Despăgubiri solicitate asiguratorului rca al persoanei vinovate de producerea accidentului. data de la care se calculează penalităţile de întârziere.

Tribunalul CONSTANŢA Sentinţă civilă nr. 1154 din data de 24.06.2016

Raportând situația la fapt la textul citat reiese că asiguratorul apelant în prezenta cauză și-a îndeplinit aceste obligații, în sensul că în termen legal a precizat că dorește să realizeze investigații, a solicitat părerea unui expert auto și a comunicat în termen de 2 luni de la data depunerii cererii de despăgubire faptul că cererea a fost respinsă, arătând motivele care au dus la respingere, dar și faptul că despăgubirea va fi stabilită prin hotărâre judecătorească.

Tribunalul Constanța, Secția a IIa Civilă a admis apelul, a schimbat, în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pe pârâtă la plata către reclamant a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate asupra debitului principal de 39195 lei, începând cu cea de a 10 a zi de la data pronunțării prezentei decizii și până la achitarea efectivă a debitului și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. Pentru a dispune astfel, instanța de control a reținut că:

"Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 09.10.2014 sub nr. 32122/212/2014 reclamantul M P a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. A R ASIROM V I G S.A. și intervenientul forțat A S M ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 39195 lei reprezentând despăgubiri, la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi de întârziere potrivit Ordinului CSA mr. 14/2011; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că în data de 04.07.2014 se deplasa cu autoturismul marca Ford Mondeo cu nr. de înmatriculare CT … pe drumul dintre localitățile Lumina și Năvodari, și din cauza unui obstacol de pe carosabil, a redus viteza de deplasare. Astfel, autoturismul său a fost lovit din spate de către autoturismul marca Audi cu nr. de înmatriculare CT … condus de către A S M, asigurat RCA la societatea pârâtă. Reclamantul a procedat la avizarea de daună către asigurătorul RCA, sens în care s-a deschis dosarul de daună 50260180.

Asigurătorul a respins cererea de acordare a indemnizației de asigurare motivat de faptul că nu s-a verificat legătura de cauzalitate dintre dinamica producerii evenimentului asigurat și avariile constatate cu ocazia întocmirii notei de constatare.

În probațiune, au depus următoarele înscrisuri: calcul reparații, declarații.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1270, 1350 Cod civil, art. 54 din Legea 136/1995, art. 45 pct. 3 Ordinul CSA 14/2011.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată.

În motivare, pârâta a arătat că față de dinamica producerii accidentului, nu se poare reține vinovăția asiguratului său.

În probațiune, pârâta a depus copia dosarului de daună.

În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul intervenientului forțat (f. 171), precum și proba cu expertiza tehnică auto (f. 183- 187).

Prin sentința civilă nr 12853 din data de 4.11.2015 Judecătoria Constanța a admis acțiunea, a obligat pârâta la plata la plata către reclamant a sumei de 39195 despăgubiri și plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi de întârziere începând cu data de 23.09.2014 și până la achitarea integrală a debitului, precum și a sumei de 5153 lei, cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că :

"În data de 04.07.2014 autoturismul marca Ford Mondeo cu nr. de înmatriculare CT … condus de reclamant se deplasa pe drumul dintre localitățile Lumina și Năvodari.

Din cauza unui obstacol de pe carosabil, a redus viteza de deplasare, moment în care, conducătorul autoturismului marca Audi cu nr. de înmatriculare CT … , din cauza distanței reduse față de autoturismul din fața sa, a intrat în impact cu partea dreaptă față în partea stângă spate a autoturismului Ford. În urma impactului, autoturismul Ford a suferit avarii la partea din spate, inclusiv la aripa stângă, uși, plafon.

La data producerii evenimentului rutier, autoturismul cu nr de înmatriculare CT …. era asigurat de răspundere civilă obligatorie cu polița nr. 4366560. În justificarea pagubelor pretinse, reclamantul a atașat devizele de reparații.

Conform art. 54 din Legea nr.136/1995, "Despăgubirea se stabilește și se efectuează conform art. 43 și 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați.

În plus, conform art. 2223- 2224 Cod civil, "în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii față de terțele persoane prejudiciate și pentru cheltuielile făcut de asigurat în procesul civil. Asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligațiilor ce îi revin acestuia din contractul de asigurare";.

