FURT CALIFICAT
| Comentarii |
|
149. Escaladarea poate fi reţinută ca agravantă a furtului numai când a constituit un mijloc de realizare a infracţiunii, nu şi în cazul în care inculpatul s-a îndepărtat, prin escaladare, de locul săvârşirii faptei.
C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 4/A/1997
NOTĂ. în acelaşi sens, v.: TS, sp., dec. nr. 485/1983, RRD nr. 12/1984, p. 75; TS, sp., dec. nr. 1105/1971, RRD nr. 3/1972, p. 164; Tm. Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 794/1976, RRD nr. 12/1977, p. 50.
150. Agravanta prevăzută în art. 209 lit. a C. pen. -săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună - nu este condiţionată de aptitudinea tuturor făptuitorilor de a fi traşi la răspundere penală; de aceea, în speţă, ea este incidenţă chiar dacă doi dintre cei trei făptuitori s-au aflat în eroare de fapt, neştiind că bunurile la a căror luare au cooperat - la cererea celui de-al treilea inculpat - nu aparţin acestuia, aşa cum li s-a spus, ci altei persoane.
C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 152/1997
NOTĂ. Soluţia este corectă. A se vedea nota la C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 302/1997 (infra nr. 151).
151. In fapt, inculpatul s-a deplasat, într-o noapte, la un teren al persoanei vătămate, de unde a ridicat fără drept o cantitate de ştiuleţi de porumb, deja culeşi, fiind însoţit şi ajutat în această acţiune de 5 persoane - faţă de care nu s-a început urmărirea penală - cărora le-a spus că terenul respectiv este proprietatea sa.
Prima instanţă l-a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208, 209 lit. a şi e C. pen., însă instanţa de apel, sesizată cu recursul inculpatului, l-a admis şi a înlăturat din încadrarea juridică a faptei agravanta prevăzută la lit. a din art. 209 C. pen.
Recursul declarat de parchet, prin care se tinde a se reveni la încadrarea juridică iniţială, nu este fondat.
Una din împrejurările care, potrivit legii, particularizează furtul calificat este pluralitatea de subiecţi activi -săvârşirea faptei “de două sau mai multe persoane” - care trebuie să aibă calitatea de autori sau de complici concomitenţi.
Deşi, în speţă, prin activitatea lor, persoanele participante au sporit eficienţa acţiunii de sustragere comisă de inculpat, totuşi, ele nu au slăbit posibilitatea de apărare a victimei, câtă vreme au fost de bună credinţă, neştiind că inculpatul îşi însuşeşte fără drept porumbul. Aceste persoane nu fac parte din pluralitatea de subiecţi activi la care se referă art. 209 lit. a C. pen., din moment ce, în temeiul art.
228 C. proc. pen. şi art. 10 lit. d C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale în ceea ce le priveşte.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 302/1997
NOTĂ. Decizia de mai sus ridică problema de principiu dacă, pentru existenţa agravantei prevăzute în art. 209 lit. a C. pen. (furt săvârşit “de două sau mai multe persoane împreună”) este necesar ca toate persoanele care au cooperat fizic la săvârşirea faptei să fi avut conştiinţa că participă la comiterea unei infracţiuni, sau agravanta este aplicabilă şi în situaţia în care numai unul dintre făptuitori a acţionat cu intenţie, pe când celălalt sau ceilalţi n-au avut conştiinţa participării lor la săvârşirea unei fapte penale, indiferent dacă s-au aflat în eroare de fapt, sunt iresponsabili ori n-au împlinit vârsta de 14 ani.
