FAPTĂ CARE NU PREZINTĂ PERICOLUL SOCIAL AL UNEI INFRACŢIUNI
| Comentarii |
|
136. Inculpata a fost condamnată la 10 luni închisoare, urmând să execute pedeapsa la locul de muncă, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 30 alin. 2 lit. c din Legea nr. 2/1987, comisă prin aceea că, în ziua de 28 august 1994, a tăiat fără drept trei arbori din pădurea statului, valoarea pagubei fiind de 42.569 lei.
Recursul declarat de inculpată - întemeiat pe cazul de casare prevăzut în art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. -, prin care se solicită pronunţarea unei soluţii de achitare în baza art. 18'C. pen., este întemeiat.
Valoarea pagubei este mică iar inculpata - deşi are antecedente penale - nu prezintă pericol social, căci a recunoscut fapta, a regretat-o, este suferindă şi, în condiţiile unei situaţii materiale precare, are în îngrijire 4 copii minori.
Faţă de cele de mai sus, se apreciază că fapta reţinută în sarcina inculpatei, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi, ca atare, se impune admiterea recursului şi achitarea recurentei în baza art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 lit. b1 C. proc. pen., combinat cu art. 18' C. pen.
C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 24/1997
NOTĂ. Chestiunea dacă aplicarea greşită sau neapli-carea greşită a prevederilor art. 181 C. pen. poate constitui caz de casare este controversată.
In sensul că acest lucru nu este posibil, v.: Vasile Dobrinoiu, Neaplicarea art. 18' C. proc. pen. poate constitui motiv de recurs?, RDP nr. 1/1994, p. 126; C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 478/1996, Culegere VII, p. 272; C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 357/1995, Culegere VI, p. 179; C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 646/1995, Culegere VI, p. 205; C. Apel Bucureşti, s. a H-a pen., dec. nr. 293/1994, Culegere V, p. 97.
în sens contrar, v.: C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 626/1994, Culegere V, p. 87; C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 640/1994, Culegere V, p. 68; C. Apel
Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 125/1993, Culegere IV, p. 87.
O primă observaţie - în susţinerea soluţiei negative, pentru care optăm - constă în aceea că lipsa gradului de pericol social al unei infracţiuni nu este menţionată printre cazurile de casare exhaustiv şi limitativ enumerate în art. 3859 C. proc. pen. întrucât termenii folosiţi de legiuitor în Codul de procedură penală au o semnificaţie precisă, nesusceptibilă de interpretări variate şi multiple, nu se poate presupune că situaţia în discuţie ar fi subsumată, prin extindere - aşa cum s-a încercat uneori -, unora dintre aceste cauze de casare, cum sunt: neîntrunirea elementelor constitutive ale unei infracţiuni (art. 3859 pct. 12 C. proc. pen.); neprevederea faptei de către legea penală (art. 3859 pct. 13 C. proc. pen.); existenţa unei cauze de înlăturare a răspunderii penale (art. 3 859 pct. 15 C. proc. pen.); greşita încadrare juridică a faptei (art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.); aplicarea greşită a legii (art. 3859 pct. 17' C. proc. pen.).
Pe de altă parte, este de observat că, în actuala concepţie asupra recursului, acesta constituie o cale de atac predominant de drept, menită să supună cenzurii instanţei de recurs numai aspectele de drept ale soluţiei, cu două excepţii: constatările de fapt, în măsura în care sunt viciate de o eroare gravă şi individualizarea pedepsei. Aprecierile şi concluziile instanţelor de fond - altele decât cele de ordin juridic care, desigur, sunt cenzurabile de instanţa de recurs, chiar dacă au la bază constatări de fapt - nu sunt supuse controlului judiciar pe care îl presupune judecata în recurs.
“Domeniul aprecierilor instanţei sau domeniul concluziilor la care ajunge instanţa prin raţionament - s-a arătat în doctrină pe marginea art. 474 partea a Il-a pct. 6 din Codul de procedură penală anterior, care avea un conţinut similar actualului art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. - chiar dacă aceste aprecieri sau aceste concluzii vizează existenţa sau inexistenţa faptului, actului, declaraţiunii, nu sunt susceptibile de a crea nulitatea definită ca eroare grosieră de fapt. Ceea ce înseamnă că numai situaţia dosarului, privită ca o simplă stare de fapt, poate da naştere, dacă s-a oglindit eronat în hotărârea recurată, la casarea acesteia pe bază de eroare grosieră” (I. N. Lungulescu, I. M. Dragomirescu, Recursul în materie penală, Bucureşti, 1946, p. 360).