Instanța reține astfel că reclamantul este îndreptățit să recupereze sumele necesare efectuării integrale a reparațiilor autoturismelor de la asigurătorul RCA al celui vinovat de producerea accidentului, în speță pârâta.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică auto (f. 183- 187) producerea și urmările accidentului puteau și trebuiau prevenite exclusiv de către conducătorul auto A S M, care nu a păstrat distanța corespunzătoare față de autovehiculul din fața sa.

De altfel, dinamica producerii accidentului a fost relatată în același mod și de către intervenientul forțat A S M, în sensul că îi aparține vinovăția în producerea accidentului de circulație. Nu în ultimul rând, instanța reține că valoarea de despăgubire, potrivit expertului tehnic, pentru autoturismul marca Ford Mondeo este de 39.195 lei.

Astfel, potrivit art. 1357 C.civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.

Urmează ca instanța să analizeze dacă sunt îndeplinite în cauză cerințele legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv, fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, vinovăția.

Din coroborarea înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, expuse mai sus, instanța reține că persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului suferit de către proprietarul autoturismului cu număr de înmatriculare CT …, este intervenientul A S M, fiind întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Prima condiție pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie presupune comiterea unei fapte ilicite, care constă în acțiunea ori inacțiunea prin care, încălcându-se normele de drept obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparține unei persoane.

Astfel, fapta ilicită săvârșită de pârât constă în nerespectarea regulilor de circulație în conducerea autovehiculului, producându-se din această cauză accidentul rutier din data de 04.07.2014, astfel cum rezultă din formularul de constatare amiabilă de accident și din concluziile raportului de expertiză tehnică auto.

Prejudiciul reprezintă rezultatul dăunător, în cauză fiind de natură patrimonială, cert, actual și nereparat, care a survenit ca urmare a săvârșirii faptei ilicite de către intervenient. Prejudiciul produs rezultă din nota de constare în care inspectorul de daune a consemnat avariile suferite de autoturismul reclamantului.

Cuantumul reparațiilor a fost determinat ulterior în prezentul, prin raportul de expertiză tehnică efectuat, ca fiind de 39195 lei.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs rezultă din materialitatea faptei, echivalentul reparațiilor fiind consecința directă a producerii accidentului rutier din data de 04.07.2014, produs din culpa intervenientului.

Vinovăția intervenientului constă în comiterea faptei ilicite constă în neglijența sau imprudența cu care a acționat, întrucât trebuia și putea să prevadă faptul că nerespectarea regulilor de circulație poate genera un accident din care să rezulte avarierea altor vehicule.

Fata de considerentele expuse, instanța apreciază că pretențiile reclamantului sunt întemeiate, motiv pentru care instanța va obliga pârâta la plata către reclamant a sumei de 39195 lei reprezentând despăgubiri.

În ceea ce privește solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi de întârziere, instanța reține că potrivit art. 37 din ordinul CSA 14/2011, dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.

În consecință, se va obliga pârâta și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi de întârziere începând cu data de 23.09.2014 și până la achitarea debitului.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate în cauză, în temeiul culpei procesuale a pârâtei în declanșarea prezentului litigiu, aceasta va fi obligată la plata către reclamant a sumei de 5153 lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru (1872 lei), onorariu avocat (2480 lei), onorariu expert (800 lei)";.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel, în termen legal, apelanta SC A R Asirom V I G SA care a solicitat în principal respingerea acțiunii ca nefondată. Ca un prim motiv de apel s-a menționat faptul că din hotărârea instanței de fond nu reiese motivele de drept pentru care au fost respinse apărările apelantei pârâte, fiind ignorate disp art 6 par 1 din CEDO, în sensul că în considerente nu sunt redate argumentele care au dus la pronunțarea hotărârii. Astfel, instanța nu a motivat de ce a înlăturat concluziile raportului de expertiză extrajudiciară, care reprezintă o probă asupra căreia instanța trebuia să se pronunțe., cu atât mai mult cu cât apelanta a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză judiciară.