în sprijinul primei alternative sus-menţionate, s-ar putea arăta că săvârşirea faptei “împreună” presupune nu numai o cooperare materială, ci şi o coeziune subiectivă între făptuitori, fiecare având reprezentarea şi voinţa colaborării cu ceilalţi în vederea producerii rezultatului infracţional specific. Dar, pe lângă aceasta, legat de raţiunea agravantei, s-ar putea susţine că existenţa acelui grad de pericol social sporit care explică înăsprirea pedepsei nu se confirmă decât în cadrul unei conlucrări cu intenţie. Numai participarea conştientă la săvârşirea furtului poate realiza acele elemente, cum sunt îndrăzneala în acţiune, forţa sau potenţialitatea infracţională, care concretizează o periculozitate socială mărită; dacă materialitatea infracţiunii este realizată cu intenţie numai de unul dintre făptuitori, care antrenează alături de el fie un minor lipsit de capacitate penală sau un iresponsabil, fie o persoană responsabilă pe care însă o induce în eroare cu privire la caracterul faptei, prezentat ca licit, această pluralitate de făptuitori nu prezintă o forţă care să sporească gradul de pericol social al infracţiunii, în sensul celor avute în vedere de legiuitor atunci când a reglementat agravanta (v. C. Bulai, în legătură cu furtul săvârşit de două sau mai multe persoane, JN nr. 11/1963, p. 88).
In ce ne priveşte, credem că pentru existenţa agravantei în discuţie, este determinantă cooperarea fizică a două sau mai multe persoane, conlucrarea lor în sens material, şi nu atitudinea psihică a acestora. Expresia “săvârşire împreună” nu poate fundamenta opinia că fapta trebuie comisă cu intenţie de toţi făptuitorii. Folosirea ei are o altă explicaţie decât aceea de a marca necesitatea unei coeziuni psihice între făptuitori. întrucât, potrivit art. 144 C. pen., prin “săvârşirea unei infracţiuni” se înţelege, printre altele, şi participarea la comiterea unei fapte, pe care legea o pedepseşte ca infracţiune, în calitate de autor, instigator sau complice, dacă în cuprinsul art. 209 lit. a C. pen., la expresia “săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane” nu s-ar fi adăugat cuvântul “împreună”, s-ar fi putut ajunge la identificarea circumstanţei agravante cu participaţia, în orice modalitate normativă şi în orice formă concretă; or, pericolul social sporit caracteristic agravantei, derivând nu din orice fel de cooperare, ci numai dintr-o cooperare concomitentă, simultană, s-a subliniat această idee tocmai prin folosirea cuvântului “împreună”. în concepţia legiuitorului, acest termen este menit, aşadar, a desemna, în mod exclusiv, un mod fizic, material de acţiune, şi nicidecum o anumită poziţie subiectivă. Cât priveşte raţiunea agravantei, este de observat că ceea ce efectiv măreşte forţa de acţiune a făptuitorilor şi anihilează ori micşorează posibilităţile de apărare ale victimei este pluralitatea făptuitorilor şi conlucrarea fizică a acestora, iar nu existenţa unei coeziuni psihice între făptuitori. îndrăzneala şi curajul pe care-1 implică acţionarea în comun se găsesc sporite, dacă îl avem în vedere pe făptuitorul care comite fapta cu intenţie, independent de reprezentarea pe care ar putea-o avea asupra celor comise ceilalţi făptuitori.
Credem, deci, că atâta vreme cât unul dintre făptuitori a acţionat cu intenţie, lipsa capacităţii penale sau inexistenţa intenţiei în persoana celorlalţi este indiferentă pentru existenţa agravantei (v., în acest sens: V. Dongoroz ş. a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, voi. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p. 476; T. Vasiliu ş.
a., Codul penal al RSR comentat şi adnotat, Partea specială, voi. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 269; C. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1994, p. 228; G. Diaconescu, Infracţiuni în Codul penal român, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 1997, p. 387; TS., sm., dec. nr. 13/1986, RRD nr. 6/1987, p. 76; Tm. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 733/1985, R. 3, p. 122; Tj. Constanţa, dec. pen. nr. 554/1979, RRD nr. 2/1980, p. 61).
O consecinţă a concluziei de mai sus este aceea că netrimiterea în judecată a persoanelor care, fiind iresponsabile sau aflându-se în eroare, au cooperat fără vinovăţie la săvârşirea furtului, de asemenea, este lipsită de relevanţă pentru existenţa agravantei, atâta vreme cât s-a dovedit participarea lor concomitentă la săvârşirea infracţiunii (TS, sp., dec. nr. 1352/1970, R. 1, p. 182).
