Spete inselaciune Art 215 cod penal. Decizia 725/2009. Curtea de Apel Ploiesti

Jurisprudenţă şi speţe de drept penal (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DOSAR NR-

DECIZIA NR.725

Ședința publică din data de 21 octombrie 2009,

PREȘEDINTE: Cristina Georgescu

JUDECĂTOR 2: Gabriela Diaconu

JUDECĂTOR 3: Dan Andrei

Grefier: -

Ministerul Public a fost reprezentat de procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI

Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de inculpatul (fiul lui și, născut la data de 14.10.1975) domiciliat în comuna, satul, județul A, împotriva deciziei penale nr.44/27 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița și a sentinței penale nr.171/03.09.2008 pronunțată de Judecătoria, prin care în baza art. 215 alin. 2 și 3 cod penal, cu art. 74 - 76 lit. c cod penal, inculpatul a condamnat la 2 ani închisoare, iar în baza art. 288 alin.1, art.291 cu art. 74 - 76 lit. e cod penal, același inculpat a fost condamnat la 2 luni închisoare.

În baza art. 34 lit. b cod penal, au fost contopite pedepsele aplicate urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, instanța fondului dispunând, totodată suspendarea condiționată a executării pedepsei rezultante pe o perioadă de 4 ani conform art. 81 - 82 cod penal.

Au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art.64 alin. 1 lit. a teza a-II-a și lit. b cod penal, iar în baza art. 71 alin. 5 cod penal a fost suspendată executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale.

S-a luat act că prejudiciul cauzat societății vătămate BCR Câmpu a fost acoperit, iar în baza art. 348 cod procedură penală au fost desființate, ca false, adeverințele de salariu cu numărul nr. 227/19.04.2004 privind pe numiții și.

Inculpatul a mai fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul-inculpat personal, asistat de avocații din cadrul Baroului D și, din cadrul Baroului P, lipsind intimata-partea civilă Banca Comercială Română - sucursala Câmpulung.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că prin intermediul serviciului registratură s-au depus motivele de recurs formulate de inculpatul-recurent și împuternicirea avocațială a domnului avocat.

Avocat depune la dosar Decizia nr.8/9 februarie 2009 pronunțată de ÎCCJ - Secțiile Unite, ce a fost publicată în monitorul Oficial nr.694/15.10.2009 care face referire la aplicabilitatea disp. art.385/9 alin.1 pct-18 pr.penală și declară că nu are cereri de formulat.

Motivele de recurs au fost înmânate și procurorului.

Avocat având cuvântul pentru recurentul-inculpat declară că nu are cereri de formulat.

Reprezentantul Ministerului Public având cuvântul declară că nu are cereri de formulat.

Curtea, ia act că nu sunt chestiuni prealabile, în temeiul art.385/13 pr.penală constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Avocat având cuvântul pentru recurentul-inculpat critică decizia penală nr.44/27 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița sub două aspecte.

Un prim aspect se referă la nemotivarea hotărârii în înțelesul dispozițiilor art.385/9 alin.1 pct.9 pr.penală. Sub aspect formal, potrivit art.383 alin.1 pr.penală decizia instanței de apel trebuia să cuprindă temeiurile de fapt și de drept care au dus la adoptarea soluției.

Ca atare, în decizie trebuia analizată cererea de achitare pentru fiecare infracțiune în parte cu motivarea existenței elementelor constitutive și a probelor corelative reținerii faptei penale, conform art.356 pr.penală.

Analizându-se decizia recurată se constată că tribunalul a reluat idei din rechizitoriu, fără a menționa pentru ce se impune înlăturarea disp. art.18 și art.91 penal.

De la data săvârșirii faptei și până la condamnarea inculpatului, respectiv la data de 24.03.2009rezonanța socială a faptei și pericolul social concret nu au fost explicate de instanța de apel în înțelesul art.396 respectiv motivele de fapt și de drept, iar prin motivarea făcută înlăturarea art.18/1 nu s-a făcut prin probe temeinicie.

Un al motiv de recurs se referă la eroare de fapt.

Analizându-se materialul probator se poate constata că instanțele inferioare au ignorat o împrejurare esențială pentru existența și consumarea infracțiunii de înșelăciune în convenții, latura subiectivă a infracțiunii intenție calificată prin scop, respectiv obținerea unui folos material injust ori dacă s-a pricinuit o pagubă.