Un alt motiv de apel a vizat faptul că pentru a putea fi obligați la plata TVA era necesar ca plata să fi fost deja făcută către o persoană impozabilă, dat fiind că reparația nu a fost făcută nu se cunoaște dacă unitatea reparatoare este sau nu plătitoare de TVA. Mai mult, taxa nu este nici exigibilă dat fiind că exigibilitatea intervine în momentul în care are loc faptul generator.

În privința obligării la plata penalităților de întârziere de 0,2 % de la data de 23.09.2014, instanța a încălcat prevederile legale în materie de asigurări, motivat de faptul că apelanta nu și-a îndeplinit obligațiile stabilite la art 36 din Ordinul CSA nr 14/2011, astfel că sancțiunea prev la art 37 din ordin nu putea fi aplicată. A menționat apelanta că a respectat dispozițiile art 36 din ordinul CSA nr 14/2011, dat fiind că prin adresa nr 8523 din data de 23.09.2014 a notificat pe reclamantul intimat despre motivul neplății despăgubirilor. În aceste condiții termenul de la care ar putea curge penalitățile de întârziere este de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În susținere a fost depusă practică judiciară.

La data de 5.02.2016 a fost depusă cererea de intervenție a cesionarului D M care a învederat faptul că a cesionat dreptul de creanță principal și accesoriile acestuia cum au fost acordate de instanța de fond prin sentința civilă nr 12853 din 4.11.2015 prin care a fost soluționată cauza în fond.

Față de aceste note de ședință, instanța a dispus introducerea în cauză a numitului D M în calitate de intervenient, în temeiul art 39 cod proc civ.

Intervenientul D M a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefundat, motivat de faptul că în mod corect prima instanță s-a raportat la concluziile expertizei judiciare, iar dacă ar fi reținut concluziile raportului de expertiză extrajudiciară ar fi pronunțat o soluție nelegală, dat fiind că nu a fost întocmit în condițiile codului de procedură civilă. Împrejurarea că expertul judiciar a avut o altă opinie decât expertul extrajudiciar nu poate duce la concluzia unei nelegalități a sentinței pronunțate, cu atât mai mult cu cât intimata a avut posibilitatea de a formula obiecțiuni la raportul de expertiză, dreptul său la apărare nefiind încălcat. Concluzia expertului judiciar referitor la complementaritatea avariilor reiese din modul de deformare a celor două autoturisme și din poziționarea acestora. Avariile erau atât de grave încât autoturismele nu puteau fi deplasate ulterior, motiv pentru care nu puteau fi implicate în alte evenimente. De altfel, apelanta nu a criticat dinamica producerii accidentului, aceasta fiind cea stabilită de părți.

S-a solicitat respingerea celui de al doilea motiv de apel, dat fiind că intimata a făcut dovada faptului că unitatea service este plătitoare de tva, iar asiguratorul RCA este ținut să plătească persoanei vătămate întreaga contravaloare a prejudiciului încercat, iar aspectele referitoare la exigibilitatea obligației de plată nu sunt relevante, dat fiind că în patrimoniul intimatului există obligația de plată a sumelor respective.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere s-a menționat faptul că în mod eronat și cu rea credință apelanta pârâtă se raportează la disp art 36 alin 5 din Ordinul CSA 14/2011, care trebuie în mod obligatoriu analizate împreună cu cele ale art 45 din același act normativ, dat fiind că nu s-a făcut dovada că s-ar fi solicitat persoanei vătămate anumite înscrisuri în scopul soluționării dosarului de daună, iar acesta nu s-a conformat și nici nu s-a făcut dovada necesității stabilirii indemnizației de despăgubire prin hotărâre judecătorească. Asiguratorul nu a invocat imposibilitatea obiectivă de a cunoaște persoană vinovată de producerea accidentului, de a stabili cuantumul despăgubirilor, ci doar a refuzat acordarea indemnizației motivat de faptul că avariile nu păreau complementare. Asiguratorul RCA nu poate invoca disp art 45 din Ordinul CSA 14/2011 dat fiind că nu a invocat aceste imposibilități de stabilire a elementelor răspunderii și dat fiind că la dosarul cauzei erau toate elementele necesare stabilirii persoanei vinovate, a faptei, a vinovăției și prejudiciului.

