Înşelăciune. Elemente constitutive
| Comentarii |
|
Cu toate că incertitudinea asupra provenienţei unui ordin de plată fals utilizat de inculpat cu prilejul încheierii unei convenţii naşte o suspiciune asupra sincerităţii acuzatului, singură această suspiciune, în absenţa oricăror probe din care să rezulte cu certitudine că acesta ştia că ordinul de plată este fals şi că a efectuat manopere de inducere în eroare a părţii vătămate, nu este suficientă pentru a trage concluzia îndeplinirii elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.
Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 192 din 24 martie 2011
Prin sentința penală nr. 511/29.06.2010, pronunțată de Judecătoria Miercurea-Ciuc, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C.proc.pen. raportat la art. 10 lit. d) C.proc.pen. s-a dispus achitarea inculpatului Ș.D., pentru comiterea infracțiunilor de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C.pen. și uz de fals prevăzută de art. 291 alin. (1) C.pen.
S-a constatat că prejudiciul în sumă de 6.500 lei, cauzat părții civile SC V. SRL din Miercurea-Ciuc a fost recuperat integral.
Pentru a pronunța această hotărârea, prima instanță a reținut următoarele:
La data de 22.02.2007, după ce inculpatul Ș.D. i-a solicitat martorei M.M. să se intereseze cu privire la prețurile unui televizor tip LCD, s-a prezentat împreună cu martora la magazinul SC V. SRL ocazie cu care a fost întocmită factura fiscală seria HR WCF nr.8954312 pentru cumpărarea televizorului DLT 3212 marca DAEWO în valoare de 6.500 lei. La rubrica cumpărător pe factură a fost menționată firma administrată de inculpat, respectiv SC Ș.D.A. SRL București.
A doua zi în data de 23.02.2007 inculpatul împreună cu martora M.M. s-au prezentat la sediul magazinului SC V. SRL și a înmânat vânzătoarei un ordin de plată cu nr. 313 pentru suma de 6.500 lei. Pe acest ordin de plată la rubrica plătitor figurează SC I.R. SRL București.
în urma cercetărilor efectuate în faza de urmărire penală s-a ajuns la concluzia că inculpatul a comis infracțiunile de înșelăciune și uz de fals deoarece societatea SC I.R. SRL București înscrisă pe ordinul de plată ca plătitor, în realitate nu există iar cetățeanul străin R.R. care i-a înmânat inculpatului ordinul de plată nu figurează în baza de date ca fiind înregistrat în traficul de frontieră cu drept de ședere pe teritoriul României sau în categoria străinilor față de care au fost dispuse măsuri de îndepărtare de pe teritoriul țării.
Inculpatul a declarat că cetățeanul israelian R.R. are încheiată în România o poliță de asigurare la A. Asigurări și că, având o datorie de 2.000 Euro i-a propus să i-o plătească prin cumpărarea de bunuri. Astfel, conform declarației olografe a inculpatului dată în faza de urmărire penală, inculpatul i-a telefonat acestei persoane pentru a-i comunica datele firmei V., iar pe data de 23.02.2007 în jurul orei 10:30-11:30, în P-ța Victoriei din București R.R. i-a dat copia ordinului de plată gata completat, după care la ora 16:00 a ajuns la Miercurea Ciuc și a înmânat ordinul de plată la magazin.
S-a dovedit că firma înscrisă ca plătitor pe biletul la ordin există, dar se numește SC I. R...M SRL și nu SC I. R…MI SRL (sau ... R…NI ...) după cum greșit s-a citit de pe ordinul de plată. Drept urmare, s-a emis o adresă către această firmă care însă a răspuns că ordinul de plată în cauză, nr. 313, există în evidențele contabile ale firmei dar este emis la data de 29.06.2007 către un angajat al societății și reprezintă plata lichidării pe luna iunie 2007. De asemenea, s-a comunicat că cetățeanul israelian R.R. nu a reprezentat niciodată interesele firmei. S-a anexat răspunsului copia ordinului de plată respectiv care nu are nicio asemănare cu ordinul de plată din prezentul dosar.
De asemenea, din răspunsul dat instanței de către BRD G.S.G., rezultă că în baza de date a băncii nu figurează contul înscris pe ordinul de plată și că această plată nu a fost efectuată prin intermediul Agenției D. a băncii.
Din răspunsurile SC I. R….M SRL și al BRD se poate trage concluzia că într-adevăr ordinul de plată în cauză este fals, cu toate că poartă ștampila băncii.
