Evaluarea probelor. Obligativitatea analizării raţiunilor pentru care părţile şi martorii îşi reconsideră poziţia
| Comentarii |
|
- Codul de procedură penală: art. 63
Principiul liberei aprecieri a probelor lasă instanţei de judecată posibilitatea să analizeze concludenţa tuturor probelor, indiferent de faza procesuală în care au fost administrate.
Principiul aflării adevărului impune instanţei de judecată să dea valoare doar acelor probe care, coroborate cu alte probe legal administrate, exprimă adevărul.
(Decizia penală nr. 46/A din 29 aprilie 2010)
Prin sentinţa penală nr. 145 din 14 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, inculpatul B.S.I. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare şi interzicerea unor drepturi, pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că inculpatul a lovit pe partea vătămată cu un obiect contondent din lemn, producându-i acesteia grave leziuni care i-au pus viaţa în primejdie.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, cât şi inculpatul B.S.I.
Prin decizia penală nr. 46/A din 29 aprilie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, au fost respinse ca nefondate cele două apeluri.
Hotărârea Curţii se întemeiază pe următoarea argumentaţie:
Deşi în faza de urmărire penală inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, iar martorii au confirmat acuzarea, în faza de cercetare judecătorească, inculpatul şi o parte dintre martori şi-au reconsiderat poziţia, susţinând contrariul.
în realizarea dezideratului prevăzut de dispoziţiile art. 62 C. pr. pen. - aflarea adevărului - prin lămurirea cauzei sub toate aspectele, instanţa este obligată să analizeze şi raţiunile pentru care unii martori şi părţile litigante nu îşi mai menţin declaraţiile date la puţin timp de la comiterea agresiunii şi să verifice în ce măsură argumentele oferite de aceştia sunt sau nu credibile.
Curtea constată că, în cauză, probele administrate în faza de cercetare judecătorească nu trebuie să primească o valoare probatorie superioară celor de la urmărire penală, întrucât o dispoziţie legală imperativă evidenţiază că probele nu au valoare prestabilită.
Având în vedere că legea nu face nicio distincţie în ceea ce priveşte valoarea probantă, în raport cu faza în care mijloacele de probă au fost administrate, se impune ca din coroborarea întregului ansamblu probator - relevante fiind depoziţiile părţii vătămate L.M.P. şi ale martorilor oculari S.C.O., C.O.A. şi P.N.G., precum şi actele medico-legale efectuate -, să se ajungă la concluzia că inculpatul B.S.I. a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată.
Este adevărat că principiul liberei aprecieri a probelor lasă instanţei de judecată posibilitatea să aprecieze concludenţa tuturor probelor, indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, iar principiul aflării adevărului impune instanţei de judecată să dea valoare doar acelor probe care, coroborate cu alte probe legal administrate, exprimă adevărul.
Tot atât de adevărat este însă că, în cauză, în cadrul operaţiunii de sinteză a probelor, Curtea trebuie să aprecieze care dintre declaraţiile date de martori reflectă adevărul, şi anume cele făcute într-un moment foarte apropiat de producerea faptelor şi în care s-a relatat de către aceştia cu lux de amănunte, evenimentul la care au asistat - ori cele date după scurgerea unui interval de timp, în faţa instanţei şi în care aceştia şi-au exprimat îndoiala cu privire la aceleaşi aspecte redate fidel în primele declaraţii, ce vizau recunoaşterea inculpatului a săvârşirii faptelor şi a împrejurărilor exacte ale comiterii acesteia. în timp ce credibilitatea depoziţiilor iniţiale nu poate fi contestată, declaraţiile date ulterior apar ca fiind făcute în vederea disculpării inculpatului.
Din toate aspectele evidenţiate mai sus rezultă că împrejurarea că în cursul cercetării judecătoreşti, cu motivarea generică şi puţin plauzibilă că nu-şi mai aduc aminte (martorii), sau că s-a dorit a se răzbuna pe inculpat, parte din martori, inclusiv partea vătămată au revenit asupra depoziţiilor iniţiale, nu poate conduce la constatarea nevinovăţiei inculpatului.
Prin asemenea retractări, fără o justificare credibilă, plauzibilă se divizează artificial procesul penal şi se încearcă minimalizarea necesităţii şi importanţei urmăririi penale, practica dovedind de cele mai multe ori că declaraţiile care sunt cele mai apropiate de adevăr sunt cele date în momentele iniţiale ale urmăririi penale.
Faţă de toate aspectele evidenţiate mai sus, întrucât în cauză nu există niciun temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale inculpatului, părţii vătămate sau ale martorilor, Curtea are temeiuri suficiente să considere - constatând că declaraţiile martorilor sunt contradictorii - că numai cele făcute în cursul urmăririi penale sunt expresia adevărului, coroborându-se cu alte fapte şi împrejurări ce au rezultat din ansamblul probelor existente în cauză şi să le înlăture motivat pe celelalte.
