Aplicarea legii penale mai favorabile – art. 6 NCP – în cazul recidivei postcondamnatorii, postexecutorii, revocarea liberării condiţionate
| Comentarii |
|
Tribunalul DOLJ Sentinţă penală nr. 205 din data de 28.04.2014
Asupra contestației de față, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 722 pronunțată la data de 11.02.2014 de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 3116/215/2014, s-a respins contestația la executare formulată de Comisia de Evaluare din cadrul Penitenciarului Pelendava Craiova privind aplicarea art. 6 din codul penal față de condamnatul S.P., deținut în Penitenciarul Pelendava Craiova.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond, a reținut următoarele:
La data de 30 ianuarie 2014 a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Craiova sub nr. 3116/215/2014, contestația la executare formulată de Comisia de Evaluare din cadrul Penitenciarului Pelendava Craiova privind aplicarea art. 6 din noul cod penal față de deținutul S.P.
Comisia de Evaluare din cadrul Penitenciarului Pelendava Craiova a considerat că sunt incidente disp. art. 6 din noul cod penal.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța de fond a constatat că prin sentința penală 568/2012 a Judecătoriei Craiova definitivă prin decizia penală 1410/18.06.2012 a Curții de Apel Craiova, S.P. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru comiterea infr. prev. de art. 208 alin. 1 vechiul cod penal rap. la art. 209 alin. 1 lit. a, g, i din c. pen, cu aplic. art. 37 lit. a, b din vechiul cod pena, cu aplic. art. 3201alin. 7 din vechiul cod de procedură penală.
Art. 6 din noul cod penal prevede "când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.
Art. 228 noul cod penal rap la art. 229 alin. 1 lit. b, d din noul cod penal (art. 208 alin. 1 vechiul cod penal rap. la art. 209 alin. 1 lit. a, g, i din c. pen) prevede o pedeapsă al cărei maxim special atinge 5 ani închisoare.
Ca urmare a aplicării disp. art. 396 alin. 10 noul cod de procedură penală (fost 320/1 alin. 7 vechiul cod de procedură penală) maximul special al pedepsei ar coborî până la 3 ani și 4 luni închisoare.
Însă, prin sentința de condamnare, în sarcina inculpatului a fost reținută atât recidiva posexecutorie prev. de art. 37 lit. b din vechiul cod penal și recidiva posexecutorie, prev. de art. 37 alin. 1 lit. a din vechiul cod penal (41 alin. 1 din noul cod penal).
S-a arătat că noul cod penal, prevede la art. 43 alin. 1 că atunci când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată sau la restul rămas neexecutat din aceasta.
De asemenea, art. 43 alin. 5 din noul cod penal prevede că dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate.
De asemenea, s-a mai arătat că din sentința de condamnare rezultă că s-a contopit restul rămas neexecutat de 466 zile cu pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru infr. prev. de art. 208 alin. 1 vechiul cod penal rap. la art. 209 alin. 1 lit. a, g, i din c. pen, cu aplic. art. 37 lit. a, b din vechiul cod pena, cu aplic. art. 320/1 alin. 7 din vechiul cod de procedură penală, rezultând astfel pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani și 6 luni închisoare.
Instanța a mai constatat că prin hotărârea de condamnare, la individualizarea pedepsei a fost avută în vedere și starea de recidivă postcondamnatorie și postexecutorie, prev. de art. 37 lit. a, b din vechiul cod penal.
Pe calea contestației la executare, instanța nu poate face abstracție de această împrejurare în sensul de a nu o mai avea în vedere cu ocazia calculării pedepsei conform noilor dispoziții.
Astfel, dacă la maximul special prevăzut de noul cod penal ca urmare a aplicării disp. art. art. 396 alin. 10 noul cod de procedură penală, respectiv de 3 ani și 4 luni închisoare ar fi adăugată o jumătate din această limită, adică 1 an și 8 luni (art. 43 alin. 5 noul cod penal) dar și cele 466 de zile (43 alin. 1 din noul cod penal) ar rezulta o pedeapsă de 5 ani și 466 de zile închisoare.