152. în cazul infracţiunii continuate, dacă cea din urmă dintre acţiunile componente a fost săvârşită după intrarea în vigoare a legii penale noi, care a majorat minimul şi maximul pedepsei, se va aplica - pentru întreaga infracţiune - pedeapsa prevăzută de legea nouă.
în speţă, în executarea aceleiaşi rezoluţii, inculpatul a săvârşit, prin efracţie, în perioada octombrie - 18 noiembrie 1996, mai multe acţiuni de furt, pentru care a fost condamnat de prima instanţă, în baza art. 208, 209 lit. 1 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., la 3 ani închisoare. Decizia instanţei de apel care, admiţând apelul condamnatului, i-a redus pedeapsa la 2 ani închisoare, fără a fi reţinut existenţa unor circumstanţe atenuante, este nelegală, deoarece inculpatul a comis ultima acţiune de furt ce intră în compunerea infracţiunii continuate după modificarea art. 209 C. pen., prin Legea nr. 140/14 noiembrie 1996, care a ridicat minimul special al pedepsei pentru infracţiunea de furt calificat dela un an la 3 ani închisoare.
C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 553/1997
NOTĂ. în doctrină şi jurisprudenţă, este astăzi aproape unanim admis că, dacă o infracţiune continuată (soluţia fiind valabilă şi pentru infracţiunile continue şi cele de obicei) a început sub imperiul unei legi şi s-a prelungit sub imperiul alteia, trebuie să se aplice întotdeauna legea nouă, chiar dacă este mai defavorabilă pentru făptuitor, sub aspectul pedepsei, al cauzelor de nepedepsire etc (v. V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 133; V. Don-goroz ş. a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, voi. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 62-63; T. Vasiliu ş. a., Codul penal al RSR comentat şi adnotat, Partea generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972, p. 65; C. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura AII, Bucureşti, 1997, p. 136; Tr. Pop, Drept penal comparat, Cluj, 1923, p. 603; C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 240; G. Ştefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Droit penal general, Ed. 13-a, Paris, 1987, p. 235; TS, sp., dec. nr. 121/1971, CD, p. 220; TS, sp., dec. nr.
3812/1971, R. 2, p. 347; TS, sp., dec. nr. 1671/1970, CD, p. 373; Tj. Braşov, dec. pen. nr. 430/1970, R. 1, p. 189; Tj. Timiş, dec. pen. nr. 90/1979, R. 2, p. 32). Infracţiunile începute sub legea veche, dar continuate sub legea nouă, se consideră săvârşite exclusiv sub legea nouă, care este singura incidenţă; ele se vor califica şi pedepsi potrivit legii sub care s-au epuizat (v. G. Antoniu ş. a., Practica judiciară penală, voi. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 36; Plen TS, dec. de îndrumare nr. 1/1987, CD, p. 12).
153. Inculpaţii - în sarcina cărora s-a reţinut că în cursul anului 1991 au sustras, în timpul nopţii şi prin efracţie, din mai multe biserici icoane şi obiecte de cult - au declarat apel împotriva sentinţei prin care au fost condamnaţi la diverse pedepse cu închisoare pentru infracţiunea de furt în paguba avutului obştesc prevăzută în art,208, 209 lit. a, e şi g C. pen., raportate la art. 224 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen.
Aplicarea - în speţă - a prevederilor art. 224 C. pen. este nelegală.
Dispoziţiile art. 224 C. pen. au fost abrogate parţial prin art. 150 alin. 1 din Constituţie, rămânând în vigoare doar cu privire la bunurile care fac parte din proprietatea publică, astfel cum este definită în art. 135 alin. 4 din Constituţie; potrivit acestui din urmă text fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice numai bunurile expres menţionate în cuprinsul său, “precum şi alte bunuri stabilite de lege”.
Cum bunurile furate de inculpaţi nu se regăsesc printre cele menţionate în textul constituţional, trebuie să se verifice dacă ele sunt prevăzute în actele normative ce reglementează regimul monumentelor istorice, al patrimoniului cultural naţional, cu referire la bisericile din care s-au comis sustragerile.
