FURT
| Comentarii |
|
142. Când a săvârşit furtul având ca obiect o sumă de bani în valută, inculpatul se afla în vizită la prietenul său, fiul părţii vătămate, unde, după vizionarea unor casete, a rămas peste noapte, spunând că este obosit.
Această faptă se încadrează în art. 208, 209 lit. e C. pen., prevederile art. 210 C. pen. nefiind aplicabile.
“Locuirea împreună”, la care se referă acest text, se exprimă, pe plan obiectiv, prin accesul efectiv al colocatarilor la un anume spaţiu locativ, folosit în comun; această folosinţă comună trebuie să aibă o anumită durată, care să semnifice stabilitatea ei.
Noţiunea de “găzduire”, pe de altă parte, exclude situaţiile în care infractorul se găseşte întâmplător şi în mod temporar în locuinţa persoanei vătămate.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 12/1997
NOTĂ. Soluţia ni se pare discutabilă. Plenul Tribunalului Suprem, referindu-se la noţiunea de “găzduire”, în sensul art. 210 C. pen., a arătat că “a găzdui”, în înţelesul acestui text, “înseamnă a oferi adăpostire, ospitalitate, care, prin modul în care a fost acordată, relevă încrederea persoanei vătămate în cel căruia i-a dat posibilitatea de a folosi - uneori chiar pentru o durată mai scurtă de timp - locuinţa sa” (Plen TS, dec. de îndrumare nr. 8/1971, CD, p. 35).
în speţă, este evident că inculpatul, fiind prieten cu fiul părţii vătămate, a rămas peste noapte în locuinţa acesteia, bucurându-se de încrederea ei. împrejurarea că pentru a beneficia de găzduire, spre a putea comite furtul, el s-a folosit de un pretext, este nerelevantă. în măsura în care persoana vătămată a avut încredere şi l-a primit în locuinţa sa pe făptuitor, acordându-i adăpost, acesta trebuie să beneficieze de prevederile art. 210 C. pen., indiferent de mobilul pentru care a cerut găzduire; temeiul tratamentului derogator din art. 210 C. pen. rezidă în comportarea persoanei vătămate - care acceptă să acorde, temporar, adăpost unei anumite persoane - şi nu în atitudinea şi gândurile făptuitorului (v. G. Antoniu ş. a., Practica judiciară penală, voi. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1992, p. 122).
143. Tentativa - se arată în art. 20 alin. 1 C. pen. -constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
Momentul iniţial al tentativei este marcat de începutul unui act de executare. Acte de executare sunt acele acte care au aptitudinea şau capacitatea, prin ele însele sau raportate la împrejurările în care au fost efectuate, de a “trăda” sau de a da în vileag rezoluţia infracţională în vederea căreia au fost comise.
Constituie un asemenea act de executare - al infracţiunii de furt calificat (art. 208, 209 lit. e şi g C. pen.) - fapta inculpatului care, într-o seară a pătruns prin efracţia încuietorilor într-o baracă a unui şantier de construcţii, fiind surprins de muncitori în timp ce, folosindu-se de o lanternă, căuta printre hârtii.
Această faptă este un act de executare care vădeşte scopul în vederea căruia fusese făcut sau, cu alte cuvinte, care lasă să se vadă limpede legătura cu infracţiunea de furt pe care inculpatul se hotărâse să o comită.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 44/1997
NOTĂ. Decizia de mai sus promovează, în operaţia de identificare a actelor de executare, criteriul subiectiv, care şi-a găsit o largă răspândire în doctrina penală. Potrivit concepţiei subiective asupra actelor de executare, o anumită activitate este considerată act de executare, deci tentativă, dacă- prin ea însăşi, singură sau unită cu alte împrejurări, reflectă scopul în vederea căruia a fost săvârşită sau, cu alte cuvinte, pune în lumină latura subiectivă a infracţiunii; altfel este act pregătitor, în alţi termeni, actele de executare sunt univoce, pentru că vădesc în mod cert legătura lor cu infracţiunea proiectată, pe când actele de pregătire sunt echivoce, deoarece, prin substanţa lor, nu-şi relevă semnificaţia şi lasă câmp deschis oricărei ipoteze. Tentativa începe, aşadar, când actul ilicit dobândeşte univocitate în privinţa infracţiunii încercate; până atunci - atâta timp cât este echivoc - el rămâne act preparator.