Cu privire la această persoană, despre care inculpatul susține că i-ar fi dat ordinul de plată, din adresa Fundației C. din București, depusă la dosar de inculpat rezultă că cetățeanul israelian R.R. cu domiciliul în Israel a sprijinit direct acțiunile fundației prin sprijin financiar. Totodată se precizează că, în conformitate cu acordurile interstatale dintre România și Israel, identitatea cetățenilor israelieni aflați pe teritoriul României este protejată din motive de securitate. într-o adresă ulterioară a fundației, aceasta a comunicat că nu deține date despre faptul dacă R.R. s-a aflat pe teritoriul României în perioada comiterii faptei. De asemenea, din adresa Compartimentului pentru străini a Ministerului Internelor și Reformei Administrative rezultă că cetățeanul israelian R.R. nu figurează în baza de date a Autorității pentru Străini cu drept de ședere pe teritoriul României și nu este înregistrat în traficul de frontieră în perioada comiterii faptei.
Motivul pentru care ordinul de plată a fost considerat fals, adică acela că societatea plătitoare nu există, s-a dovedit a fi eronat, firma respectivă existând și răspunzând la adresa instanței. în aceste condiții, deși datele înscrise pe ordinul de plată nu privire la data emiterii și contul bancar nu corespund adevărului, nu rezultă nici din probe nici din răspunsul băncii dacă ștampila acesteia aplicată pe ordinul de plată este adevărată sau contrafăcută.
Nu s-a afirmat în actul de sesizare al instanței sau în alt înscris din materialul de urmărire penală și nici nu rezultă din probele administrate că inculpatul ar fi știut că ordinul de plată este fals. Faptul că cetățeanul israelian R.R., despre care inculpatul afirmă că i-a dat ordinul de plată, nu este înregistrat în traficul de frontieră în perioada comiterii faptei creează o suspiciune asupra veridicității afirmației inculpatului conform căreia ordinul de plată i-a fost înmânat de R.R. în ziua comiterii faptei. Totuși, în lipsa recunoașterii faptei de către inculpat, această suspiciune nu este suficientă deoarece nu se coroborează cu alte probe pentru a dovedi intenția frauduloasă a inculpatul în sensul că a folosit înscrisul știind că este fals, indiferent de unde ar proveni.
Posibilitatea ca însuși inculpatul să fi falsificat ordinul de plată este puțin probabilă datorită faptului că acesta prin declarația dată în cursul urmăririi penale a indicat chiar el ca firmă plătitoare SC I. R…NI SRL citind eronat litera „M.” de pe ordinul de plată care e scrisă asemănător cu grupul „N.I.”.
Rezultă astfel că, deși nedovedirea provenienței ordinului de plată fals naște o suspiciune asupra sincerității inculpatului, din probele administrate nu rezultă cu certitudine că acesta știa că ordinul de plată este fals și că prin urmare l-a folosit, comițând infracțiunea de uz de fals, și a indus în eroare partea civilă cu ocazia cumpărării televizorului tip LCD, comițând infracțiunea de înșelăciune prin folosirea de mijloace frauduloase.
De asemenea, nu poate fi omis faptul că la producerea evenimentului a avut o contribuție însemnată și personalul societății parte civilă care prin acceptarea ca mijloc de plată a unei copii a ordinului de plată și verificarea superficială a autenticității acestuia, au dat impresia că plata este corectă.
Probele administrate nu s-a dovedit vinovăția inculpatului pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată, faptei lipsindu-i astfel unul din elementele constitutive ale infracțiunii, respectiv latura subiectivă.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel, Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc, solicitând admiterea apelului declarat, desființarea sentinței penale atacate și pronunțarea unei hotărâri legală și temeinică.
în motivele de apel, s-a arătat că instanța de fond în mod eronat a interpretat adresele de la SC I. R…NI SRL în sensul că acesta a răspuns la solicitările instanței și că există această societate. Ordinul de plată în litigiu nu există în evidențele contabile ale acestei societăți și deci nu a fost înmânat de R.R.,această persoană nereprezentând interesele acestei societăți.
De asemenea a mai invocat și faptul că din informați a transmis instanței de către Fundația C. a rezultat că nu poate fi dezvăluită identitatea cetățenilor israelieni din motive de securitate și totodată că această fundație nu deține date din care să rezulte dacă cetățeanul R.R. s-a aflat pe teritoriul României în perioada comiterii faptei.