Din acest punct de vedere se constată că Legea nr. 63/1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural naţional a fost abrogată, însă în acest domeniu au fost adoptate alte acte normative: Ordonanţa Guvernului nr. 27/1992, modificată parţial prin Legea nr. 11/1994 şi Ordonanţa Guvernului nr. 68/1994, modificată prin Legea nr. 41/1995. în această din urmă ordonanţă se prevede că “monumentele istorice aparţinătoare statului sau unităţilor administrativ-teritoriale se declară, potrivit legii, ca făcând parte din domeniul public sau din domeniul privat al statului, respectiv al unităţilor administrativ-teritoriale, la propunerea Ministerului Culturii şi a Departamentului pentru Administraţia Publică Locală”. Prin urmare, conform prevederilor Ordonanţei nr. 68/1994 (art. 1), o biserică (sau alt sit istoric), care este declarată monument istoric în condiţii legale, trece în proprietatea publică numai prin lege.
în speţă, dintre toate bisericile din care inculpaţii au sustras icoane şi alte obiecte de cult, numai una este monument istoric, însă situaţia sa juridică nu a fost reglementată prin lege, în sensul de a fx trecută în domeniul public sau în domeniul privat al statului, respectiv al unităţii adminis-trativ-teritoriale, astfel cum prevăd dispoziţiile Ordonanţei nr. 68/1994. De aceea, în ceea ce priveşte această biserică şi obiectele de mobilare interioară, care sunt parte integrantă a monumentului istoric, nu se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 224 C. pen.; cu atât mai mult se impune această concluzie în legătură cu celelalte biserici din care s-au comis furturile, care nu sunt monumente istorice şi nu fac parte din proprietatea publică.
Faptul că prin Legea nr. 140/1996 textul art. 224 C. pen a fost abrogat în întregime nu conduce - aşa cum s-ar putea crede - la concluzia că în speţă ar trebui aplicate dispoziţiile art. 208, 209 C. pen., aşa cum au fost modificate prin acelaşi act normativ, întrucât, în ceea ce priveşte bunurile care nu aparţin proprietăţii publice abrogarea intervenise anterior, odată cu adoptarea Constituţiei, iar pe de altă parte, în actuala lor redactare, textele sus-men-ţionate prevăd pedepse mai aspre decât cele prevăzute în redactarea anterioară, astfel că, dându-se eficienţă legii penale mai favorabile, conform art. 13 C. pen., faptele săvârşite de inculpaţi urmează a fi încadrate şi sancţionate potrivit legii vechi (art. 208, 209 lit. a, e şi g C. pen. - în forma anterioară adoptării Legii nr. 140/1996).
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 51/1997
154. Fapta inculpaţilor, săvârşită într-o noapte, de a fi forţat dispozitivul de închidere al porţii de la locuinţa părţii vătămate şi de a-şi fi însuşit dintr-un coteţ mai mulţi porumbei, constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 208, 209 lit. a, e şi g C. pen.
In speţă, nu există - în concurs - şi infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută în art. 192 C. pen., deoarece rezoluţia de sustragere a porumbeilor nu se putea înfăptui decât prin pătrunderea în curtea locuinţei persoanei vătămate care, la rândul său, nu putea avea loc fără forţarea dispozitivului de închidere a porţii, adică fără efracţie, în sensul art. 209 lit. g C. pen.