În aceste condiții, instanța de fond în mod corecta dat eficiență disp art 36 alin 6 și celor ale art 37 din Ordinul 14/2011, reținând că asiguratorul nu a respectat termenul de 3 luni pentru avizarea dosarului de daună, ceea ce înseamnă soluționarea dosarului în mod defectuos.

Intervenientul a formulat și concluzii scrise prin care a reluat susținerile din întâmpinare.

Apelanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și a celei cu expertiză tehnică auto în completare, iar intimata a invocat decăderea apelantei din dreptul de a solicita completarea raportului de expertiză. Instanța a respins ca nefondată excepția de decădere și a respins și proba cu expertiză ca nefiind utilă pentru justa soluționare a cauzei.

Examinând sentința apelată, prin prisma criticilor formulate și față de disp art 478 cod proc civ, instanța constată că cererea de apel este întemeiată, pentru următoarele considerente;

Primul motiv de apel vizează împrejurarea că instanța de fond a valorificat în cadrul materialului probator analizat doar raportul de expertiză tehnică judiciară auto întocmit de expertul desemnat de instanță și nu a motivat înlăturarea concluziilor raportului de expertiză extrajudiciară. Analizând această critică, instanța constată că apelanta a plecat de la o premiză greșită, considerând că instanța de judecată ar fi trebuit să facă o comparație între cele două rapoarte de expertiză din care unul este extrajudiciar. Raportul de expertiză extrajudiciară reprezintă în fața instanței de judecată un înscris, care poate fi valorificat în cadrul probei cu înscrisuri, urmând a fi coroborat cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză. Având în vedere principiul nemijlocirii, care presupune că probele sunt administrate de către instanța care soluționează cauza, în mod nemijlocit, adică direct, proba cu expertiză poate fi considerată ca atare doar dacă este realizată în cursul soluționării litigiului în condițiile art 330 și urm. cod proc civ.

În concluzie, în prezenta cauză există o singură expertiză judiciare ale cărei concluzii au fost omologate de instanța de judecată, precum și înscrisuri denumite expertiză extrajudiciară în care un expert angajat de către apelantă a exprimat un punct de vedere asupra cauzelor și condițiilor producerii accidentului. Aspectele reținute însă în cadrul înscrisurilor denumite expertiză extrajudiciară nu se coroborează cu cele care reies din celelalte probe administrate în cauză, fiind combătute atât de înscrisurile existente, constând în declarațiile conducătorilor auto implicați cât și de concluziile raportul de expertiză judiciară.

Pe de altă parte, instanța constată că în mod corect a menționat intimata că apelanta contestă faptul că prima instanță a dat relevanță expertizei judiciare, dar nu critică soluția primei instanțe din punct de vedere al situației de fapt reținute și al dinamicii producerii accidentului, ceea ce face acest motiv de apel să apară nu doar ca nefundat, dar și ca lipsit de interes.

În ceea ce privește motivul referitor la obligația de plată a taxei pe valoare adăugată, instanța constată că prin înscrisurile depuse intimata a făcut dovada faptului că unitatea service este plătitoare de TVA, motiv pentru care susținerile apelantei sunt nefondate, dacă avem în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat, care implică nu doar plata contravalorii pierderii efectiv suferite. În condițiile în care pentru realizarea reparațiilor, reclamantul intimat va achita contravaloarea acestora la care se adaugă și TVA, atunci și apelanta pârâtă în calitate de asigurator RCA va achita suma stabilită cu titlu de TVA.

Instanța a constatat că este întemeiat cel de al treilea motiv de apel, referitor la plata penalităților de întârziere. Astfel, din probele aflate la dosarul cauzei reiese că reclamantul intimat Pătrînoiu Marian a formulat cererea de despăgubire la data de 17.07.2014. După depunerea cererii de despăgubire, apelanta a comunicat reclamantului intimat prin adresa atașată în copie la fila 58 ds prima instanță, faptul că intenționează să efectueze verificări cu privire la modul de producere al evenimentului rutier. Adresa a fost primită de către reclamant personal, acesta semnând de primire. La data de 23.09.2014 apelanta pârâtă a comunicat reclamantului faptul că cererea sa de despăgubire în legătură cu evenimentul din data de 4.07.2014 a fost respinsă, motivat de faptul că din analiza elementelor probatorii administrate la dosarul de daună, a investigațiilor efectuate de către reprezentanții asiguratorului RCA, precum și a legăturii de cauzalitate avariilor cu dinamica de descrisă a accidentului nu s-a putut proba producerea pagubelor în circumstanțele declarate de părțile implicate în eveniment, fiind incident pct 3 a art 45 din ordinul CSA 14/2011 în sensul că despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească în cazul în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului.