Nu există probe din care să rezulte intenția de obținere a unui folos material injust ori producerea unui prejudiciu în condițiile în care creditul a fost în întregime achitat iar partea civilă nu a fost păgubită în vreun mod.

S-a reținut faptul că inculpatul avea o sursă constantă de venit, nu a urmărit încheierea contractului pentru obținerea unor sume de bani în scopul prejudicierii părții vătămate prin insolvență sau sustragere de la plata ratelor iar neachitarea timp de 2 luni a debitului s-a datorat unei împrejurări obiective legate de starea de sănătate a copilului minor.

Finalitatea înscrierii în adeverință a unor venituri mai mari nu a fost aceea de fraudare, ci a avut în vedere acordarea unui credit la un plafon superior care în final a fost achitat în condițiile dispuse de bancă.

Apreciază că în cauză s-a dat o greșită încadrare juridică a faptei și că ambele instanțe inferioare au ignorat existența în cauză a contractului bancar, a naturii juridice a acestuia, cât și a clauzelor din contract. În consecință, în mod eronat s-a interpretat că pretinsele manopere dolosive au avut drept consecință vicierea actului consensual și obținerea unui folos material injust.

Această eroare gravă a fost esențială, în sensul că a influențat soluția din cauză și a avut drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare.

Se mai arată că infracțiunile reținute în sarcina inculpatului au fost săvârșite la începutul lunii aprilie 2004 și față de această împrejurare în cauză a intervenit prescripția.

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor și pe fond aplicarea unei sancțiuni cu amendă administrativă întrucât nu a urmărit înșelarea părții civile ci scopul urmărit a fost acela de a obține un credit mai mare și de a plăti rate mai mici.

Solicită a se avea în vedere faptul că în primul ciclu procesual s-a declarat apel d e parchet doar pentru anularea înscrisurilor.

Avocat având cuvântul pentru recurentul-inculpat susține că optica ÎCCJ s-a modificat și că în recurs pot fi analizate circumstanțele aplicării art.18/1 penal de către instanțele inferioare. Când instanța de recurs verifică aplicabilitatea eronată a art.18/1 penal trebuie să analizeze împrejurări ce țin de persoana inculpatului și care sunt de natură a aprecia pericolul social concret al faptei.

În primul ciclu procesual s-a dispus achitarea inculpatului și în temeiul art.18/1 rap. la art.91 penal i s-a aplicat o amendă administrativă, considerându-se că față de scopul urmărit, de faptul că prejudiciul a fost acoperit.

Prin adeverința de salariat se stabilește un plafon ridicat al ratei lunare și un cuantum al creditului, iar intenția de a înșelat nu a existat.

Tot în primul ciclu procesual parchetul a declarat apel împotriva sentinței doar pentru anularea acelor înscrisuri ce au stat la baza încheierii contractului ce credit și nu cu privire la circumstanțe ce au legătură cu fapta.

În prezent nu a intervenit nicio situație nouă care să circumscrie existența pericolului social care să caracterizeze existența infracțiunii. De aceea, consideră că este evident că soluția ce se va pronunța trebuie să fie una de achitare. Nu solicită cheltuieli de judecată.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca nefondat a recursului declarat de inculpat și de menținere ca legală și temeinică a soluțiilor pronunțate. În mod corect s-a reținut, pe baza probelor administrate la urmărirea penală și la cele două instanțe că inculpatul la începutul lunii aprilie 2004, în intenția de a obține un împrumut de la BCR Câmpulung și pentru care avea nevoie de adeverință de salariu și de un girant a falsificat sumele pe care acesta le obținea cu titlu de venit lunar, precum și semnăturile de la rubricile director general și director economic, din cadrul IPJ

Pe baza materialului probator administrat prima instanță a constatat că faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor prev. de art.215 alin.2,3 și art.288 alin.1 și art.291 penal, inculpatul folosind efectiv adeverințele de salariu falsificate pentru obținerea împrumutului în sumă de 68.185.000 lei vechi, sumă pe care nu ar fi obținut-o în condițiile în care în adeverința de salariu ar fi fost trecute veniturile reale obținute.