C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 687/1997
NOTĂ. în sensul că furtul săvârşit în condiţiile art. 209 lit. g (devenit lit. i prin modificarea adusă textului de Legea nr. 140/1996) C. pen. absoarbe infracţiunea de violare de domiciliu - cele două infracţiuni nefiind în concurs real -, v.: CSJ, sp., dec. nr. 1016/1995, PL nr. 1/1996, p. 78; TS, sp., dec. nr. 2175/1976, RRD nr. 4/1977, p. 62; C. Apel Bucureşti, s a Il-a pen., dec. nr. 410/1996,
Culegere VII, p. 330; C. Apel Constanţa, dec. pen. nr. 185/1996, Dr. nr. 4/1996, p. 132; C. Apel Constanţa, dec. pen. nr. 136/1994, RDP nr. 1/1995, p. 133; C. Apel Constanţa, dec. pen. nr. 2/1989, RRD nr. 5/1989, p. 74; Tm. Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 118/1985, R. 3, p. 123; Tj. Suceava, dec. pen. nr. 66/1982, RRD nr. 10/1982, p. 63; Tj. Timiş, dec. pen. nr. 644/1978, R. 2, p. 71; Tj. Gorj, dec. pen. nr. 558/1975, cu notă de S. Duicu, RRD nr. 5/1976, p. 58; Freddy Gârbaci, C. Turianu, note la Jud. Roşiori de Vede, sent. pen. nr. 338/1995, Dr. nr. 1/1997, p. 96.
In susţinerea acestui punct de vedere se porneşte de la teza că, spre deosebire de absorbţia legală - în cazul căreia legea însăşi prevede expres reunirea într-o singură infracţiune a conţinuturilor mai multor infracţiuni -, există şi o absorbţie naturală, care are loc atunci când elementele unei infracţiuni (absorbite) sunt cuprinse implicit, dar în mod necesar, în conţinutul altei infracţiuni (absorbante), aşa cum este descris în norma de incriminare. Or - se suţine - acesta este tocmai cazul infracţiunilor de violare de domiciliu şi furt calificat prevăzut în art. 209 lit. g C. pen (devenit lit. i, în urma modificării aduse de Legea nr. 140/1996). în oricare din situaţiile prevăzute în acest text infractorul - înlăturând prin violenţă dispozitivul de închidere, escaladând îngrădirea sau folosind fără îndreptăţire cheia adevărată sau mincinoasă, pentru a comite furtul - în mod necesar pătrunde fără drept într-o locuinţă, încăpere sau loc împrejmuit, realizând astfel conţinutul infracţiunii de violare de domiciliu. Folosirea oricăruia din mijloacele arătate în art. 209 lit. g C. pen. implică întotdeauna şi prin ea însăşi datorită specificului acţiunii, şi o violare de domiciliu; furtul comis în aceste condiţii este de neconceput fără violarea domiciliului persoanei vătămate.
împotriva acestui punct de vedere s-ar putea arăta că, aşa cum se prevede în art. 33 C. pen., ori de câte ori două infracţiuni se află într-un raport de conexitate etiologică, ele îşi păstrează autonomia, constituind termenii unui concurs. Această regulă îşi încetează aplicarea numai în acele cazuri în care, potrivittermenilor expreşi ai incriminării, infracţiunea-mijloc se absoarbe în infracţiunea-scop; or, dispoziţiile art. 209 lit. g C. pen. nu numai că nu consacră expres absorbţia infracţiunii de violare de domiciliu în cea de furt, dar nici măcar nu cuprinde o cât de vagă referire la conţinutul celei dintâi. Mai mult, nu toate furturile ce se comit prin efracţie (de exemplu, cele săvârşite prin forţarea încuietorii unui dulap sau a unei casete) implică şi o violare de domiciliu; legătura dintre cele două infracţiuni nu este deci o legătură necesară - repetabilă în toate cazurile concrete ce se subsumează incriminării - ci una de circumstanţă, care nu poate genera o absorbţie naturală, prin încălcarea prevederilor art. 33 C. pen. (v. şi G. Antoniu ş. a., Practica judiciară penală, voi. II, Editura Academiei, 1992, p. 126; C. Mitrache, Furt şi violare de domiciliu, RDP nr. 1/1995, p. 124; C. Butiuc, Furt prin efracţie, violare de domiciliu, RDP nr. 1/1997, p. 46.
155. Fapta inculpatului care, într-o noapte, după ce a pătruns prin efracţie în magazinul unei societăţi comerciale, a luat din casa de marcaj o sumă de bani pe care a ascuns-o în buzunarul pantalonilor şi slip, fiind surprins de organele de poliţie mai înainte de a fi părăsit magazinul, constituie infracţiunea - consumată - de furt calificat prevăzută în art. 208, 209 lit. e, g şi i C. pen., şi nu o tentativă a acestei infracţiuni.