Anterior emiterii acestei adrese, apelanta pârâtă a solicitat opinia unui expert extrajudiciar, care a reținut prin raportul de expertiză tehnică nr 70 din data de 17.09.2014 că între avariile celor două autoturisme implicate în accident nu există similitudine.

Față de această situație de fapt, instanța constată că în drept, motivul de apel referitor la plata penalităților de întârziere este întemeiat având în vedere dispozițiile art 36 din Ordinul nr 14/2011 al CSA prin care se stabilește că "în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată…, asiguratorul RCA este obligat …fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru acre nu a aprobat, în totalitate sau în parte, pretențiile de despăgubire. Asigurătorul RCA poate desfășura investigații privind producerea accidentului, în condițiile în care respectivul accident nu face obiectul unor cercetări efectuate de autoritățile publice. Asigurătorul RCA are obligația să comunice în scris asiguratului și păgubitului intenția de a desfășura investigații privind producerea accidentului, în termen de maximum 5 zile lucrătoare de la data avizării daunei. Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească";.

Conform Art. 37 din același ordin, invocat de reclamantul intimat "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."; Or, așa cum am arătat asigurătorul și-a îndeplinit obligațiile legale în termenele stabilite de lege, susținerea că soluția de respingere este o îndeplinire defectuoasă a obligațiilor neputând fi primită. Astfel, asiguratorul a îndeplinit toate formalitățile prevăzute de ordin și a solicitat părerea unui expert, soluția de respingere venind doar după întocmirea raportului de expertiză care afirma că nu există concordanțe între avarii și analizarea acestuia de către departamentul specializat al apelantei. Dacă am primi susținerile reclamantului intimat ar însemna să ignorăm toată această situație de fapt și implicit dreptul asiguratorului de a efectua verificări și de a respinge cererile de despăgubire, plecând de la o premisă a relei credințe care nu este susținută probator. Instanța nu poate deduce reaua credință doar din împrejurarea afirmată de reclamantul intimat că situația de fapt și dinamica producerii evenimentului erau clare, din moment ce concluziile expertizei extrajudiciare erau în sens contrar, acelea fiind sigurele existente la data respingerii cererii.

În consecință, greșit susține intimatul că nu erau aplicabile disp. art. 45 din Ordinul 14/2011, având în vedere motivul care a dus la respingerea cererii de despăgubire. Instanța a constatat și faptul că prevederile art 45 din ordin nu vorbesc despre o imposibilitate obiectivă de a stabili cauzele producerii accidentului, o astfel de imposibilitate vizând toate persoanele.

Din analiza celor două texte prin raportare la situația de fapt reținută în cauză reiese că reclamantul este îndreptățit să solicite penalități de întârziere, dat fiind că asiguratorul nu și-a îndeplinit obligațiile în termenul legal, însă momentul de la care curg penalitățile este cel al pronunțării unei hotărâri definitive, dat fiind că despăgubirile au fost stabilite prin hotărârea instanței, când daunele au căpătat caracter cert.

Legea nu prevede posibilitatea obligării asigurătorului la plata penalităților începând cu data introducerii acțiunii, dar nici cu data depunerii cererii de despăgubire în cazul în care a aceasta se stabilește de către instanța de judecată.

Pentru aceste considerente, instanța va admite apelului și va schimba în parte sentința apelată, în sensul că va obliga pe pârâtă la plata către reclamantă a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi, calculate asupra debitului principal începând cu cea de a 10 a zi de la data pronunțării deciziei și până la achitarea efectivă a debitului, urmând a menține restul dispozițiilor sentinței apelate.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre Despăgubiri solicitate asiguratorului rca al persoanei vinovate de producerea accidentului. data de la care se calculează penalităţile de întârziere.