Consideră că faptele inculpatului au fost comise cu intenție directă, aceasta rezultând din întreg materialul probator, iar pedeapsa stabilită de instanța de fond și menținută de instanța de apel aceea de 2 ani închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei este corect individualizată și nu se poate aprecia că faptele inculpatului sunt lipsite de pericol social și să conducă la aplicarea unei amenzi administrative, având în vedere modalitatea concretă în care s-a desfășurat activitatea infracțională a inculpatului, constând în falsificarea unor acte oficiale eliberate pentru sine și pentru folosirea lor pentru obținerea unor avantaje patrimoniale, ceea ce demonstrează periculozitate deosebită, nicidecum un pericol social redus al faptelor.

În replică, avocat susține că pronunțarea unei soluții de condamnare nu ar fi oportună mai ales acum, la 5 ani de la data când a avut loc fapta, și ar avea consecințe grave asupra familiei inculpatului.

Recurentul-inculpat personal având ultimul cuvânt declară că își menține declarațiile date, că nu a avut intenția de a înșela și de a nu achita creditul, ci a fost forțat de împrejurări întrucât copilul său era foarte bolnav. Mai învederează că a întârziat cu plata ratelor doar 2 luni.

CURTEA,

Asupra recursului penal de față constată:

Prin sentința penală nr. 171/3.09.2008 Judecătoria Găești, în baza art. 215 alin. 2 și 3 cod penal, cu art. 74 - 76 lit. c cod penal, a condamnat pe inculpatul, fiul lui și, născut la 14.10.1975 în comuna, județul A, cu același domiciliu, la 2 ani închisoare, în baza art. 288 alin.1, cu art. 74 - 76 lit. e cod penal, același inculpat a fost condamnat la 2 luni închisoare, iar in baza art.291 cu art. 74 - 76 lit. e cod penal la 2 luni închisoare.

Inculpatul a mai fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că inculpatul, la începutul lunii aprilie 2004,în intenția de a obține un împrumut de la BCR Câmpulung și pentru care avea nevoie de adeverință de salariu și de un girant, a falsificat sumele pe care acesta le obținea cu titlu de venit lunar, precum și semnăturile de la rubricile director general și director economic, din cadrul IPJ

Pe baza materialului probator administrat - înscrisuri, martori, declarații de recunoaștere ale inculpatului - prima instanță a constatat că faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 215 alin. 2 și 3, 288 alin. 1 și 291 cod penal, inculpatul folosind efectiv adeverințele de salariu falsificate pentru obținerea împrumutului în sumă de 68.185.000 lei vechi, sumă pe care nu ar fi obținut-o în condițiile în care în adeverința de salariu ar fi fost trecute veniturile reale obținute.

Împotriva sentinței penale a Judecătoriei Găeștia declarat apel inculpatul, motivele de apel fiind precizate de acesta în declarația dată în fața instanței de apel. Astfel, inculpatul afirmă că regretă faptele comise, că le-a săvârșit datorită greutăților familiale și financiare prin care trecea la acea vreme. Precizează același inculpat, asistat de apărător ales, că nemulțumirea sa față de sentința de condamnare a Judecătoriei Găești vizează individualizarea pedepsei, apreciind că pedeapsa aplicată este prea drastică.

Prin decizia penală nr.44/27 martie 2009 Tribunalul Dâmbovița a respins ca nefondat apelul declarat de către inculpatul și l-a obligat pe apelant să plătească suma de 50 lei cu titlu de cheltuieli judiciare statului.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a constatat că într-adevăr inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare, instanța fondului reținând în favoarea acestuia circumstanțe atenuante și dispunând suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Instanța de control judiciar a mai constat că situația de fapt a fost corect reținută de prima instanță, în sensul că inculpatul se face vinovat de săvârșirea a trei infracțiuni aflate în concurs,fapte recunoscute de inculpat atât prin declarația dată inițial în fața organelor de cercetare penală, cât și ulterior în fața instanțelor de judecată (fond și apel), iar motivele invocate de inculpat apar ca fiind neîntemeiate câtă vreme instanța de fond a stabilit pedepsele aplicate acestuia în mod corect, având în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 cod penal.

Potrivit art. 74 cod penal, acordarea de circumstanțe atenuante nu reprezintă o obligație pentru instanța de judecată decât în măsura în care o astfel de modalitate de diminuare a pedepsei aplicate se justifică în raport cu scopul ei și cu criteriile de individualizare prevăzute de art. 52 și, respectiv art. 72 cod penal.