Pentru caracterizarea faptei comise de inculpat ca furt consumat, este irelevantă împrejurarea că în momentul surprinderii sale de către poliţie acesta se găsea încă în interiorul magazinului, deoarece infracţiunea se consumase anterior acelui moment, prin luarea banilor din casa de marcaj şi ascunderea lor în îmbrăcămintea sa.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 767/1997
NOTĂ. a. Ni se pare că în speţă reţinerea - de către toate cele trei instanţe care au soluţionat cauza - a agravantei prevăzute în art. 209 lit. i C. pen. (săvârşirea furtului “într-un loc public”) s-a făcut în mod greşit.
In practica judiciară , există controversă în legătură cu caracterul public al locurilor în care publicul are acces doar la anumite ore. Unele instanţe au considerat că locurile accesibile cu intermitenţă publicului - aşa cum sunt, de regulă, şi magazinele - pot fi considerate publice numai în cazul în care în momentul săvârşirii faptei a existat o publicitate reală, concretizată în prezenţa efectivă a mai multor persoane (TS, sp., dec. nr. 2885/1971, RRD nr. 3/1974, p. 164); alte instanţe - cele mai multe - au socotit că este suficientă chiar şi o publicitate virtuală, în sensul că dacă a fost comisă în limitele orelor de acces ale publicului, fapta se consideră săvârşită într-un loc public, chiar dacă în acel moment nu era prezentă nici o persoană (TS, sp., dec. nr. 7029/1970, CD, p. 363; TS, sp., dec. nr. 3535/1970, R. 1, p. 181; Tm. Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 22/1969, RRD nr. 3/1969, p. 172; Tj. Dolj, dec. pen. nr. 557/1970, RRD nr. 9/1970, p. 166; Tj. Iaşi, dec. pen. nr. 1333/1972, RRD nr. 1/1973, p. 166; Tj. Timiş, dec. pen. nr. 1627/1971, RRD nr. 12/1972, p. 163). înclinăm către prima soluţie, cea de-a doua fiind - după părerea noastră - în contradicţie cu prevederile art. 152 lit. b C. pen., care - pentru ca o faptă comisă într-un loc în care accesul publicului este limitat, să fie socotită comisă în public - pretinde prezenţa a două sau mai multor persoane.
în speţă, nu poate fi vorba, însă, nici de o publicitate reală, nici de una virtuală, căci în momentul săvârşirii faptei magazinul era închis iar inculpatul a pătruns în interiorul acestuia prin efracţie.
b. în ceea ce priveşte forma de săvârşire a infracţiunii de furt, socotim că, într-adevăr, în speţă este vorba de un furt consumat. Cu privire la criteriile de delimitare a formelor infracţionale - infracţiunea consumată şi tentativa - în cazul infracţiunii de furt, v. notele la Tm. Bucureţti, s. a Il-a pen., dcc. nr. 536/1993, CulegereTV, p. 99; Tm. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1135/1991, Culegere II, p. 100; Tm. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 600/1990, Culegere I, p. 66; Tm. Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 375/1990, Culegere I, p. 70.
în general, se poate afirma că există tentativă de furt ori de câte ori acţiunea de luare a bunului din posesia sau detenţia altei persoane a început, dar nu a fost dusă până la capăt, întrerupându-se, şi, deci, făptuitorul nu a intrat în stăpânirea de fapt a bunului, care nu a ajuns în situaţia de a se afla la dispoziţia sa. Furtul se consumă în momentul în care acţiunea de luare a bunului a fost realizată integral şi s-a produs rezultatul, în sensul că bunul a fost scos din sfera de stăpânire a persoanei (fizică sau juridică) în posesia sau detenţia căreia se găsea şi, totodată, a fost pus în situaţia de a se afla la dispoziţia autorului, chiar dacă, din diferite motive, acesta nu a putut rămâne definitiv în stăpânirea lui, adică să şi-l însuşească. în materie de furt, deci, momentul consumării infracţiunii este acela al scoaterii bunului de sub stăpânirea posesorului sau detentorului şi, concomitent, al intrării lucrului în posesia făptuitorului - care dobândeşte astfel posibilitatea de a se comporta faţă de bun ca şi cum i-ar aparţine - indiferent dacă autorul a reuşit sau nu să păstreze această posesie ori dacă el a izbutit sau nu să părăsească incinta locului de unde a sustras (v. G. Antoniu,
Practica judiciară penală, voi. I, Editura Academiei, 1988, p. 73).
