DESPĂGUBIRI
| Comentarii |
|
109. Dispoziţiile art. 998 C. civ., la care fac trimitere prevederile art. 14 C. proc. pen., se referă şi la prejudiciul nepatrimonial care, ca şi prejudiciul material, constituie un element structural al răspunderii civile delictuale.
în speţă, fiind vorba de prejudicii rezultate din vătămarea integrităţii corporale (săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 181 şi 180 alin. 2 C. pen.) - respectiv durerile fizice cauzate persoanelor vătămate prin loviri, precum şi suferinţele psihice consecutive vătămărilor corporale -, în mod nelegal au fost respinse cererile părţilor civile de a li se acorda, pe lângă despăgubiri pentru daunele materiale, şi despăgubiri pentru daunele morale suferite.
In cauză este, deci, incident cazul de casare prevăzut în art. 3859 pct. 17' C. proc. pen.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 60/1997
NOTĂ. în ceea ce priveşte îndreptăţirea victimei la despăgubiri pentru daune morale în cazul infracţiunilor de vătămare corporală, v.: CSJ, sp., dec. nr. 1419/1995, RDP nr. 1/1996, p. 130; CSJ, sp., dec. nr. 499/1993, BJ, p. 93, CSJ, sp., dec. nr. 2073/1992, DCS, p. 433; C. Apel
Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 373/1996, Culegere VII, p. 63; Tj. Braşov, dec. nr. 933/1992, Dr. nr. 5-6/1994, p. 173; Tj. Braşov, dec. pen. nr. 762/1992, Dr. nr. 5-6/1994, p. 173; I. Albu, Consideraţii asupra revenirii jurisprudenţei române la practica reparării băneşti a daunelor morale, Dr. nr. 8/1996, p. 13; Lazăr Augustin, Acordarea daunelor morale, PL nr. 2/1996, p. 178; Mircea Boar, Metode şi criterii ale despăgubirilor băneşti pentru daune morale, Dr. nr. 10/1996, p. 42. %
110. a. în cazul în care obiectul material al infracţiunii de furt îl constituie bunuri, daunele la repararea cărora urmează să fie obligat inculpatul, întrucât reprezintă valoarea în lei a acelor bunuri, se transformă într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Ca atare, dobânda legală va fi datorată cu începere de la această dată, nu de la data comiterii actului de sustragere.
Numai dacă obiectul material al sustragerii l-ar fi constituit o sumă de bani, ar fi trebuit acordată dobânda de la data săvârşirii faptei.
b. Răspunderea comitentului în temeiul art. 1000 alin. 3 C. civ. este angajată când presupusul a lucrat pentru comitent, în interesul acestuia, în limitele scopului în vederea căruia i-au fost acordate funcţiile şi conform instrucţiunilor primite de la comitent.
Dar această răspundere a comitentului nu poate fi angajată atunci când prepusul, profitând sau abuzând de funcţie, a depăşit limitele competenţei acordate, a lucrat în interes propriu, fără legătură cu interesele comitentului sau chiar împotriva intereselor acestuia.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 85/1997
NOTĂ. în ceea ce priveşte problema de la lit. a, v., în acelaşi sens: Plen TS, dec. de îndrumare nr. 2/1972, CD, p. 23; TS, sp., dec. nr. 39/1981, R. 3, p. 95; TS, sp., dec. nr. 263/1977, CD, p. 307; TS, sp., compl. mii., dec. nr. 239/1972, R. 1, p. 138; Tm. Buc., s. a Il-a pen., dec. nr. 146/1991,Culegere II, p. 88; Tm. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 797/1991, Culegere II, p. 90; Tm. Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 896/1991, Culegere II, p. 90; Tm. Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 250/1981, R. 3,p. 95.
111. Reţinându-se că inculpatul a săvârşit infracţiunea de omor în stare de provocare - art. 73 lit. b C. pen. -, despăgubirile acordate părţii civile nu puteau depăşi jumătate din suma care reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului suferit de aceasta.