Pornind de la textele de lege sus menționate, se constată că prima instanță, în mod corect a dat relevanță juridică, în special, atitudinii sincere manifestate de inculpat pe parcursul procesului, regretului său pentru săvârșirea faptelor, situație referitoare la lipsa antecedentelor penale, toate acestea, deși nu diminuează în mod semnificativ periculozitatea socială a faptelor comise, fiind reținute legal ca circumstanțe atenuate în beneficiul apelantului inculpat.

Susținerile apelantului și ale apărătorului său ales, în sensul pronunțării în apel a unei soluții de achitare în baza art. 11 pct. 2 lit. cu art. 10 lit.¹cod penal și art. 18¹cod penal (soluție dispusă în primul ciclu procesual de aceeași instanță de fond) nu își au justificare în cauză și nu pot fi primite.

Modul concret în care s-a desfășurat activitatea infracțională a inculpatului, constând în falsificarea unor acte oficiale eliberate pentru sine și pentru girant, folosirea lor pentru obținerea unor avantaje patrimoniale, demonstrează o periculozitate deosebită, nicidecum un pericol social redus al faptelor comise.

Împrejurările invocate de apelant ca argumente în favoarea sa referitoare la acoperirea integrală a prejudiciului, la situația precară în care se afla familia sa la momentul contractării împrumutului, nu au relevanță, câtă vreme faptele comise cu intenție, așa cum de altfel au fost recunoscute de inculpat, nu pot fi considerate că ar aduce o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de legea penală sau că ar prezenta un grad de pericol social redus.

În această situație, ținând seama de toate circumstanțele cauzei, reale și personale, instanța fondului în mod corect a dispus condamnarea inculpatului cu suspendarea condiționată a executării pedepsei rezultante pe perioada termenului de încercare.

Împotriva deciziei pronunțate de Tribunalul Dâmbovițaa declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

O primă critică subsumată cazului de recurs prev. de art. 385⁹alin. 1 pct. 9 pr.pen. vizează nemotivarea deciziei, în sensul că instanța de apel nu a analizat cererea de achitare pe care a formulat-o pentru fiecare infracțiune în parte, sub aspectul existenței elementelor constitutive a infracțiunilor.

A doua critică vizează încadrarea greșită dată faptelor săvârșite fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹pct. 17 pr.pen. Susține recurentul că instanțele au ignorat la momentul la care au făcut încadrarea juridică a faptelor, împrejurarea esențială pentru existența infracțiunii de înșelăciune în convenții, și anume necesitatea ca sub aspect subiectiv autorul infracțiunii să fi urmărit scopul special și anume acela al obținerii unui folos material injust. În cauză nu există probe din care să rezulte că inculpatul ar fi urmărit obținerea unui astfel de folos sau că prin acțiunea sa a cauzat părții civile un prejudiciu.

Cea de-a treia critică vizează faptul că s-a comis o eroare gravă de fapt, constând în aceea că instanțele au ignorat existența în cauză a contractului bancar, a naturii juridice a acestuia, cât și a clauzelor acestuia (cazul de casare prev. de art.385⁹pct. 15 C,pr.pen.). În mod eronat s-a interpretat că pretinsele manopere dolosive au avut drept consecință vicierea actului consensual și prin urmare obținerea unui folos material injust. Apreciază recurentul că în cauză instanțele trebuiau să constate inexistența în cauză a infracțiunii prev. de art. 215 alin. 2 și 3 pen.

O altă critică vizează nereținerea unor cauze de înlăturare a răspunderii penale, respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale pentru infracțiunile prev. de art. 288 alin. 1 și 291 pen. în conformitate cu prevederile art. 122 pen.

Ultima critică, formulată oral vizează faptul că instanțele fondului, în mod eronat nu au reținut în cauză aplicarea prevederilor art. 18¹pen. și pe cale de consecință nu au dispus achitarea inculpatului și aplicarea unei sancțiuni administrative.

