JUDECATĂ. ACHITARE. FAPTA NU EXISTĂ. FAPTEI ÎI LIPSEŞTE UNUL DIN ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE INFRACŢIUNII. DIFERENŢIERE
| Comentarii |
|
Constatarea absenţei unuia din elementele constitutive ale infracţiunii implică, în mod necesar, existenţa faptei, ca realitate materială.
(Secţia penală, decizia nr. 2962 din 23 iunie 2000)
CURTEA
Asupra recursului de faţă; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 8 din 22 ianuarie 1981, Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a ll-a penală, a condamnat pe inculpatul A.l. (fiul lui T. şi al F., născut la 1 august 1937, domiciliat în Bruxelles, Belgia) la pedeapsa rezultantă de 17 ani închisoare şi 6 ani interzicerea unor drepturi, pentru infracţiunea de delapidare, prevăzută de art. 223 alin. 3 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. 1 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. şi
infracţiunea de uz de fals, prevăzută de art. 291 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din acelaşi cod.
A fost admisă cererea de despăgubiri civile formulată de I.C. E. „P.” - A.R.P.T.B., fiind obligat inculpatul să plătească suma de 156.400,86 lei despăgubiri civile, plus dobânda legală începând cu luna martie 1979.
Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus anularea înscrisurilor falsificate de inculpat şi s-a menţinut sechestrul asigurător înfiinţat asupra bunurilor acestuia.
Prin decizia penală nr. 929 din 16 aprilie 1981, fostul Tribunal Suprem - secţia penală, a respins recursul declarat de partea civilă din cauză.
Ulterior, prin decizia penală nr. 1108 din 25 iunie 1991, Curtea Supremă de Justiţie - secţia penală, a admis recursul declarat de inculpat, a casat sentinţa penală nr. 8 din 22 ianuarie 1981 a Tribunalului Bucureşti - secţia a ll-a penală şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, dispunând, totodată, anularea actelor de executare.
în fond, după casare, prin sentinţa penală nr. 91 din 17 mai 1995, Tribunalul Bucureşti - secţia a ll-a penală, rejudecând cauza, a hotărât schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 3 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. în infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 1 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a şi art. 10 lit. a C. pr. pen. a achitat pe inculpat pentru infracţiunile de delapidare - art. 223 alin. 1 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. - fals intelectual - art. 289 C. pen. - şi uz de fals - art. 291 C. pen.
S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător dispus cu privire la bunurile inculpatului şi a inscripţiei ipotecare instituite asupra apartamentului.
Curtea de Apel Bucureşti - secţia I penală, prin decizia nr. 133 din 7 august 1996 a respins ca nefondat apelul declarat de parchet împotriva acestei sentinţe.
Din nou, Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia penală nr. 2878 din 11 decembrie 1997, admiţând recursul parchetului, a casat hotărârile pronunţate, trimiţând cauza spre rejudecare la instanţa de fond pentru a fi citată ca parte civilă în cauză C. O.N.T. L. şi nu S.C. „P.” S.A.
Rejudecând cauza, Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală, prin decizia nr. 411 din 7 decembrie 1998 a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea unor drepturi în baza art. 2151 alin. 2 cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 13 C. pen. (infracţiunea de delapidare) şi la două pedepse de câte 1 an închisoare, pentru infracţiunile prevăzute de art. 289 şi art. 291 din acelaşi cod.
Pedepsele de câte un an închisoare s-au constatat graţiate prin art. 1 din Legea nr. 137/1997.
S-a dispus anularea înscrisurilor falsificate şi confiscarea de la inculpat a sumei de 4344,46 dolari USA.
Instanţa a reţinut că, în urma sesizării depuse de fosta întreprindere „P." privind producerea de către inculpat a unei lipse în gestiune de 187.648
franci belgieni, au fost demarate cercetări penale, finalizate prin trimiterea în judecată a inculpatului pentru infracţiunile de delapidare cu consecinţe deosebit de grave, fals intelectual şi uz de fals.