C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 233/A/1997
NOTĂ. Referitor la suportarea prejudiciului în cazul culpei comune, în practica judiciară s-a decis că inculpatul va fi obligat la despăgubiri proporţional cu culpa sa (CSJ, sp., dec. nr. 937/1993, BJ, p. 188; CSJ, sp., dec. nr. 617/1990, Dr. nr. 9-12/1990, p. 242; TS, sp., dec. nr. 1497/1988, RRD nr. 6/1989, p. 75; TS, sp., dec. nr. 1229/1988, RRD nr. 5/1989, p. 71; TS, sp., dec. nr. 2488/1987, în Codul de procedură penală adnotat, voi. I de V. Papadopol, V. Dobrinoiu, M. Apetrei, Editura Albastră, Bucureşti, 1996, p. 69; TS, sp., dec. nr. 3538/1972, R. 1, p. 137; Tj Braşov, dec. pen. nr. 762/1992, Dr. nr. 5-6/1994, p. 173; Tm. Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 2335/1983, R. 3, p. 90; Tj Caraş-Severin, dec. pen. nr. 338/1981, RRD nr. 4/1985, p. 66; Tj. Covasna, dec. pen. nr. 102/1981, RRD nr. 3/1983, p. 63; Tj. Timiş, dec. pen. nr. 13/1972, RRD nr. 2/1973, p. 167).
în literatura juridică s-a arătat că, în această situaţie, criteriul principal pentru împărţirea prejudiciului între inculpat şi victimă trebuie să fie un criteriu obiectiv, contribuţia cauzală la producerea pagubei. Cu alte cuvinte, inculpatul va răspunde numai în măsura în care a cauzat, prin fapta sa, prejudiciul suferit de victimă, iar aceasta nu va putea pretinde să fie dezdăunată şi pentru paguba produsă prin fapta proprie. Numai în cazul în care acest criteriu nu ar fi în măsură să conducă la stabilirea proporţiei în care părţile - inculpatul şi victima - au contribuit prin faptele lor concurente şi culpabile la producerea prejudiciului, numai în acest caz trebuie să se facă apel la un criteriu subiectiv, gradul de vinovăţie al fiecăruia (v. Valeriu Stoica, în Practica judiciară penală, voi. IV, de G. Antoniu ş. a., Editura Academiei, Bucureşti, 1993, p. 79).
In cazul infracţiunilor comise în stare de provocare, deşi producerea prejudiciului este consecinţa nemijlocită a activităţii inculpatului, victima trebuie totuşi să suporte o parte din acest prejudiciu, deoarece ea este cea care a determinat, prin comportarea sa ilicită, săvârşirea de către inculpat a faptei care a pricinuit - în mod direct - paguba; în consecinţă, inculpatul nu va fi obligat să repare în întregime paguba, ci numai partea corespunzătoare culpei sale, potrivit regulilor referitoare la stabilirea răspunderii civile în caz de culpă comună. Dar, fie că avem în vedere criteriul obiectiv, fie că ne referim la cel subiectiv, nu există limite prestabilite pentru repartizarea prejudiciului între autorul faptei ilicite şi victimă; în raport cu aprecierea - motivată -a instanţei de judecată, inculpatul poate fi obligat să suporte mai mult de jumătate din valoarea pagubei - până la o sumă apropiată de integralitatea ei -, dar şi mai puţin, pragul de 50% la care se referă instanţa de recurs, fiind stabilit în mod arbitrar, în contradicţie cu realităţile concrete ale fiecărei cauze în parte.
112. Reţinând - în apelul inculpatului - că acesta a săvârşit infracţiunea de omor, pentru care a fost condamnat de prima instanţă, în stare de provocare şi făcând aplicarea art. 73 lit. b. C. pen., instanţa de apel este obligată să coboare pedeapsa sub minimul special, dar - dacă suma acordată victimei ca despăgubiri este mai mică decât cea solicitată de aceasta - este îndreptăţită să nu dea curs cererii inculpatului de a reduce despăgubirile la plata cărora a fost obligat.
C. Apel Bucureşti, s. I. pen., dec. nr. 231/A/1997
NOTĂ. în cazul în care constată că inculpatul a comis infracţiunea în stare de provocare - ceea ce, sub aspectul laturii civile, presupune că prejudiciul este rezultatul unor fapte concurente şi culpabile - instanţa de apel, sesizată numai cu recursul inculpatului, este obligată să reducă nu numai pedeapsa (sub minimul specific prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită), ci şi cuantumul despăgubirilor civile, în raport cu contribuţia cauzală a inculpatului la producerea pagubei sau cu gradul său de vinovăţie.
