Măsurile preventive. Arestarea preventivă. Menţinerea măsurii arestării preventive. Depăşirea termenului rezonabil al duratei măsurii arestării preventive. Consecinţe. înlocuirea măsurii. Netemeinicie
| Comentarii |
|
- Constituţia României: art. 23 alin. (4)
- Codul de procedură penală: art. 136 alin. (1) lit. b), art. 139, art. 143, art. 145, art. 148
lit. f), art. 160b, art. 3002
- Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: art. 5,
art. 6
- Jurisprudenţa CEDO: cauza Eckle c. Germaniei, cauza Allenet de Ribemont c. Franţei
Contrar opiniei primei instanţe, simpla scurgere a timpului nu este suficientă pentru atenuarea pericolului pe care îl prezintă pentru ordinea publică lăsarea inculpaţilor în libertate.
Prima instanţă a analizat termenul rezonabil al duratei arestului preventiv doar -prin prisma timpului scurs de la data luării măsurii şi al considerării că prelungirea procesului nu se datorează inculpaţilor, care nu au influenţat durata procesului, prin exercitarea dreptului la apărare. Totuşi, potrivit jurisprudenţei CEDO, la aprecierea termenului rezonabil al detenţiei preventive trebuie avute în vedere şi alte criterii, cum sunt: miza procesului reflectată de pedepsele prevăzute de lege pentru faptele de care sunt acuzaţi inculpaţii; complexitatea cauzei datorată numărului mare al persoanelor trimise în judecată şi al faptelor imputate acestora. în raport de aceste criterii, autorităţile judiciare au demonstrat că se justifică menţinerea măsurii arestării preventive, iar prin aceasta şi necesitatea că numai astfel se poate asigura scopul procesului penal şi buna lui desfăşurare.
(Decizia penală nr. 1153/R din 8 noiembrie 2010, Secţia penală, dr. M.B.)
Prin încheierea din data de 4 noiembrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 2976/115/ 2010, Tribunalul Caraş-Severin a respins cererea formulată de reprezentantul parchetului privind menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor N.R., B.F.-C., J.M.-C. şi M S.
A respins cererile formulate de către apărătorii inculpaţilor privind revocarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor.
în baza art. 160b alin. (1) şi (2) C. pr. pen., raportat la art. 3002 C. pr. pen., coroborate cu art. 139 alin. (1) şi alin. (35) C. pr. pen., în baza art. 136 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. şi art. 145 alin. (1) C. pr. pen., a admis cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, formulate de către inculpaţii M.S., J.M.-C. şi B.F.-C. şi a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea faţă de aceştia şi faţă de inculpatul N.R.
în baza art. 139 alin. (2) C. pr. pen., a dispus punerea de îndată în libertate a inculpaţilor N.R., B.F.-C., J.M.-C. şi M.S., dacă aceştia nu sunt arestaţi în altă cauză şi după soluţionarea căii de atac.
Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa a apreciat că faţă de ultimele dispoziţii menite să clarifice şi să stabilească cadrul procesului din cauză, temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive s-au schimbat, justificându-se, deci, înlocuirea acestei măsuri cu obligarea de a nu părăsi localitatea (dându-se astfel eficienţă dispoziţiilor art. 5 şi 6 C. pr. pen., art. 23 alin. (4) din Constituţie şi art.
5 şi 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului).
Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede în art. 5 par. 3 că „orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de par. 1 lit. c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a unui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”.
Termenul rezonabil, prevăzut de norma mai sus menţionată, se calculează de la data la care persoana acuzată este reţinută sau arestată (16 aprilie 2010, respectiv 13 aprilie 2010 - inculpatul N ).
Durata rezonabilă a detenţiei, conform art. 5 par. 5, se apreciază în concret, instanţa având obligaţia să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe şi, întrucât persistenţa motivelor plauzibile cu privire la săvârşirea infracţiuni, după trecerea unei perioade de timp, nu mai este suficientă în motivarea măsurii, aceasta trebuie să evidenţieze existenţa, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârşirii unei noi infracţiuni, fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauza de către autorităţi, prin sublinierea complexităţii.