Cu privire la această concepţie, la criticile ce i s-au adus şi la celelalte concepţii folosite pentru delimitarea actelor de executare de cele pregătitoare, v., pe larg, G. Antoniu, Tentativa, Editura Societăţii Tempus, Bucureşti, 1995, p. 58 şi urm. A se vedea, de asemenea, Gheorghiţă Mateuţ, Sinteză teoretică şi practică cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii de furt, Dr. nr. 12/1996, p. 98; Gh. Dărângă, Criterii distinctive dintre tentativă şi infracţiunea consumată în materie de furt, RRD nr. 8. 1969, p. 89.
144. Fapta unui muncitor de a-şi însuşi unele bunuri ale unităţii ce-i fuseseră încredinţate spre a fi folosite în procesul de producţie constituie infracţiunea de furt, prevăzută în art. 208 C. pen., şi nu aceea de abuz de încredere, prevăzută în art. 213 C. pen.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 889/1997
NOTĂ. în acelaşi sens, v.: TS, sp., dec. nr. 916/1984, RRD nr. 3/1985, p. 79; TS, sp., dec. nr. 432/1984, RRD nr. 4/1985, p. 69; Tj. Braşov, dec. pen. nr. 729/1970, RRD nr. 3/1971, p. 149.
145. Inculpatul a fost condamnat la 1 an închisoare pentru infracţiunea de violare de domiciliu (art. 192 alin. 2 C. pen.) şi la 1 an şi 3 luni închisoare pentru tentativă de furt calificat (art. 20 raportat la art. 208, 209 lit. e C. proc. pen.) dispunându-se - în baza art. 33, 34 lit. a C. pen. - să execute pedeapsa cei mai grea; în fapt, s-a reţinut că într-o noapte inculpatul a pătruns pe poarta găsită deschisă în curtea locuinţei părţii vătămate, spre a sustrage păsări, dar, fiind surprins de aceasta, după ce deschisese uşa coteţului, a fugit.
Prin recursul declarat, el critică încadrarea juridică a faptelor, susţinând în scris că tentativa de furt este absorbită în infracţiunea de violare de domiciliu, iar oral - invers - că această infracţiune este absorbită în tentativa de furt.
Motivul de casare invocat - încadrat în art. 3859 pct. 17 C. proc. pen. - nu este întemeiat. Acţiunea inculpatului de a pătrunde în timpul nopţii în curtea locuinţei persoanei vătămate, fără consimţământul acesteia, constituie elementul material al infracţiunii de violare de domiciliu; pe de altă parte, inculpatul a săvârşit - distinct - şi o a doua acţiune, constând în încercarea de a sustrage păsări din gospodăria persoanei vătămate, care se integrează în latura obiectivă a infracţiunii de furt şi are o existenţă autonomă în raport cu cea dintâi.
Cum nici violarea de domiciliu, nici furtul calificat, în varianta prevăzută în art. 209 lit. e C. pen., nu este o infracţiune complexă, nu se poate reţine că activitatea ilicită a inculpatului constituie, în ansamblul său, o unitate infracţională, în al cărei conţinut ar intra - aşa cum se prevede în art. 41 alin. 3 C. pen. - o pluralitate de acţiuni ce reprezintă, fiecare în parte, o faptă prevăzută de legea penală.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 407/1997
146. Inculpatul şi partea vătămată s-au lovit reciproc într-un restaurant şi, în timpul conflictului, un lănţişor de aur de la gâtul părţii vătămate s-a desprins şi a căzut la podea, de unde a fost ridicat inculpat, care - deşi i-a fost cerut de partea vătămată - a refuzat să-l restituie.