Făcând aplicarea art. 73 lit. b C. pen., dar menţinând cuantumul despăgubirilor civile stabilit de prima instanţă prin hotărârea de condamnare - neatacată de partea civilă , instanţa de apel implicit a considerat că valoarea prejudiciului este mai mare decât cea stabilită de instanţa de fond şi că despăgubirile civile acordate părţii civile reprezintă doar o cotă parte din prejudiciu, corespunzătoare culpei inculpatului.
Dar acest raţionament - aflat la baza deciziei instanţei de apel - implică o agravare a situaţiei inculpatului, chiar dacă ea nu se traduce printr-o modificare in pejus a dispozitivului şi de aceea credem că prin refuzul de a da eficienţă, sub aspectul răspunderii civile, culpei comune, s-au încălcat prevederile art. 372 C. proc. pen.
113. Aprecierea cuantumului daunelor morale, făcută de prima instanţă şi menţinută în apel, nu poate constitui obiectul controlului judiciar al instanţei de recurs.
C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 249/1997
NOTĂ. în practica judiciară a fostei Curţi de Casaţie, era constant admis că daunele morale, având un caracter pur afectiv, stabilirea lor este lăsată la suverana apreciere a instanţelor de fond, care nu sunt ţinute să le evalueze după aceleaşi criterii precise după care apreciază daunele materiale, ceea ce de altfel adesea nici n-ar putea să facă, dat fiind caracterul lor mai sus-arătat (Cas. II, dec. nr. 7074/1940, în I. N. Lungulescu, I. M. Dragomirescu, Recursul în materie penală, Bucureşti, 1946, p. 202); de aceea - s-a mai decis - instanţele de fond nu sunt datoare să dea nici o motivare în ceea ce priveşte determinarea cuantumului lor (Cas. II, dec. nr. 7822/1940, în op. cit., p. 202). în sensul celor de mai sus v. şi Cas. II, dec. nr. 2135/1939, în Codul de procedură penală adnotat, voi. II, de Ilie Stoe-nescu, I. Wagner, G. V. Protopopescu, Editura Juridică, Bucureşti, 1947, p. 400.
în literatura noastră juridică recentă, s-a exprimat însă un alt punct de vedere (v. Iosif Ionescu, Recurs. Daune morale. Cazuri de casare, RDP, nr. 3/1996, p. 114). Autorul porneşte de la premisa că în procesul penal daunele morale şi cuantumul lor se stabilesc în raport cu efectele infracţiunii; or, aceste efecte se concretizează în stări de fapt rezultate din probe şi se referă la modificări prejudiciabile moral intervenite în viaţa persoanei vătămate, în sensul că, de regulă, aceasta nu mai poate avea relaţiile sociale, inclusiv profesionale, dinaintea săvârşirii infracţiunii (de exemplu, limitarea accesului la cultură, în general la informaţii, datorită unor infirmităţi cauzate prin infracţiune, lipsa sprijinului moral al soţului decedat ca urmare a faptei penale, lipsa sprijinului părintesc în aspectele sale nepatrimoniale în cazul unor copii minori ai victimei etc). în consecinţă, stabilirea daunei morale şi a întinderii ei fiind o chestiune de fapt, concluzia instanţelor de fond cu privire la aceste aspecte este cenzurabilă de instanţa de recurs în cadrul cazului de casare prevăzut în art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Ne este greu să ne asociem acestui punct de vedere.