Inculpatul nu a fost arestat, judecarea cauzei (din 1980 şi până în prezent) desfăşurându-se în lipsa inculpatului, stabilit definitiv la Bruxelles.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul.
Parchetul a susţinut, în esenţă, că inculpatul a fost greşit condamnat întrucât a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale pentru infracţiunile de delapidare (223 alin.1 C. pen., care este încadrarea corectă), fals intelectual şi uz de fals. Oral, procurorul a cerut schimbarea încadrării juridice a faptelor în infracţiunea de gestiune frauduloasă, prevăzută de art. 214 C. pen. şi constatarea îndeplinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, pentru această faptă.
Inculpatul a susţinut, prin apelul său, că nu a săvârşit nici o faptă penală, procesul având tentă politică, dat fiind că a refuzat înapoierea în ţară după expirarea mandatului avut în Belgia. Solicită achitarea sa.
Curtea de Apel Bucureşti - secţia I penală, prin decizia nr. 543 din 17 noiembrie 1999 a admis apelul inculpatului, a desfiinţat hotărârea atacată şi a dispus în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a şi art. 10 lit. a C. pr. pen. achitarea acestuia pentru infracţiunile prevăzute de art. 2151 alin. 2 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., art. 289 C. pen. şi art. 291 C. pen.
S-au înlăturat dispoziţiile privind confiscarea unor acte şi confiscarea specială a sumei de 4344,46 dolari USA, dispunându-se ridicarea sechestrului asigurător instituit cu privire la bunurile inculpatului.
Totodată, a fost respins apelul declarat de parchet.
Au fost reţinute următoarele:
Inculpatul A.I. a funcţionat în perioada iulie 1973
- martie 1980 la Bruxelles - Belgia, în calitate de şef al biroului de turism pendinte de Ministerul Turismului.
La 7 martie 1980, inculpatul a predat gestiunea, ocazie cu care a fost încheiat un proces-verbal prin care s-a consemnat că nu s-au înregistrat nici un fel de lipsuri sau nereguli în gestiune sau în actele contabile ale gestiunii respective.
Ulterior, urmare a refuzului lui A.l. de a reveni în ţară, s-a dispus şi s-a efectuat o verificare prin organele de control financiar intern, evidenţiindu-se că A.l. ar fi delapidat, prin fals şi uz de fals, suma de 187.648 franci belgieni.
După casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, dispusă de Curtea Supremă de Justiţie în anul 1991, a fost efectuată o expertiză contabilă şi au fost audiaţi martorii C.G. şi B.P. (filele 96-127 şi 154-155 dosar nr. 1957/1991 al Tribunalului Bucureşti - secţia a ll-a penală).
Atât din cuprinsul expertizei cât şi din declaraţiile martorilor rezultă fără nici un dubiu că inculpatul nu şi-a însuşit vreo sumă de bani din conturile agenţiei de turism pe care a gestionat-o. Atât expertiza contabilă cât şi martorii au argumentat pe larg că, datorită sistemului de decontări şi de verificări existent la acea dată, nu ar fi fost posibil ca delapidarea să se fi produs pe durata a mai mulţi ani, prin efectuarea repetată de falsuri în evidenţele contabile ale gestiunii lui A.l.
Cât priveşte suma de bani retrasă de A.l. din unul din cele două conturi bancare în care avea acces, s-a demonstrat cu prisosinţă, prin probele administrate, că această sumă reprezintă drepturile băneşti cuvenite lui A.l. şi soţiei acestuia (angajată şi ea la Bruxelles). S-a dovedit în acest sens că, pe de o parte, angajaţii români ce funcţionau în străinătate nu aveau voie să îşi deschidă conturi bancare proprii (fiind obligaţi să-şi ţină eventualele economii în contul instituţiei, spre a putea fi astfel controlaţi şi pentru a se putea rula banii respectivi în alte interese decât cele ale salariatului), precum şi că, pe de altă parte, retragerea din cont a unei sume de franci belgieni de către inculpat a fost efectuată cu aprobarea conducerii de la Bucureşti a instituţiei la care inculpatul era angajat, adică având deplină acoperire legală.