Instanța a constatat că această nouă pedeapsă este mai mare decât cea aplicată prin sentința penală 568/2012 a Judecătoriei Craiova, motiv pentru care va respinge contestația la executare formulată.
Împotriva acestei sentințe a declarat contestație condamnatul S.P., fără a o motiva în scris, însă cu ocazia dezbaterilor orale, personal și prin apărător a solicitat admiterea contestației, desființarea sentinței atacate, iar pe fond, rejudecând, să se admită contestația formulată de condamnat privind aplicarea legii penale mai favorabile, cu consecința reducerii pedepsei la 3 ani și 4 luni având în vedere noile limite de pedeapsă.
Examinând sentința atacată, sub toate aspectele de fapt și de drept și în raport de actele și lucrările dosarului, tribunalul constată că instanța de fond în mod corect a respins cererea condamnatului, pentru următoarele considerente:
Principial, cu privire la cererea persoanei condamnate, instanța constată că, Curtea Constituțională a statuat în considerentele Deciziei nr. 1470/2011 că aplicarea legii penale mai favorabile este un adevărat principiu, ceea ce înseamnă că, în ipoteza unei situații tranzitorii, legea penală mai favorabilă se aplică în toate cazurile.
Așadar, principiul retroactivității legii penale mai favorabile este obligatoriu, ceea ce înseamnă că ori de câte ori organele judiciare sunt în prezenta unei legi noi mai favorabile trebuie să o aplice, chiar dacă nu există dispoziții privind modul de incidență al acestei legi. În lipsa unor norme de aplicare, organul judiciar va aplica legea nouă mai favorabilă în temeiul art. 15 alin. 2 din Constituție. Referitor la modul de soluționare a conflictelor de legi în timp în materie penală, regula generală este că se vor aplica întotdeauna normele penale mai blânde, iar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă este mai favorabilă decât reglementarea internă se va aplica, însă, dacă este mai restrictivă, nu se va aplica, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. 2 din Constituție, potrivit cărora dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conțin dispoziții mai favorabile.
Pe de altă parte, regula aplicării legii penale mai favorabile vizează numai normele dreptului penal substanțial, iar nu și normele procesual penale. În acest sens, instanța reține dispozițiile art. 6 alin. 1 NCP care stipulează următoarele: când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.
Dispozițiile art. 6 NCP se corelează însă cu cele ale art. 595 NCPP, potrivit cărora când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsura educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsa mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia masuri pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor art. 4 și 6 NCP după caz.
În altă ordine de idei, aplicarea legii penale mai favorabile presupune o primă condiție de bază și anume o succesiune de legi penale care să prevadă o faptă ca infracțiune, dar cu deosebire în ceea ce privește condițiile de sancționare.
În doctrina penală s-au sistematizat criteriile de determinare a legii penale mai favorabile, după cum acestea se referă la condițiile de incriminare, condițiile de tragere la răspundere penală și condițiile referitoare la pedeapsă.
Criteriile menționate vor fi evaluate nu în general ci în mod concret, adică în raport cu toate instituțiile de drept penal incident în cauza respectivă: tentativă, participație penală, unitate și pluralitate de infracțiuni, stările și circumstanțele de agravare și de atenuare. Această evaluare trebuie să conducă instanța de judecată la identificarea legii mai favorabile în întregul ei, cu excluderea totală a celeilalte legi, neputând combina dispozițiile mai favorabile din legile care se succed spre a crea o a treia lege, deoarece legea este o creație a legiuitorului și nu a judecătorului.
Determinarea legii penale mai favorabile nu se limitează numai la examinarea condițiilor normelor de incriminare din legile penale succesive, și de asemenea are în vedere influența pe care și celelalte reglementări, care au o independență relativă în raport cu dispozițiile care privesc fapta săvârșită o au asupra situației juridice a condamnatului.