In legătură cu incidenţa cazului de casare sus-men-ţionat în literatura juridică interbelică (când, potrivit art. 474 partea a Il-a pct. 6 C. proc. pen., “eroarea grosieră de fapt” constituia de asemenea un motiv de recurs), s-a făcut distincţie între aprecierile de fapt, care nu conduc la casare, şi constatările de fapt, care pot promova recursul (v. I. N. Lungulescu, I. M. Dragomirescu, op. cit., p. 54 şi urm.). în raport cu această distincţie - valabilă şi în lumina reglementării actuale - este susceptibil de a fi cezurat de instanţa de recurs în baza art. 3 859 pct. 18 C. proc. pen. numai tot ceea ce priveşte greşita constatare, în mod obiectiv, fie a faptei imputate inculpatului, în existenţa, natura şi împrejurările ei, fie a actelor dosarului, în existenţa lor sau în reproducerea consecinţelor acestora, dacă greşeala este esenţială, adică dacă este evidentă şi are repercusiuni asupra soluţiei procesului. “Eroarea gravă de fapt - a scris recent prof. Gr. Theodoru (RDP nr. 3/1995, p. 106) - nu înseamnă o greşită apreciere dată faptelor de către instanţa de fond, aşa cum este actualmente posibil în apel, ci o constatare a reţinerii unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau a nereţinerii unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, în amândouă cazurile printr-o denaturare gravă a probelor (subl. ns.). Dimpotrivă, aprecierile şi concluziile la care instanţa a ajuns pe cale de raţionament, chiar dacă privesc existenţa faptei sau diverse situaţii ori împrejurări de fapt, nu cad sub incidenţa cazului de casare menţionat, fiind de atributul exclusiv al primei instanţe şi al instanţei de apel. Or, considerarea daunelor morale şi a cuantumului lor - mai ales atunci când sunt expresia unor suferinţe pur afective sau a unor modificări fără caracter patrimonial, intervenite în relaţiile sociale ale persoanei vătămate -, deşi îşi au sorgintea în stări de fapt, sunt rezultatul unor aprecieri subiective şi, ca atare, nu sunt supuse controlului instanţei de recurs. “Prejudiciul afectiv, ca şi celelalte categorii de prejudicii fără repecursiuni fizice asupra persoanei, atingerile aduse onoarei, elementelor vieţii private, altor libertăţi ale persoanei - s-a arătat pe drept cuvânt - apar ca deosebit de rebele oricărei determinări cantitative. Ele constau într-o suferinţă pur morală, iar gravitatea acesteia depinde de atitudinea sentimentală a victimei, raportată la viaţa familială şi personală” (Mircea Boar, Metode şi criterii de evaluare a despăgubirilor băneşti pentru daune morale, Dr. nr. 10/1996, p. 49). Daunele morale neputând face, aşadar - în cuantumul lor - obiectul unei constatări obiective, ci numai al unei aprecieri, pur subiective, cazul de casare prevăzut în art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. nu-şi găseşte incidenţa în această materie. A admite că instanţa de recurs poate cenzura aprecierea instanţelor de fond asupra daunelor morale ar însemna să nesocotim actuala concepţie asupra recursului şi să-l tratăm ca pe un apel.
114. Dacă în faţa primei instanţe partea civilă poate modifica cuantumul despăgubirilor - inclusiv al dobânzii -solicitate, în apel şi în recurs acest lucru nu mai este posibil.
în speţă, deci, partea civilă nu putea cere - pentru prima dată în recurs - să i se acorde, pe lângă despăgubirile stabilite de prima instanţă pentru daune materiale, şi despăgubiri pentru daune morale şi o dobândă de 75%, în loc de 52%, cât ceruse şi i se acordase de judecătorii fondului.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 233/1997
NOTĂ. în sensul că partea civilă nu îşi poate majora pretenţiile de despăgubiri în recurs, v.: TS, sp., dec. nr. 2181/1980, CD, p. 332; C. Apel Constanţa, dec. pen. nr. 40/1994, RDP nr. 1/1995, p. 131.
în legătură cu momentul până la care partea civilă îşi poate preciza pretenţiile de despăgubiri, v. şi Gheorghiţă Mateuţ, Unele probleme în legătură cu procedura constituirii de parte civilă în procesul penal, Dr. nr. 9/1996, p. 75.
115. Dată fiind suferinţa fizică şi psihică suportată de victima infracţiunii de vătămare corporală, prevăzută în art. 181 C. pen., se justifică necesitatea şi utilitatea compensării băneşti a acestor suferinţe, chiar dacă despăgubirea acordată nu reprezintă un echivalent al daunei morale suferite de persoana vătămată. A admite repararea bănească a prejudiciului nepatrimonial înseamnă a realiza o aplicare deplină a răspunderii civile delictuale.