Examinând hotărârile atacate în raport de criticile invocate prin prisma cazurilor de casare prev. de art. 385⁹pct. 9,15,17,18 și C.P.P. din oficiu, în limitele prev. de art.385⁹alin.3 și 4.p Cod Penal, constată că recursul declarat de inculpat este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Starea de fapt reținută de către primele instanțe corespunde realității, din probele administrate în cauză rezultând indubitabil faptul că inculpatul, la începutul lunii aprilie 2004, în intenția de a obține un împrumut de la BCR Câmpulung și pentru care avea nevoie de o adeverință de salariu și de un girant, a falsificat sumele menționate în acestea și pe care le obținea cu titlu de venit lunar, precum și semnăturile de la rubricile director general și director economic, din cadrul IPJ Folosind efectiv adeverințele de salariu falsificate inculpatul a reușit obținerea unui împrumut în sumă de 68.185.000 lei vechi, sumă pe care nu ar fi obținut-o în condițiile în care în adeverința de salariu ar fi fost trecute veniturile reale obținute.

În privința primei critici aduse hotărârilor pronunțate de instanțele fondului, Curtea consideră că aceasta este nefondată, atât judecătoria, cât și tribunalul analizând corespunzător materialul probator administrat în cauză și reținând o corectă situație de fapt rezultată din coroborarea probelor aflate la dosar. Acestei situații de fapt i s-a dat o corectă încadrare juridică, fiind analizate toate susținerile inculpatului referitoare la existența unor împrejurări care să conducă la pronunțarea unei hotărâri de achitare pentru infracțiunile ce i-au fost reținute în sarcină.

Nici cea de-a doua critică formulată nu este apreciată ca fiind fondată. În primul rând este de remarcat faptul că inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat pentru trei infracțiuni, iar critica vizează doar infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. 1 și 3 pen. înșelăciunea în convenții, cu privire la celelalte două infracțiuni neinvocându-se faptul că nu ar fi întrunite elementele constitutive ale acestora.

În al doilea rând, Curtea consideră că nu se poate aprecia în cauză că inculpatul nu a urmărit la momentul încheierii contractului de credit bancar să obțină un folos material injust. Acesta era reprezentat de diferența dintre creditul pe care l-ar fi putut obține dacă actele care îi dovedeau veniturile erau corespunzător întocmite, fără a conține elemente false, și creditul pe care l-a obținut în realitate, mult mai mare. Faptul că inculpatul a dorit să achite acest credit încă de la început nu are relevanță din acest punct de vedere.

Cu certitudine, inculpatul a comis fapta de înșelăciune cu forma de vinovăție cerută de lege, acesta având atât intenția de a induce în eroare unitatea bancară la momentul încheierii contractului de credit, cât și urmărind obținerea pentru sine a unui folos material injust în sensul anterior menționat.

Instanțele fondului au reținut în mod corespunzător faptul că prin manoperele inculpatului, constând în falsificarea adeverințelor de salariat, atât cea proprie, cât și aceea aparținând girantului, s-a viciat consimțământul instituție bancare la încheierea contractului de credit. Nu există elemente în contractul de credit bancar care să conducă la o altă concluzie, formarea consimțământului fiind guvernată de regulile care sunt aplicabile tuturor contractelor, indiferent de natura acestora. Deci, și a treia critică formulată este privită ca nefondată.

Susținerea recurentului, în sensul că în cauză s-a împlinit termenul prescripției răspunderii penale pentru infracțiunile prev. de art. 288 alin. 1 și 291 pen. este nefondată, deoarece termenul de prescripție a suferit în conformitate cu prevederile art. 123 alin. 1 pen. numeroase întreruperi, ca urmare a îndeplinirii actelor procedurale care trebuiau comunicate inculpatului, iar termenul prescripției speciale prev. de art. 124 pen. de 7 ani și 6 luni, nu s-a împlinit de la momentul săvârșirii faptelor, aprilie 2004.

Curtea apreciază că ultima critică formulată de către recurent este însă întemeiată.

Astfel, potrivit art. 18¹pen. nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Stabilirea gradului de pericol social al infracțiunii este rezultatul verificării modului și mijloacelor de săvârșire a infracțiunii, a scopului urmărit și a împrejurărilor în care fapta a fost comisă, a urmării produse și a circumstanțelor personale ale făptuitorilor.

Aplicând aceste texte legale la speța de față Curtea constată că din analizarea tuturor elementelor indicate de art.18¹alin. 2 pen. rezultă faptul că toate faptele reținute în sarcina inculpatului nu prezintă gradul de pericolul social al infracțiunilor reținute în sarcina sa.