Tot astfel, alegerea legii mai favorabile poate fi influențată de reglementarea unității și pluralității de infracțiuni, de participația penală, de sistemul de individualizare a pedepselor și de alte instituții juridico penale, determinând alte concluzii decât cele care s-ar desprinde din absolutizarea unora dintre criteriile de determinare a legii mai favorabile enunțate.
Aceste soluții se desprind din concepția după care aplicarea legii penale mai favorabile se analizează nu numai în raport cu fiecare infracțiune, ci și în raport cu celelalte instituții incidente în stabilirea și aplicarea pedepsei (George Antoniu Coordonator - Explicații preliminare ale noului cod penal, Universul Juridic 2010).
Atât doctrina cât și practica judiciară fac deosebire între dispozițiile care se referă la condițiile de existență ale concursului și recidivei, și cele care se referă la tratamentul penal al concursului și recidivei. Dacă dispozițiile din prima categorie se aplică autonom în raport cu dispozițiile de incriminare, cele din a doua categorie se vor evalua global, împreună cu toate elementele, inclusiv încadrarea juridică a faptei, care influențează stabilirea pedepsei concrete pentru fapta săvârșită în stare de recidivă sau concurs (Vintilă Dongoroz).
De aceea, instanța trebuie în aplicarea art. 6 NCp și 595 NCpp să compare pedeapsa aplicată cu maximul pedepsei pe care ar fi putut sa o primească condamnatul potrivit legii noi, deci nu numai pedeapsa prevăzută de lege pentru respectiva infracțiune, ci și toate cauzele de atenuare sau agravare incidente în situația respectivă, spre a se verifica și a se preveni ca persoana în cauză să nu execute un plus de pedeapsă care nu mai este prevăzut pe legea nouă.
Practica judiciara este și ea în sensul aplicării în concret a legii penale mai favorabile, luând in considerare legea în ansamblu cu toate instituțiile care au relevanță juridică asupra stabilirii și aplicării pedepsei.
Din perspectiva noțiunii de lege penală mai favorabilă, regăsită în jurisprudența obligatorie, prezintă relevanță similară și decizia de recurs în interesul legii nr. 8/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitoare la incidența cauzelor de nepedepsire sau reducere a pedepselor prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005 (lege în vigoare și ulterior datei de 1 februarie 2014). Astfel, in cuprinsul deciziei in interesul legii s-a decis că legea penală mai favorabilă este cea prin care se instituie principiul potrivit căruia în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă, adică în ansamblul ei, iar nu doar anumite dispoziții mai favorabile rezultate din combinarea prevederilor mai multor legi succesive.
Aplicarea combinată, în aceeași cauză, a dispozițiilor mai favorabile infractorului din două sau mai multe legi succesive ridică probleme de conformitate cu jurisprudența obligatorie a Curții Constituționale în aplicarea principiului consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituție. Caracterul axiomatic al acestui principiu constituțional și interpretarea ce trebuie dată conceptului de ";lege penală mai favorabilă"; în acord cu exigentele constituționale au fost în mod expres consacrate în două decizii relativ recente ale Curții.
Curtea Constituționala a statuat prin decizia nr. 1483/2011: determinarea concretă a legii penale mai favorabile vizează aplicarea legii și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex terția, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze. Determinarea caracterului "mai favorabil" are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă.
De asemenea, prin Decizia nr. 1470/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.853 din 2 decembrie 2012, Curtea Constituțională a statuat că "determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă.
Prin decizia nr. 206/2013 , Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, s-a reținut că "puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta". Curtea a mai statuat, prin Decizia nr. 1415/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, că "atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept. În consecință, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul prezentei decizii." Același principiu al obligativității deciziilor pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate inclusiv in ceea ce privește considerentele este expus in mod expres si in decizia Curții Constituționale nr. 3/2014.
Dispozițiile art. 10 si art. art. 15 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a Codului penal nu consacră instituții de drept penal autonome în materia pluralității de infracțiuni și nu legitimează procesul de interpretare a 5 alin. 1 din Codul penal în această accepțiune.
