantă natura posesiei exercitată de, nefiind necesară analizarea acesteia, atâta vreme cât, reclamanții din cauza civilă nu au avut folosința netulburată, neîntreruptă o anumită perioadă de timp a terenului, așa cum cere legea civilă, pentru a putea uzucapa și că, dacă totuși, instanța de fond a constatat că a avut doarcorpus, în aceeași măsură, trebuia să constate că acest element a lipsit posesiei reclamanților.
De altfel, și în cursul urmăririi penale, inculpații au recunoscut că au declarat necorespunzător la instanța civilă, chiar dacă, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, au revenit ( în mod curios, cu aceleași motivații) asupra acestei poziții, arătând, că declarațiile de la poliție le-au fost dictate, iar cele din fața procurorului, doar semnate de către ei, fără a da vreo explicație, cu privire la aceste reveniri.
Este de precizat încă un aspect important, relativ la utilizarea termenului "folosință" din declarațiile de la parchet.
Inculpata, a arătat efectiv că, într-adevăr, la instanță a arătat că terenul a fost folosit de către soții, ceea ce nu este adevărat - de unde rezultă că, deși în declarația de la instanța civilă, s-a consemnat de către judecător "stăpânire" și nu "folosință", este evident că inculpata a avut conștiința, percepția semnificației reale a termenului de "stăpânire", respectiv, aceea defolosință,de vreme ce, în continuarea declarației, a arătat că, reclamanții au fostconsiderați proprietari, această din urmă afirmație fiind inutilă în situația în care, anterior, termenul destăpânirear fi fost folosit cu semnificația de proprietate.
În schimb, inculpatul, în declarația de la procuror a arătat că, în instanța civilă nu a fost întrebat despre folosința terenului, ci doar despre proprietari, încercând să inducă ideea că, termenul de "stăpânire" l- folosit cu înțelesul deproprietariai terenului și nu, referindu-se la cei care l-au folosit, ceea ce nu explică, de ce în succesiunea celor declarate, ulterior menționării stăpânilor terenului, arată că, reclamanții erau cunoscuți ca proprietari ai terenului.
Pentru cele mai arătate, Curtea constată că instanța de apel nu a comis o eroare gravă de fapt, ci a pronunțat o soluție legală și temeinică, bazată pe un probatoriu corect administrat și interpretat, a realizat o încadrare juridică corectă a faptelor inculpaților în infracțiunea de mărturie mincinoasă, după care, prin valorificarea eficientă a criteriilor prev. de art.72 pen. a aplicat pedepse judicios individualizate ca și cuantum și modalitate de executare.
Așa fiind, recursurile în cauză sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, în temeiul art.385/15 pct.1 lit.b pr.pen.
În baza art.189 pr.pen. se va stabili în favoarea Baroului de Avocați C sumele de câte 100 lei, onorarii parțiale pentru apărătorii din oficiu ( avoc. și avoc. ), ce se vor plăti din fondul Ministerului Justiției.
În baza art.192 alin.2 pr.pen. vor fi obligați inculpații să plătească în favoarea statului suma de câte 400 lei fiecare, cheltuieli judiciare, din care, câte 100 lei reprezentând onorariu avocațial parțial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpații și - domiciliați în loc. nr. 207, jud. C, împotriva deciziei penale nr. 215 din 29 iunie 2009 Tribunalului Cluj.
Stabilește în favoarea Baroului de Avocați C sumele de câte 100 lei, onorarii parțiale pentru apărătorii din oficiu, ce se vor plăti din fondul Ministerului Justiției.
Obligă pe inculpați să plătească în favoarea statului suma de câte 400 lei fiecare, cheltuieli judiciare, din care, câte 100 lei reprezentând onorariu avocațial parțial.
Decizia este definitivă.
Dată și pronunțată în ședința publică din data de 20 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - - -
Red./Dact.
5 ex./ 05.11.2006
Președinte:Livia MangoJudecători:Livia Mango, Săndel Macavei Ana Covrig