Verificând actele și lucrările dosarului, instanța de control consideră că apelul declarat nu este fondat, hotărârea pronunțată de prima instanță este legală și temeinică.
Din probele administrate în cauză, prima instanță în mod corect a stabilit că deși nedovedirea provenienței ordinului de plată fals naște o suspiciune asupra sincerității inculpatului din probele administrate în cauză nu a rezultat cu certitudine că aceasta știa că ordinul de plată este fals și că prin urmare l-a folosit, comițând infracțiunea de uz de fals și că a indus în eroare partea civilă cu ocazia cumpărării televizorului tip LCD, comițând infracțiunea de înșelăciune prin folosirea de mijloace frauduloase.
Astfel, față de considerentele mai sus prezentate, instanța de control în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C.proc.pen. a respins ca nefundat apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria M-Ciuc, împotriva sentinței penale nr. 511/29.06.2010, pronunțată de Judecătoria M-Ciuc.
împotriva acestei hotărâri, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita a declarat recurs.
în motivarea recursului, procurorul a susținut că soluția dată de prima instanță și menținută de Tribunal se bazează pe aprecierea eronată a probatoriului din care rezultă cu certitudine că, inculpatul a acționat în cunoștință de cauză prin folosirea mijlocului de plată fals, a realizat o activitate de inducere în eroare atâta vreme cât a știut că bunul va fi înstrăinat la scurt timp. Marfa a fost comercializată imediat către o altă persoană, a fost introdus la amanet, iar suma obținută a fost folosită în scopuri personale. Așadar, nu se poate discuta de legalitate, de consecințe juridico - comerciale ce derivă din încheierea unui contract obișnuit, de deținerea valabilă cu titlu oneros a unor astfel de bunuri. Faptul că, valoarea bunului a fost achitată ulterior sesizării faptei nu poate fi apreciată ca lipsă a vinovăției, ci doar avută în vedere la aprecierea pedepsei ca o eventuală circumstanță a faptei.
Motivele de recurs au fost suplimentate de procurorul de ședință, constând în greșita încadrare juridică dată faptei, solicitându-se schimbarea acesteia din infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1)-(2) C.pen. în aceeași infracțiune prevăzută de art. 215 alin. (1)-(3) C.pen.
Examinând recursul promovat de Parchet, din prisma dispozițiilor art. 3859 pct. 18 raportat la art. 52 și art. 62-68 C.proc.pen., instanța de control judiciar îl găsește nefondat, pentru următoarele considerente.
Sub aspectul stării de fapt, care a fost corect reținută de către tribunal - pornind de la conținutul materialului probator administrat pe parcursul desfășurării procesului penal - hotărârea instanței de apel nu comportă nici un fel de critică, fiind justă soluția la care s-a oprit tribunalul, respectiv la respingerea ca nefondat a apelului declarat de procuror.
Pentru a face o asemenea apreciere, instanța de control judiciar, consideră că din conținutul materialului probator administrat, rezultă fără putință de tăgadă faptul că inculpatul nu se face vinovat de comiterea faptelor penale, deoarece acestora le lipsește unul din elementele constitutive cerute de art. 215 alin. (1)-(2) și art. 291 alin. (1) C.pen.
Criticile aduse de parchet sunt nefondate, deoarece, așa cum s-a reținut, nu s-a dovedit fără putință de tăgadă că inculpatul ar fi cunoscut despre ordinul de plată că ar fi fals.
Este dovedită existența persoanei care i-a înmânat inculpatului ordinul de plată, iar într-o primă fază banca a confirmat legalitatea instrumentului de plată.
Faptul că inculpatul a amanetat televizorul imediat după ce l-a achiziționat nu este un argument care să dovedească intenția infracțională cu care ar fi acționat inculpatul, iar faptul că acesta a acoperit prejudiciul imediat ce a aflat că este cercetat penal, denotă mai degrabă buna intenție a inculpatului care a conștientizat că s-a produs o pagubă și pe cale de consecință a procedat la acoperirea acesteia, așa cum ar face orice om de bună-credință.
Asupra schimbării încadrării juridice solicitate de procuror, Curtea constată că, nefiind îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, și această cerere apare ca fiind nefondată.
Așadar, prin prisma considerentelor mai sus expuse, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita împotriva deciziei penale nr. 141/16.11.2010 pronunțată de Tribunalul Harghita este nefondat, motiv pentru care, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C.proc.pen., urmează a fi respins.