La art. 6 par. 1 din Convenţia europeană se subliniază că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa
Termenul rezonabil în cazul acestei din urmă prevederi are ca moment de început „formularea unei acuzaţii în materie penală” - a cărei semnificaţie a fost stabilită pe calea jurisprudenţei CEDO, în cauza Eckle c. R.F.G., hotărârea din 15 iulie 1982, şi anume „notificarea oficială provenită de la o autoritate competentă a învinuirii de a fi săvârşit o faptă penală, ceea ce corespunde ideii de consecinţe importante cu privire la situaţia persoanei suspectate", iar ca moment final tot pe cale jurisprudenţială s-a stabilit că termenul se raportează la pronunţarea hotărârii definitive de condamnare sau de achitare, respectiv încetare a procesului penal.
CEDO în cauza Allenet de Ribemont c. Franţei, hotărârea din 10 februarie 1995, a stabilit că durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi importanţa pentru cel interesat a obiectului procedurii.
în Codul de procedură penală nu există nicio dispoziţie cu privire la dreptul persoanei la un proces penal desfăşurat într-un termen rezonabil, spre deosebire de materia arestării preventive, unde este reglementată instituţia termenului rezonabil al arestării.
Astfel, în ceea ce priveşte măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, atât în cursul urmării penale, cât şi în cursul judecăţii, în primă instanţă, în apel sau recurs, Codul de procedură penală, cu modificările succesive începând din anul 2003, reglementează prin dispoziţii concrete, previzibile şi accesibile, luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea măsurii arestării preventive, conţinând numeroase garanţii procesuale, printre care şi cele referitoare la durata măsurii cu distincţiile specifice fazelor procesuale.
în lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului referitoare la sancţiunea privind încălcarea duratei rezonabile a arestării preventive, fiind însă îndeplinită cerinţa prevăzută în art. 143 C. pr. pen., respectiv existenţa probelor sau indiciilor temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nu s-ar putea reţine inexistenţa vreunui temei care să justifice menţinerea măsurii arestării preventive, în scopul dispunerii revocării măsurii, ci numai că temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive s-au schimbat, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 139 alin. (1) C. pr. pen., privind înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
în contextul concret al prezentei cauze, tribunalul a apreciat că înlocuirea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpaţii N.R., B.F.-C., J.M.-C. şi M.S. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută de art. 145 C. pr. pen., cu impunerea respectării obligaţiilor prevăzute de art. 145 alin. (11) şi 145 alin. (12) C. pr. pen., prin prisma analizării condiţiilor prevăzute de art. 148 lit. f) C. pr. pen. este legală.
Astfel, iniţial măsura arestării preventive a fost posibilă pentru buna desfăşurare a procesului penal, în raport cu infracţiunile deduse cercetării şi ulterior judecăţii perioada în care a fost evidenţiată presupusa activitate infracţională, modalităţile de comitere a acestora, pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracţiuni, măsură a cărei finalitate s-a estompat, însă, prin trecerea timpului, de la momentul descoperirii sale scurgându-se un interval de 7 luni, ceea ce atenuează pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării lor în libertate, şi anume cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., neexistând probe de sustragere de la judecată, nici că inculpaţii ar putea comite alte infracţiuni (simpla afirmaţie că ar putea să-şi reia activitatea infracţională dat fiind accesul liber la tehnica informativă şi bancomate, conferit de starea de libertate, neputând constitui un argument plauzibil şi legal, pe de o parte pentru că nu se poate reţine o simplă prezumţie ca argument al respingerii unei astfel de cereri, iar pe de altă parte, pentru că instanţa va dispune printre obligaţiile ce urmează a fi respectate de inculpaţi şi pe aceea de a nu desfăşura vreo activitate de natura celei în exercitarea căreia au săvârşit fapta, respectiv de a nu accesa vreun bancomat), că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unei părţi din proces sau a unui martor sau că va exercita presiuni asupra vreunei victime.