Pentru aceste daune nu se administrează probatorii.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 280/1997
NOTĂ. în literatura juridică s-a observat că, pentru a se justifica acordarea unor despăgubiri determinate de existenţa daunelor morale, aceasta trebuie constatată. Dar dacă unele daune - cum sunt cele ce se exteriorizează pe plan social, ca în cazul insultelor şi calomniilor - sunt relativ uşor de constatat, există şi alte daune, şi anume cele de natură psihică, interne şi dureroase, care îi însoţesc pe oameni timp îndelungat şi sunt mai greu de perceput; “numai calităţile personale şi profesionale ale judecătorilor de a pătrunde în tainele vieţii omeneşti constituie premisele şi garanţiile cunoaşterii unor asemenea daune morale” (I. Albu, Consideraţii în legătură cu revenirea jurisprudenţei române la practica reparării băneşti a daunelor morale, Dr. nr. 8/1996, p. 20),
In ceea ce priveşte posibilitatea administrării unor probatorii pentru evaluarea, desigur aproximativă, a diferitelor categorii de daune morale - durere fizică, prejudiciu estetic, prejudiciu fiziologic, prejudiciu de agrement, prejudiciu afectiv şi alte categorii de prejudicii fără repercusiuni fizice asupra persoanei -, v. Mircea Boar, Metode şi criterii de evaluare a despăgubirilor băneşti pentru daune morale, Dr. nr. 10/1996, p. 48-51).
în orice caz, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, greu de stabilit, “instanţele de judecată trebuie să observe ca sumele de bani pe care le acordă cu titlu de daune morale să aibă efecte compensatorii; asemenea sume nu trebuie să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor şi nici venituri nejustificate pentru victimele daunelor; sumele de bani acordate trebuie să poată fi calificate numai ca despăgubiri” (I. Albu, op. cit.,
p. 22).
116. Motivarea instanţei de fond, în sensul că partea civilă - victimă a unei tentative de omor - nu este îndreptăţită la despăgubiri pentru daune morale, deoarece este încadrată în aceeaşi muncă pe care o avea înainte de comiterea faptei iar efortul suplimentar pe care trebuie să-l depună (ca urmare a săvârşirii faptei a rămas cu o invaliditate de gradul III, având capacitatea de muncă redusă în proporţie de 50%), este compensat prin obligarea inculpatului la o prestaţie lunară, este contrară prevederilor art. 998 C. civ., care consacră principiul reparaţiei integrale nu numai a daunelor materiale, ci şi a daunelor morale cauzate prin săvârşirea faptei ilicite.
Teza primei instanţe - că daunele morale sunt compensate de acordarea unei prestaţii periodice pentru efortul suplimentar - conduce, implicit, la concluzia, imposibil de acceptat, că în alte situaţii, în care prin infracţiune s-ar aduce atingere numai demnităţii sau libertăţii persoanei, nu se pot acorda despăgubiri pentru daune morale.
în caz de vătămare a integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, repararea daunelor morale este justificată de necesitatea ca echilibrul vieţii victimei, tulburat prin săvârşirea infracţiunii, să fie restabilit.
în speţă, partea vătămată, în vârstă de 44 de ani, a fost spitalizată o perioadă îndelungată de timp, fiind lipsită de agrementele fireşti condiţiei umane şi a rămas cu o infirmitate permanentă (lipsa splinei), care îi creează condiţii de viaţă mai grele decât a avut înainte, datorită regimului strict pe care trebuie să-l urmeze. în aceste condiţii, neacordându-i despăgubiri pentru daune morale, prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 85/A/1997
117. Dacă obiectul material al infracţiunii de înşelăciune l-a constituit o sumă de bani în valută, instanţa de judecată, în soluţionarea acţiunii civile, trebuie să-l oblige pe inculpat la plata unor despăgubiri reprezentând echivalentul în lei al valutei, calculat la cursul zilei în care se efectuează plata.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 299/1997
NOTĂ. în acelaşi sens, v.: Tm. Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 749/1991, Culegere II, p. 84. în sensul că instanţa urmează a-1 obliga pe inculpat la plata unei sume egale, tot în valută, sau a contravalorii în lei a acesteia, calculată la cursul de schimb de la data plăţii, v.: Tm. Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 314/1993, Culegere IV, p. 72.