Practica judiciară este în acelaşi sens (v.: TS, c7, dec. nr. 68/1986, RRD nr. 7/1987, p. 75; TS, sp., dec. nr. 342/1975, CD, p. 372; TS, sp., dec. nr. 364/1974, RRD nr. 10/1974, p. 71; TS, sp., dec. nr. 3553/1973, RRD nr. 12/1974, p. 73; Tj. Braşov, dec. pen. nr. 21/1969, RRD nr. 2/1970, p. 167; Tm. Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. pen. nr. 166/1981, R. 3, p. 127; Tj. Mureş, dec. pen. nr. 31/1970, RRD nr. 6/1970, p. 173; Tj. Suceava, dec. pen. nr. 317/1973, RRD nr. 11/1973, p. 170; Tj. Timiş, dec. pen. nr. 447/1968, RRD nr. 2/1969, p. 180; Tj. Timiş, dec. pen. nr. 41/1070, cu notă de Aurel Boeru, RRD nr. 1/1971, p. 140; Tj. Timiş, dec. pen. nr. 521/1975, RRD nr. 2/1976, p. 69; Tj. Timiş, dec. pen. nr. 581/1979, RRD nr. 6/1980, p. 62).
Raportând la situaţia de fapt din speţă cele arătate mai sus, observăm că introducând în îmbrăcămintea sa suma de bani sustrasă, inculpatul a consumat infracţiunea de furt, căci prin această operaţie el a realizat nu numai deposedarea persoanei vătămate, dar şi trecerea bunului în propria putere de dispoziţie. împrejurarea că, după consumare, dar înainte de a părăsi unitatea, el a fost surprins de o patrulă a poliţiei, este lipsită de relevanţă sub aspectul formei de săvârşire a infracţiunii care, odată consumată, nu se poate converti într-o formă imperfectă pentru motivul că autorul nu a putut rămâne, până la urmă, în posesia bunului furat.
156. în fapt, inculpatul a detaşat un recipient de cupru, fixat într-o carcasă metalică cu 60 de şuruburi, prin desfacerea acestora cu o cheie fixă, după care şi-a însuşit recipientul.
Acţiunea inculpatului de desfacere a şuruburilor care fixau recipientul nu constituie o efracţie, care constă în înlăturarea violentă, prin spargere, rupere, sau alte acte similare a obiectelor destinate a închide şi opri intrarea sau a împiedica accesul într-un loc închis. Deci, fapta săvârşită de inculpat nu se încadrează în art. 209 lit. i C. pen., ci în art. 208 alin. 1 C. pen.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 827/1997
NOTĂ. în sensul atribuit - corect - prin această decizie noţiunii de ‘'efracţie”, în practică s-a decis că furtul nu a fost comis prin efracţie: dacă făptuitorul a înlăturat plasa care acoperea fereastra de la balcon spre a ajunge la locul faptei. (Tm. Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 2588/1984, R. 3, p. 133) sau, în acelaşi scop, a tras zăvorul cu care era asigurată poarta (Tm. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 45/1972, cu notă de O. Rădulescu, RRD nr. 11/1972, p. 147); dacă inculpatul a sustras un casetofon dintr-un autoturism descuiat prin desfacerea firelor de contact (Tm. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 128/1981, R. 3, p. 114); dacă inculpatul a pătruns în grajdul din care şi-a însuşit bunul prin înlăturarea parului care sprijinea uşa (Tj. Bistriţa-Năsăud, dec. pen. nr. 225/1970, RRD nr. 11/1970, p. 171).