De asemenea, conform jurisprudenţei constante a CEDO, caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcţie de complexitatea cauzei, atitudinea inculpaţilor şi comportamentul autorităţilor.
Raportând aceste criterii la speţa de faţă se apreciază că faptele pretinse a fi comise de inculpaţi sunt într-adevăr prevăzute în legi speciale, dată fiind şi infracţiunea reţinută (grupul organizat presupunând un număr de 3 persoane); faţă de cel de-al doilea criteriu referitor la atitudinea inculpaţilor, nu se poate aprecia că aceasta a stat la baza prelungirii excesive a procedurii (aceştia nefăcând altceva decât să-şi exercite dreptul la apărare).
împotriva încheierii penale din data de 4 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 2976/115/2010 a declarat recurs în termen Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Caraş-Severin, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, Secţia penală, sub nr. 2976.4/115/2010 din 5 noiembrie 2010, solicitând casarea încheierii atacate şi menţinerea arestării preventive.
în motivarea recursului procurorului, se arată că temeiurile avute în vedere la arestare se menţin, iar termenul rezonabil nu trebuie apreciat doar prin prisma perioadei de timp a detenţiei, ci şi a altor criterii - persistenţa motivelor plauzibile cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, riscul săvârşirii de noi infracţiuni şi protejarea ordinii publice.
Din analiza încheierii recurate, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a celor ce se analizează din oficiu, potrivit art. 38510 alin. (2) şi (3) C. pr. pen., precum şi examinând întreaga cauză sub toate aspectele conform art. 385s alin. (3) C. pr. pen., Curtea de Apel constată că recursul procurorului este întemeiat, pentru considerentele ce urmează.
Prima instanţă a considerat în mod corect că subzistă indiciile că inculpaţii au săvârşit faptele de care sunt acuzaţi, dar a apreciat în mod eronat că nu subzistă temeiurile arestării preventive în sensul că, prin trecerea unei perioade de 7 luni de când inculpaţii sunt arestaţi, s-ar fi estompat pericolul ce îl reprezintă pentru ordinea publică lăsarea acestora în libertate.
Astfel, din materialul existent până în acest moment la dosarul cauzei rezultă indicii care fac rezonabilă bănuiala că inculpaţii intimaţi au săvârşit infracţiunile de care sunt acuzaţi, respectiv cele de iniţiere a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; falsificarea unui instrument de plată electronică, prevăzută de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002; punerea în circulaţie a instrumentelor de plată electronică falsificate sau deţinerea lor în vederea punerii în circulaţie, prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002; deţinerea de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică, prevăzută de art. 25 din Legea nr. 365/2002; efectuarea de operaţiuni de retragere de numerar prin utilizarea neautorizată a datelor de identificare (coduri PIN) inscripţionate pe card-urile bancare contrafăcute, prevăzută de art. 27 alin. (2) din Legea nr. 365/2002.
Din declaraţiile date de inculpaţi şi de martori, procesele-verbale de citire a informaţiilor de pe benzile magnetice, procesele-verbale de percheziţie domiciliară, procesul-verbal de dezarhivare şi studiere a conţinutului fişierelor generate de programul informatic „Yahoo Messenger!” (discuţiile dintre inculpaţi), procesele-verbale de percheziţie în sistem informatic, procesul-verbal de redare în formă scrisă a convorbirilor telefonice interceptate, rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică rezultă indicii suficiente care fac ca inculpaţii să fie bănuiţi de săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei, îndreptate împotriva patrimoniului, unor relaţii privind convieţuirea socială, confidenţialităţii şi integrităţii datelor şi sistemelor informatice, valori sociale fundamentale apărate de legea penală.