La toate acestea se adaugă un alt fapt necontestat şi care contrazice susţinerile rechizitoriului: nici una din instituţiile vizate ca fiind parte civilă în cauză nu a înregistrat vreo pagubă şi nu a suferit vreun prejudiciu, menţiuni făcute expres prin adresele înaintate dosarului.
Se conchide că: predarea gestiunii s-a efectuat fără a se constata lipsuri sau nereguli; inculpatul şi soţia aveau depuşi în contul instituţiei banii proveniţi din salarii; după predarea gestiunii, inculpatul a refuzat să revină în România; văzând acest refuz,
precum şi faptul că A.l. a retras din cont banii ce îi aparţineau de drept (operaţiune pentru care a avut abilitarea scrisă) autorităţile statului din acel timp (anul 1980) i-au întocmit dosar penal; probatoriile administrate dovedesc, fără putinţă de tăgadă, că nu a existat şi nu există nici un fel de prejudiciu, că nu au fost efectuate nici un fel de operaţiuni false în actele contabile şi că lui A.l. nu i se poate reproşa nimic din cele cuprinse în actul de acuzare, în alte cuvinte, faptele pentru care acesta a fost trimis în judecată nu există.
împotriva acestei decizii a formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, susţinând că s-a comis o gravă eroare de fapt, întrucât, din modul cum s-au făcut verificările de organele C.F.I. rezultă că inculpatul nu justifică de la o perioadă la alta anumite sume de bani, astfel că faptele săvârşite există, însă, în conformitate cu art. 1 din Decretul nr. 11/1988 acestea au fost amnistiate, instanţa trebuind să dispună încetarea procesului penal pentru infracţiunea de delapidare, iar pentru infracţiunile de fals intelectual şi uz de fals să constate că intervenit prescripţia răspunderii penale.
Oral, reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie nu a mai susţinut motivele scrise de recurs, cerând numai să se constate că temeiul achitării este greşit, achitarea impunându-se în raport cu dispoziţiile art. 10 lit. d
C. pr. pen. (faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii). S-a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii numai sub acest aspect.
Recursul nu este întemeiat.
Constatarea absenţei unuia din elementele constitutive ale infracţiunii implică, în mod necesar, existenţa faptei, ca realitate materială.
în cauza de faţă, principala probă a dosarului, expertiza contabilă efectuată cu ocazia rejudecării în fond a cauzei (cunoscută şi necontestată de parchet) a concluzionat că, la predarea-primirea gestiunii biroului de turism din Belgia, de către inculpat, nu s-au înregistrat lipsuri, soldurile reprezentând disponibilităţile efectiv predate-primite, pentru fiecare gestiune în parte, având atestarea unităţilor finanţatoare.
La această concluzie (necontestată şi necomentată de parchet), expertul a ajuns după examinarea întregii evidenţe contabile a biroului detionată de inculpat (principalele acte fiind aportului), precizând, totodată, şi ce le au fost intenţionat omise a fi luate în -e de revizia contabilă efectuată In cursul enale şi nu au fost prezentate organului are penală care a început ancheta pe premise false sau incomplete (fila 14 a de expertiză contabilă).
Se desprinde aşadar concluzia, neexistând argumente pentru înlăturarea constatărilor (concluziei) expertizei, că nu există fapte (ca realitate materială) de natură a crea măcar suspiciuni cu privire ia activitatea de gestionare a fondurilor băneşti de către inculpat în funcţia avută.
Ca atare, concluzia la care a ajuns instanţa de apel este justificată în fapt şi în drept, astfel că recursul parchetului va fi respins ca nefondat.