în literatura juridică s-a exprimat opinia că inculpatul nu poate fi obligat la plata în valută - ci numai în lei - a despăgubirilor civile (în acelaşi sens şi Tj. Braşov, dec. pen. nr. 821/1973, RRD nr. 1/1974, p. 75) şi că în cazul sustragerii de valută, cuantumul despăgubirilor trebuie calculat ţinându-se seama de cursul valutei din momentul pronunţării hotărârii (v. Valeriu Stoica, în Practica judiciară penală, voi. IV de G. Antoniu ş. a., Editura Academiei, Bucureşti, p. 77-78).
118. Stabilind obligaţia de a repara prejudiciul cauzat unei persoane printr-o faptă ilicită, art. 998 C. civ. şi art. 14 C. proc. pen. nu disting între prejudiciul patrimonial şi cel nepatrimonial; între prejudiciile nepatrimoniale se înscriu şi cele afective, constând în suferinţele cauzate în urma lezării sentimentelor de afecţiune, cum este suferinţa psihică produsă fiicei prin moartea mamei.
C. Apel Bucureşti, s. I. pen., dec. nr. 530/1997
NOTĂ. în sensul că despăgubirile băneşti pentru daune morale pot fi acordate şi persoanelor apropiate victimei decedate, v.: CSJ, sp., dec. nr. 459/1993, BJ, p. 194; C. Apel Bucureşti, s. I. pen., dec. nr. 5/A/1996, Culegere VII, p. 62; T. Covasna, dec. pen. nr. 55/A/1996, Dr. 12/1996, p. 11. în sens contrar, v. C Apel Timişoara, dec. nr. 274/1994, Dr. nr. 12/1995, p. 93. Cea dintâi dintre aceste soluţii este conformă şi cu interpretarea tradiţională a jurisprudenţei române (v. I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Editura Dacia, Cluj, 1979, p. 168-183).
119. Nu este justificată cererea părţii vătămate de a i se acorda despăgubiri pentru daune morale, în cazul în care ea a fost cea care, prin comportarea sa, a provocat săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală (art. 181 C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b C. pen.) de către inculpat.
C. Apel Bucureşti, s. 1 pen., dec. nr. 547/1997
120. Atâta vreme cât inculpatul s-a declarat de acord să achite în întregime despăgubirile civile solicitate de partea civilă - victimă a infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 178 alin. 2 şi 4 C. pen., comisă în condiţiile unui accident de circulaţie -, în mod legal acesta a fost obligat la plata integrală a acelor despăgubiri, deşi la producerea accidentului a concurat şi culpa părţii civile, de care instanţa a ţinut seama la individualizarea pedepsei.
C. Apel Bucureşti, s. I. pen., dec. nr. 585/1997
NOTĂ. în acelaşi sens, v.: CSJ, sp. dec. nr. 576, în Codul de procedură penală adnotat, voi. I, de V. Papadopol ş. a., Editura Albastră, Bucureşti, 1996, p. 58; TS, sp., dec. nr. 1266/1983, CD, p. 268; TS, sp., dec. nr. 772/1976, CD, p. 410; TS, sp., dec. nr. 599/1970, CD, p. 479; TS, sp., dec. nr. 542/1977, p. 313; Tj. Constanţa, dec. pen. nr. 502/1991, Dr. nr. 1/1992, p. 113.
121. a. Atâta vreme cât inculpatul - condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă - a plătit părţii civile suma datorată ca despăgubiri înainte de rămânerea definitivă a hotărârii (în cursul judecăţii în apel), deci anterior datei de la care dobânzile ar fi urmat să curgă, în mod legal el nu a fost obligat la plata dobânzilor aferente sumei respective.
b. întrucât partea civilă nu a cerut aplicarea indicelui de inflaţie la suma ce reprezintă echivalentul bănesc al daunelor suferite nici cu ocazia constituirii de parte civilă la prima instanţă, nici în apelul declarat împotriva sentinţei de condamnare, sentinţa şi decizia pronunţate în cauză nu sunt casabile sub acest aspect, căci nu se putea acorda părţii civile mai mult decâ a cerut.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 631/1997
122. Este nelegală obligarea inculpatului la plata dobânzilor aferente sumei pe care acesta urmează a o plăti ca despăgubiri, reprezentând echivalentul valoric al bunurilor furate, atâta vreme cât partea vătămată - persoană fizică - nu a formulat o cerere în acest sens.
Această nelegalitate este cenzurabilă în cadrul cazului de casare prevăzut în art. 3859 pct. 71 C. proc. pen.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 769/1997