Curtea de Apel a reţinut atât pericolul social al faptelor de care sunt acuzaţi inculpaţii (iniţierea unui grup infracţional organizat, falsificarea unui instrument de plată electronică, punerea în circulaţie a instrumentelor de plată electronică falsificate sau deţinerea lor în vederea punerii în circulaţie, deţinerea de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică, efectuarea de operaţiuni de retragere de numerar prin utilizarea neautorizată a datelor de identificare inscripţionate pe card-urile bancare contrafăcute), dar şi pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea acestora în libertate a inculpatului (având în vedere amploarea activităţii infracţionale imputate - întinderea în timp, numărul de persoane implicate, numărul infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor - din care reiese lipsa garanţiilor că inculpaţii ar abandona comportamentul infracţional).
Contrar opiniei primei instanţe, simpla scurgere a timpului nu este suficientă pentru atenuarea pericolului pe care l-ar prezenta pentru ordinea publică lăsarea inculpaţilor în libertate.
Prima instanţă a analizat termenul rezonabil al duratei arestării preventive doar prin prisma timpului scurs de la data luării măsurii şi al considerării faptului că prelungirea procesului nu se datorează comportamentului inculpaţilor, care doar şi-au exercitat dreptul la apărare. însă, aşa cum se desprinde şi din jurisprudenţa CEDO, trebuie avute în vedere şi alte criterii, cum ar fi miza procesului şi complexitatea cauzei. în speţă, pe lângă durata arestării, este necesar să se ia în considerare şi complexitatea cauzei (numărul mare al persoanelor trimise în judecată şi al faptelor imputate), precum şi miza procesului (pedepsele prevăzute de lege pentru faptele de care sunt acuzaţi inculpaţii fiind mari).
Prin urmare, se consideră că autorităţile judiciare au demonstrat convingător justificarea menţinerii măsurii arestării preventive.
Măsura arestării preventive are un caracter excepţional, starea de libertate fiind cea normală, fiind de neadmis menţinerea stării de arest preventiv peste limite rezonabile. Prin raportare la jurisprudenţa CEDO, instanţa de recurs reţine că aprecierea necesităţii luării şi menţinerii unei măsuri preventive trebuie să se facă luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a se constata în ce măsură există indicii precise cu privire la un interes public real care are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate, fără a se aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, în sensul de a se urmări existenţa unui just echilibru între măsura arestării preventive, pe de o parte, şi interesul public de protecţie a cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave, dedus din modul de săvârşire a faptelor cu privire la care există indicii că au avut loc cu participarea inculpaţilor, pe de altă parte. Curtea de apel apreciază că la acest moment procesual interesul general prevalează în raport cu interesul inculpaţilor intimaţi de a fi judecaţi în stare de libertate. în cauză, presupunerea rezonabilă priveşte fapte grave, cu un impact social deosebit.
Faţă de cele reţinute, se consideră şi că lăsarea inculpaţilor în libertate ar încuraja săvârşirea unor fapte similare celor imputate prin actul de sesizare a instanţei atât de către inculpaţi, cât şi de către alte persoane ce ar percepe lăsarea în libertate a făptuitorilor ca pe o lipsă de reacţie corespunzătoare a autorităţilor.
Statul are obligaţia pozitivă de a adopta o legislaţie penală, dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa, capabilă să descurajeze comiterea de fapte care aduc atingere patrimoniului, unor relaţii privind convieţuirea socială, confidenţialităţii şi integrităţii datelor şi sistemelor informatice, valori sociale fundamentale apărate de legea penală.
Instanţa de recurs a mai apreciat că scopul procesului penal şi buna lui desfăşurare justifică menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor intimaţi.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. pr. pen., a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Caraş-Severin împotriva încheierii penale din data de 4 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 2976/115/2010 din 7 iulie 2010, a fost casată încheierea penală recurată şi, rejudecându-se cauza, în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. pr. pen. a fost menţinută starea de arest a inculpaţilor N.R., B.F.-C., J.M.-C. şi M.S., urmând ca legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive să fie verificată înainte de expirarea termenului legal de 60 de zile, respectiv data de 6 ianuarie 2011.