Or, aplicarea art. 18' C. pen. presupune tocmai un proces de pură apreciere a gradului de pericol social al faptei, efectuat prin luarea în considerare a criteriilor enumerate în alin. 2 al acestui articol. Aceste criterii, cu un caracter foarte general, impun instanţei să procedeze la o apreciere multilaterală care poartă nu numai asupra fiecărui criteriu în parte, dar şi - mai ales - asupra modului în care ele se îmbină, se completează şi se influenţează reciproc, astfel încât, în urma examinării faptei în lumina tuturor criteriilor arătate de lege, să se impună concluzia că fapta este lipsită în mod vădit de importanţă şi, deci, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (v. Doru Pavel, în Codul penal al RSR comentat şi adnotat, Partea specială, voi. II, de T. Vasiliu ş. a., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 545-546).
Această operaţie de apreciere, efectuată de instanţă în aplicarea art. 18‘ C. pen., nu constă într-o simplă raportare strictă, riguros mărginită, a unor elemente de fapt constatate anterior la dispoziţiile legii - ceea ce ar concorda, evident, cu caracterul actual al recursului - ci implică o evaluare proprie, cantitativă şi calitativă, a tuturor datelor, împrejurărilor şi situaţiilor ce caracterizează atât fapta, cât şi pe făptuitor. Aici nu este vorba - aşa cum s-a remarcat -de o simplă verificare obiectivă, în raport cu datele de fapt stabilite prin hotărârea atacată, a existenţei elementelor unei infracţiuni sau a temeiurilor răspunderii penale (operaţie pe care, desigur, instanţa de recurs, este abilitată să o efectueze), ci de o apreciere în mod necesar subiectivă care, întrucât exprimă o judecată de valoare cu privire la gradul de pericol social pe care îl imprimă faptei un ansamblu de date, împrejurări şi situaţii foarte diverse, excede sfera controlului judiciar pe care îl poate efectua instanţa de recurs (v. V. Dobrinoiu, op. cit., p. 130).
137. Potrivit art. 18' C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; la stabilirea în concret a gradului de pericol social -se arată în alin. 2 al aceluiaşi articol - se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.
în cazul în care instanţa a făcut aplicarea art. 18' C. pen. - pronunţând o soluţie de achitare în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b' C. proc. pen. şi obligându-1 pe inculpat la plata unei amenzi cu caracter administrativ -, fără a fi luat în considerare, la stabilirea în concret a gradului de pericol social al faptei, toate criteriile arătate în art. 18' alin. 2 C. pen., soluţia sa este viciată de cazul de casare prevăzut în art. 3859 pct. 17' C. proc. pen., invocat de parchet, deoarece în cauză s-a făcut o greşită aplicare a legii.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 250/1997
138. Inculpatul - achitat de prima instanţă pentru săvârşirea infracţiunii de furt, în baza art. 18' C. pen., dar condamnat de instanţa de apel, prin admiterea apelului făcut de parchet -, declarând recurs, susţine că în mod greşit această din urmă instanţă a apreciat că fapta reţinută în sarcina lui prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; el invocă, în fundamentarea recursului, cazurile de casare prevăzute în art. 3859 pct. 12 şi 18 C. proc. pen.
Susţinerea inculpatului nu poate fi analizată în cadrul cazului de casare prevăzut în art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. - “când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni” - deoarece pericolul social nu este un element constitutiv al infracţiunii, ci o trăsătură esenţială a acesteia, cele două noţiuni fiind conceptual diferite.
De asemenea, nu se poate încadra nici în cazul de casare prevăzut în art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. - eroare gravă de fapt - deoarece în această ipoteză ar trebui să se constate că prima instanţă a stabilit greşit faptele şi că această greşeală a influenţat în mod hotărâtor soluţia pronunţată; or, în speţă, soluţia de condamnare dată de instanţa de apel nu a fost determinată de o situaţie de fapt greşit stabilită, ci de aprecierea instanţei că fapta reţinută în sarcina inculpatului constituie infracţiune.
Cum nu există nici alte cauze de casare care ar putea fi invocate din oficiu, recursul va fi respins.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 199/1997
NOTĂ. în ceea ce priveşte neincidenţa cazurilor de casare prevăzute în art. 3859 12 şi 18 C. proc. pen., v. şi C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 697/1997 (infra nr. 312) şi, respectiv, C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 784/1997 (infra nr. 329).
139. în cazul în care inculpatul a fost achitat în baza art. 10 lit. b1 C. proc. pen., raportat la art. 18' C. pen., pentru motivul că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, parchetul nu poate critica, prin recursul declarat, această soluţie, sub cuvânt că prima instanţă a apreciat greşit gradul de pericol social concret al faptei reţinute în sarcina inculpatului; această susţinere nu poate fi examinată prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. - aşa cum cere parchetul - şi nici prin aceea a altui caz de casare.
Greşita apreciere asupra gradului de pericol social concret al faptei - ca trăsătură esenţială a infracţiunii - nu poate fi valorificată în recurs în cadrul nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 161/1997