Stabilirea tratamentului sancționator al pluralității de infracțiuni conform legii noi, atunci când cel puțin una dintre infracțiuni a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru cealaltă a fost aplicată legea veche, mai favorabilă, constituie o expresie a principiului activității legii penale consacrat de art. 3 din Codul penal (iar nu o normă dată în aplicarea art. 5 alin. 1 C.pen). Cât timp una dintre infracțiunile componente ale pluralității a fost comisă sub legea nouă, înseamnă că întreaga pluralitate si-a desăvârșit configurația sub această lege, justificându-se, prin urmare, aplicarea legii noi atât infracțiunii comise pe perioada activității sale, cât si tuturor situațiilor cu relevantă juridică născute/finalizate în acest interval.
Așa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 187/2012, rațiunea introducerii art. 10 a fost exclusiv aceea a eliminării controverselor legate de tratamentul penal al pluralității de infracțiuni în situații tranzitorii, ce au însoțit intrarea în vigoare a Codului penal din 1969, legiuitorul optând pentru soluția majoritară regăsită în practica acelei perioade.
Noțiunea de ";instituție de drept penal autonomă"; nu se regăsește în vreuna dintre normele Codului penal în vigoare ori ale Legii nr. 187/2012 privind punerea în aplicare a acestui act normativ. Expunerea de motive ce însoțește ambele legi menționate nu operează nici măcar tangențial cu acest concept care, din punct de vedere al consacrării legale, se conturează mai degrabă ca o noțiune inedită, de sine stătătoare.
Desigur că, în exercitarea prerogativei constituționale consacrate de art. 61 alin. 2 din legea fundamentală, legiuitorul este îndreptățit să modifice normele legale ori să adopte altele noi, menite să faciliteze procesul de interpretare și aplicare a legii de către instanțele judecătorești.
În egală măsură, lui îi revine însă obligația de a asigura previzibilitatea legii, ceea ce presupune claritate si coerentă în reglementare, precum și o corelare atentă a textelor, astfel încât să se elimine, pe cât posibil, divergențele de interpretare și aplicare.
În situația în care pedeapsa a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă sub legea veche, iar apoi intră în vigoare NCP, verificarea incidenței legii penale mai favorabile presupune analiza pedepsei stabilite, verificându-se dacă aceasta nu depășește limita maximă prevăzută de legea nouă. Dacă este cazul, se va proceda la reducerea pedepsei care depășește noul maxim special, potrivit art. 6 NCP. Aceasta deoarece rațiunea dispozițiilor din art. 6 NCP nu este aceea de a-l aduce pe condamnat în aceeași situație în care s-ar fi aflat dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a garanta respectarea principiului legalității, înlăturând partea din pedeapsă care depășește maximul aplicabil sub legea nouă.
În cauză, persoana condamnată se află în executarea unei pedepse de 3 ani și 6 luni închisoare pedeapsă principală, pronunțată printr-o hotărâre definitivă, pentru săvârșirea unei infracțiuni prev. de art. 208 alin. 1 C.p. rap. la art. 209 alin. 1 lit. a, g, i C.p. de la 1968, cu aplic. art. 37 lit. a, b C.p. de la 1968 și art. 3201alin. 7 C.p. de la 1968.
În speța de față, așadar, pentru aplicarea dispozițiilor art. 6 Cod proc. pen., instanța urmează să analizeze, în ordinea menționată, următoarele aspecte aplicarea legii penale mai favorabile în ceea ce privește limitele maxime de pedeapsă, avându-se în vedere aplicarea cauzei legale de reducere privitoare la recunoașterea vinovăției și a dispozițiilor privitoare la starea de recidivă postexecutorie, recidivă postcondamnatorie și revocarea liberării condiționate, în ordinea prevăzută de art. 79 NCP.
1. În ceea ce privește limitele de pedeapsă mai favorabile, instanța urmează să stabilească limitele maxime de pedeapsă prevăzute de legea nouă pentru infracțiunea pentru care inculpatul a fost condamnat. În acest sens, instanța va avea în vedere și împrejurarea că la individualizarea cuantumului pedepsei cu închisoarea s-a reținut existența cauzei legale de reducere privitoare la recunoașterea vinovăției și a dispozițiilor privitoare la starea de recidivă postexecutorie.