Astfel, în privința modului de comitere a faptelor, Curtea reține pe de o parte faptul că falsificarea adeverințelor utilizate de către inculpat a avut în esență un caracter neelaborat, care în cazul în care instituția păgubită ar fi manifestat mai multă precauție ar fi fost cu certitudine descoperit, iar pe de altă parte faptul că în esență în adeverințe inculpatul a menționat sume care erau încasate în realitate, fiind vorba de menționarea unor sporuri cu caracter permanent. Aceste sporuri nu erau acceptate de către bancă drept venituri eligibile și pentru acest motiv inculpatul le-a menționat în înscrisul respectiv.

De asemenea, scopul urmărit de către inculpat a fost acela de a obține un împrumut mai mare decât cel pe care îl putea obține în situația în care i-ar fi fost reținute doar veniturile eligibile, folos material injust în sensul art. 215 pen. însă în concret valoarea acestuia este relativ redusă.

Nu este de neglijat nici faptul că inculpatul nu era la momentul comiterii faptelor cunoscut cu antecedente penale, anterior a avut o conduită buna în activitatea de pe care o desfășura la locul de muncă, așa cum rezultă din probele în circumstanțiere administrate în primul ciclu procesual, a avut o atitudine sinceră pe parcursul procesului, iar prejudiciul cauzat prin comiterea faptelor pentru care a fost cercetat a fost integral acoperit, creditul fiind integral rambursat.

Mai mult, este de reținut faptul că așa cum rezultă din susținerile inculpatului coroborate cu înscrisurile medicale aflate la dosarul cauzei ( filele 26, 28 dosar apel) acesta a comis fapta datorită faptului că are un copil minor cu importante afecțiuni.

Pentru aceste considerente, constatând aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 385⁹pct. 18 pr.pen. Curtea urmează ca în baza prevederilor art. 385¹⁵pct. 2 lit. d pr.pen. să admită recursul declarat de inculpatul - împotriva deciziei penale nr. 44/27.03.2009 a Tribunalului Dâmbovița și a sentinței penale nr. 171/03.09.2008 pronunțată de Judecătoria Găești, pe care le va casa, în parte, în latură penală și rejudecând va dispune în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit.¹pr.pen. achitarea inculpatului pentru comiterea infracțiunilor prev. de art. 215 alin. 2 și 3.pen. înșelăciune în convenții, 288 alin. 1.pen. fals material în înscrisuri oficiale, și art. 291.pen. uzul de fals.

În baza art. 18¹raportat la art. 91 lit. c pen. va aplica inculpatului sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 1000 lei.

Vor fi menținute restul dispozițiilor.

În baza art. 192 alin. 3 pr.pen. cheltuielile judiciare avansate de stat, în recurs, rămân în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de inculpatul -,fiul lui și, născut la 14.10.1975, domiciliat în comuna, județul A împotriva deciziei penale nr. 44/27.03.2009 a Tribunalului Dâmbovița și a sentinței penale nr. 171/03.09.2008 pronunțată de Judecătoria Găești.

Casează, în parte, în latură penală, hotărârile atacate și rejudecând dispune în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit.¹pr.pen. achitarea inculpatului pentru comiterea infracțiunilor prev. de art. 215 alin. 2 și 3.pen. înșelăciune în convenții, 288 alin. 1.pen. fals material în înscrisuri oficiale, și art. 291.pen. uzul de fals.

În baza art. 18¹raportat la art. 91 lit. c pen. aplică inculpatului sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 1000 lei.

Menține restul dispozițiilor.

Cheltuielile judiciare avansate de stat, în recurs, rămân în sarcina acestuia.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21.10.2009.

Președinte, Judecători,

- - - - - -

Grefier,

2 ex./10.11.2009

Judecătoria

Tribunalul Dâmbovița

Operator de date cu caracter personal

Număr notificare 3113/2006

Președinte:Cristina Georgescu
Judecători:Cristina Georgescu, Gabriela Diaconu, Dan Andrei

Spete inselaciune Art 215 cod penal. Decizia 725/2009. Curtea de Apel Ploiesti

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre Spete inselaciune Art 215 cod penal. Decizia 725/2009. Curtea de Apel Ploiesti