Dreptul la un proces echitabil. Dreptul la tăcere. Egalitatea de tratament a coinculpaţilor
| Comentarii |
|
- Codul de procedură penală: art. 139 alin. (1), art. 145
- Convenţia europeană a drepturilor omului: art. 6
Dreptul la tăcere constituie unul dintre standardele internaţionale larg recunoscute care stau la baza noţiunii de „proces echitabil consacrată de art. 6 din Convenţie.
Egalitatea de tratament juridic se înglobează în conceptul mai larg de proces echitabil de care face vorbire art. 6 din Convenţie.
(Decizia penală nr. 100/R din 5 februarie 2010)
Prin încheierea din 2 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Argeş, printre altele, în baza art. 139 alin. (1) C. pr. pen., s-a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatului T.G. cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, instituindu-se în sarcina acestuia respectarea unor obligaţii.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că inculpatul P.G. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, alături de coinculpaţii P.G.C. şi S.A., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la dare de mită. între timp, ceilalţi doi coinculpaţi, respectiv P.G.C. şi S.A., au fost puşi în libertate, astfel că Tribunalul a apreciat că întrucât nu mai subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, se impune ca P.G. „să beneficieze de acelaşi regim, în virtutea aplicării principiului egalităţii de tratament, cu atât mai mult cu cât nu există probe sau indicii temeinice că lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică”.
împotriva acestei încheieri, numai cu privire la dispoziţia de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi ţara, dispusă în baza art. 139 alin. (1) C. pr. pen., a declarat, în termen legal, recurs procurorul, criticând-o sub aspectul temeiniciei, arătând că temeiurile care au impus arestarea preventivă subzistă şi impun în continuare menţinerea arestării preventive a inculpatului P.G.
Prin decizia penală nr. 100/R din 5 februarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, a fost respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti.
Hotărârea pronunţată de instanţa de recurs se întemeiază pe următoarea argumentaţie:
Inculpatul P.G. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, alături de inculpaţii P.G.C. şi S.A., pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1), art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.
Reţinându-se că P.G. este învinuit că, în calitate de administrator la SC P. SA, SC M.A. SRL şi SC P.D. SRL, la cererea inculpatului P.G.C., a dat, în mai multe rânduri, inculpatului S.A. - comisar şef al Gărzii Financiare Argeş - sume de bani şi bunuri, pentru ca acesta să nu-şi îndeplinească în mod corect atribuţiile sale de control şi să nu dispună măsurile legale ce se impuneau cu privire la neregulile descoperite în activitatea comercială a celor trei societăţi mai sus arătate.
Printr-o decizie penală, pronunţată anterior de Curtea de Apel Piteşti, în baza art. 139 alin. (1) C. pr. pen., s-a înlocuit măsura arestării preventive pentru inculpatul S.A. cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
De asemenea, printr-o altă decizie penală, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, s-a înlocuit măsura arestării preventive pentru inculpatul P.G.C., cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Cu privire la aceşti doi coinculpaţii, instanţele au constatat că, în această fază procesuală, lăsarea lor în libertate nu mai prezintă pericol pentru ordinea publică şi pot fi judecaţi în libertate.
Din perspectiva art. 139 alin. (1) C. pr. pen., apreciindu-se că lăsaţi în libertate inculpaţii S.A. şi P.G.C. nu mai prezintă pericol pentru ordinea publică, nemai-subzistând temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a acestora, nu se poate susţine argumentat contrariul, în cazul coinculpatului P.G.
Este adevărat că acesta nu a recunoscut săvârşirea faptelor de care este învinuit, dar, deşi nu este menţionat în mod explicit în art. 6 din Convenţie, dreptul de tăcere şi una dintre componentele sale, şi anume dreptul de a nu contribui la propria acuzare, constituie unul dintre standardele internaţionale larg recunoscute, care au stat la baza noţiunii de „proces echitabil” consacrată de art. 6 din Convenţie.
Dreptul de a nu contribui la propria acuzare presupune că, într-un proces penal, acuzarea va căuta să-şi fundamenteze dosarul fără a apela la elemente de probă obţinute prin constrângere sau prin exercitarea de presiuni asupra acuzatului.
în acest sens, dreptul menţionat este legat de prezumţia de nevinovăţie consacrată în art. 6 par. 1 din Convenţie (Hotărârea CEDO din 17 decembrie 1996).
De asemenea, în conformitate cu art. 5 din Convenţie şi art. 23 din Constituţie, măsura lipsirii de libertate a unei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni se poate menţine dacă există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, precum şi desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
Or, în cauză, dezideratele mai sus arătate pot fi garantate de obligaţiile legale stabilite în sarcina inculpatului, potrivit art. 145 C. pr. pen.
în sprijinul susţinerii temeiniciei soluţiei tribunalului, poate fi invocat şi argumentul de natura egalităţii de tratament juridic care, în definitiv, se înglobează în conceptul mai larg de proces echitabil de care se face vorbire în art. 6 din Convenţie, în sensul că ceilalţi coinculpaţi au fost deja puşi în libertate.