Astfel, instanța reține următoarele:
a) Dispozițiile art. 3201 alin. 7 din C. proc. pen. din 1968 au corespondent în dispozițiile art. 396 alin. 10 N.C.p.p., ce prevăd același tratament sancționator, reducerea limitelor pedepsei cu 1/3, în cazul în care cauza a fost soluționată prin procedura recunoașterii învinuirii, potrivit dispozițiilor art. 375 alin. 1, 2 NCPP, instituție similară celei prevăzute de art. 3201 C. proc. pen. din 1968, urmând a fi reținute la stabilirea limitelor de pedeapsă potrivit legii noi.
b) Dispozițiile art. 37 alin. 1 lit. b C.p. din 1968 au corespondent în dispozițiile art. 41 și art. 43 alin. 5 NCP, ce prevăd condițiile și tratamentul sancționator, respectiv majorarea limitelor pedepsei cu 1/2, în cazul în care după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârșește din nou o infracțiune în stare de recidivă, urmând a fi reținute la stabilirea limitelor de pedeapsă potrivit legii noi.
c) Infracțiunea de furt calificat prev. de art. 208 alin. 1 C.p. rap. la art. 209 alin. 1 lit. a, g, i Codul penal din 1968 este reglementată de dispozițiile art. 228 alin. 1 rap. la art. 229 alin. 1 lit. b și d, alin. 2 lit. b NCP, fiind sancționată în ambele reglementări cu pedeapsa închisorii, în actualul Cod penal limitele pedepsei fiind prevăzute de la 2 la 7 ani.
Limitele de pedeapsă prevăzute de art. 228 alin. 1 rap. la art. 229 alin. 1 lit. b și d, alin. 2 lit. b NCP, în urma aplicării art. 396 alin. 10 NCPP se încadrează între 1 an și 4 luni și 4 ani și 8 luni închisoare, iar ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 43 alin. 5 NCP, acestea se încadrează între 2 ani și 7 ani.
2. În ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile referitoare la tratamentul juridic sancționator privitor la recidiva postcondamnatorie și revocarea liberării condiționate, instanța urmează să compare pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului cu limita maximă la care se poate ajunge potrivit art. 104 alin. 2 NCP combinat cu art. 43 alin. 1 NCP.
Astfel, întrucât dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârșit o nouă infracțiune, care a fost descoperită în termenul de supraveghere și pentru care s-a pronunțat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă liberarea și dispune executarea restului de pedeapsă, iar pedeapsa pentru noua infracțiune se stabilește și se execută, după caz, potrivit dispozițiilor de la recidivă (ca în speța de față) (art. 104 alin. 2 NCP), iar pedeapsa se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta (art. 43 alin. 1 NCP), dacă pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare s-ar adăuga la restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară (de 466 zile din pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare dispusă prin s.p. nr. 317/9.02.2010 a Judecătoriei Craiova), ar rezulta o pedeapsă finală de 3 ani și 6 luni și 466 zile închisoare.
Drept urmare, instanța constată că pedeapsa principală de 3 ani și 6 luni închisoare aflată în curs de executare nu este mai mare decât pedeapsa principală rezultantă pe care ar fi primit-o condamnatul potrivit legii noi de 3 ani și 6 luni și 466 zile închisoare și, în consecință, constată că nu se impune aplicarea art. 6 NCP.
Față de aceste considerente, în baza art. 4251 alin. 7 pct. 1 lit. b C.p.p. se va respinge contestația formulată de către condamnatul S.P., împotriva sentinței penale nr. 722 pronunțată la data de 11.02.2014 de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 3116/215/2014, ca nefondată, urmând ca acesta să fie obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat potrivit dispozițiilor art. 275 alin. 2 C.p.p., revenindu-i culpa procesuală în generarea acestor cheltuieli.