Această faptă nu constituie infracţiunea de tâlhărie, pentru care s-a făcut trimiterea în judecată, deoarece inculpatul n-a săvârşit violenţele în scopul deposedării părţii vătămate de bunul său şi nici pentru păstrarea bunului furat, iar inculpatul a ajuns în posesia lănţişorului după încetarea violenţelor; în consecinţă, el se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor de lovire (art. 180 alin. 1 C. pen.) şi furt calificat (art. 208, 209 lit. c C. pen.), aflate în concurs real.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 459/1997
NOTĂ. Soluţia ar putea suscita unele rezerve. în practica judiciară, este dominantă opinia că, pentru existenţa tâlhăriei, în oricare din variantele prevăzute în art. 211 alin. 1 C. pen., nu este necesar ca cele două poziţii psihice - una privitoare la acţiunea principală şi cealaltă la acţiunea adiacentă - să fie concomitente şi nici ca ele să apară într-o anumită ordine. Va exista, deci, tâlhărie chiar dacă, iniţial, făptuitorul a conceput săvârşirea numai a uneia din acţiunile componente ale elementului material - fie furtul, fie exercitarea actelor de violenţă sau de ameninţare - şi apoi, pe parcursul săvârşirii acesteia ori la scurt timp după aceea, a apărut şi hotărârea de a o comite pe cealaltă (v., în acest sens, TS, sp., dec. nr. 2001/1981, R. 3, p. 268; TS, sp., compl. mii., dec. nr. 50/1971, C. D., p. 322; C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 78/A/1994, Culegere IV, p. 224; Tm. Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 829/1991,Culegere II, p. 254; Tm Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 1748/1981, RRD nr. 5/1982, p. 66; Tm. Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 2340/1984, R. 3, p. 268; Tm. Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 29/1976, RRD nr. 5/1977, p. 71; Tj. Cluj, dec. nr. 579/1988, RRD nr. 7/1989, p. 78; Tj. Hunedoara, dec. pen. nr. 135/1986, RRD nr. 9/1986, p. 76). Din moment ce activitatea infracţională, în ansamblu, se înfăţişează ca un întreg, cele două acţiuni succedându-se şi completându-se în sensul incriminării legale - ceea ce face ca, obiectiv, ele să constituie o unitate neîntreruptă -, este indiferent dacă infractorul a conceput de la început săvârşirea ambelor acţiuni sau numai a uneia dintre ele, oricare ar fi aceasta (v. şi G. Antoniu ş. a., Practica judiciară penală, voi. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1992, p. 126-127).
Cum se pare că, în speţă, cele două acţiuni - lovirea victimei în timpul conflictului pe care acesta l-a avut cu inculpatul, şi luarea lănţişorului de aur, desprins de la gâtul celui dintâi - s-au succedat fără vreo întrerupere semnificativă, s-ar putea susţine că ne aflăm în faţa unei tâlhării.
147. Faptul că inculpatul B. D. a sustras cantitatea de porumb ştiuleţi de pe terenul fermei agricole cu consimţământul inculpatului A. G., care efectua serviciul de pază în calitate de gardian public, nu exclude existenţa tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii de furt, căci bunurile fermei nu se aflau în posesia sau detenţia acestuia, ci numai în paza sa.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 633/1997
148. Inculpaţii, după decesul fratelui lor, care era despărţit în fapt de soţia sa - aceasta din urmă stabilindu-şi locuinţa la altă adresă -, au obţinut de la concubina defunctului cheia apartamentului şi au ridicat toate bunurile aflate în casă, cu motivarea că îşi acoperă astfel cheltuielile de înmormântare.
Pentru săvârşirea acestei fapte - încadrată în art. 208, 209 lit. a şi g C. pen. - inculpaţii au fost condamnaţi de către prima instanţă la pedeapsa de 1 an închisoare şi obligaţi a plăti părţii vătămate, soţia defunctului, suma de 9.610.000 lei despăgubiri civile, reprezentând contravaloarea bunurilor sustrase. în apel, însă, inculpaţii au fost achitaţi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a, cu aplicarea art. 10 lit. b1 C. proc. pen. şi art. 18‘ C. proc. pen. - considerându-se că fapta săvârşită nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni -, dar li s-a aplicat o amendă administrativă de câte 25.000 lei, soluţia laturii civile fiind menţinută.
Declarând recurs, inculpaţii, prevalându-se de cazul de casare prevăzut în art. 3859 pct. 17' C. proc. pen., susţin că atâta timp cât nu avea nici detenţia, nici posesia bunurilor pretins furate, partea vătămată, constituită parte civilă, nu avea calitate procesuală activă şi că - lipsind unul din elementele infracţiunii: luarea bunurilor din detenţia sau posesia altuia -, în speţă achitarea trebuia pronunţată în baza art. 10 lit. d C. proc. pen.
Această critică nu este întemeiată. în calitate de soţie supravieţuitoare, partea vătămată avea, la data sustragerii, atât un drept propriu asupra bunurilor realizate în timpul căsătoriei cu soţul decedat, cât şi un drept de moştenire asupra unei cote părţi din aceleaşi bunuri, în concurs cu dreptul fiului său minor, aşa încât avea o detenţie legală în ceea ce priveşte bunurile în litigiu.
Chiar dacă, din punctul de vedere al realizării conţinutului infracţiunii de furt, este fără relevanţă cui aparţine dreptul de proprietate, partea vătămată având detenţia legitimă în momentul săvârşirii faptei, inculpaţii, care au luat fără drept bunuri din detenţia acesteia, cu scopul de a şi le însuşi pe nedrept, au săvârşit o faptă ce prezintă toate elementele constitutive ale infracţiunii de furt.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 963/1997
