Măsurile preventive. Cerere de înlocuire a măsurii preventive a arestării preventive cu aceea a obligării de a nu părăsi ţara. Respingerea cererii. Recursul inculpatului împotriva încheierii de respingere a cererii de înlocuire a măsurii preventive. Respi
| Comentarii |
|
- Constituţia României: art. 23, art. 124
- Codul de procedură penală: art. 139, art. 141, art. 160a, art. 160b
- Convenţia europeană a drepturilor omului: art. 5, art. 6
Instanţa de recurs apreciază că recursul promovat de inculpat este inadmisibil.
Astfel, art. 141 alin. (1) C. pr. pen. prevede că încheierea dată în pnmă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat cu recurs de procuror sau de inculpat. Prin urmare, art. 141 nu prevede o cale de atac separată şi împotriva încheierii date în primă instanţă sau în apel, prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a unei măsuri preventive, inclusiv a arestării preventive, şi, ca atare, această încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs, în condiţiile art. 141 C. pr. pen.
în raport cu prevederile art. 141 C. pr. pen., a recunoaşte calea de atac a recursului separat, împotriva încheierii pronunţate în cursul urmăririi penale, în primă instanţă sau în apel, prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive, înseamnă a recunoaşte o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce ar fi contrar art. 23 alin. (7) şi art. 129 din Constituţie, potrivit cărora încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.
Totodată, lipsa posibilităţii de a ataca, separat, cu recurs încheierea pronunţată în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, prin care a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive, nu contravine art. 5 par. 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia „orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală". Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, art. 5 par. 4 din Convenţie nu garantează dreptul la o cale de atac împotriva hotărârilor privitoare la arestarea preventivă, ci garantează un grad de jurisdicţie, reprezentat de o instanţă independentă, pentru luarea, prelungirea sau menţinerea arestării preventive.
S-ar putea pune eventual problema respectării principiului egalităţii armelor consacrat de art. 6 din CEDO în privinţa posibilităţii recunoscute de art. 141 C. pr. pen procurorului de a ataca cu recurs măsura luată de instanţă prin care se dispune revocarea, încetarea sau înlocuirea arestării preventive, dar instanţa europeană a statuat în cauza Georgiadis c. Greciei că prin acest principiu se înţelege ca fiecare parte la un proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ faţă de partea adversă, urmând a fi acordat părţilor un drept comparabil de acces la instanţă. Or, inculpatul are la îndemână o serie de pârghii procesual penale care să conducă la analizarea detenţiei sale preventive atât de instanţa de fond, cât şi prin valorificarea căilor de atac recunoscute de legea procesual penală română, împotriva încheierilor prin care se dispune luarea, prelungirea sau menţinerea măsurii arestării preventive, precum şi împotriva încheierii prin care se dispune înlocuirea unei măsuri preventive restrictive de libertate cu măsura preventivă privativă de libertate a arestării.
(Decizia penală nr. 1177 din 18 noiembrie 2010, Secţia penală, dr. M.B.)
Prin încheierea penală nr. 178/PI din 8 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 2442/30/2010, a fost respinsă ca nefondată cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara formulată de inculpatul B.P., deţinut în Penitenciarul Timişoara, cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 215 alin. (1)-(5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 288 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 290 C. pen. cu
aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 293 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 23 lit. c) din Legea nr. 656/2002. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiş a reţinut următoarele:
Prin cererea introdusă şi înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 2442/30/2010 la data de 2 aprilie 2010, inculpatul B.P., a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.
în motivarea cererii, s-a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura prevăzută de art. 1451 C. pr. pen., respectiv obligarea de a nu părăsi ţara, raportat la art. 145 C. pr. pen., în cauză nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 143 raportat la art. 681 şi nici dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. pr. pen.
în probaţiune, instanţa a dispus din oficiu ataşarea dosarului nr. 83/D/P/2009 al Ministerului Public - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciu Teritorial Timişoara.
Analizând materialul probator administrat în cauză, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Prin ordonanţa nr. 83/D/P/2010 din 24 februarie 2010, Ministerul Public -Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Timişoara a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpaţii Ş.V.Z., V.R.M. ş.a., cercetaţi sub aspectul comiterii infracţiunilor de constituire, aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat, înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, fals material în înscrisuri oficiale, fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals, fals privind identitatea, spălare de bani prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 215 alin. (1)-(5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 288 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 290 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 291 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 293 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 23 lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
în fapt s-a reţinut în sarcina inculpatului B.P. că, în urma dispoziţiilor primite de la inculpatul T.D. şi de la alţi membri ai grupului infracţional organizat, s-a prezentat la partea vătămată SA C.S. recomandându-se ca reprezentant al SC D.T.S. SRL solicitând spre achiziţie floarea-soarelui. Premeditarea faptei - intenţia directă a inculpatului pentru a induce în eroare partea vătămată - este reliefat de faptul că inculpatul B.P. a achiziţionat într-o primă etapă produse pentru care a consimţit ca plata să fie efectuată cash, ulterior după ce i-a câştigat încrederea acesteia a in-cheiat un contract de vânzare-cumpărare semnat şi ştampilat la rubrica „cumpărător” înscriind însă la rubrica reprezentant - în fals - „D.D." - administratorul în drept al societăţii.
Totodată, inculpatul B.P. a emis ca şi mijloc de plată fila CEC - reprezentând contravaloarea produselor achiziţionate, filă CEC care introdusă spre decontare de către beneficiar SA C.S. a fost refuzată la plată pe motiv de „CEC declarat furat”. în urma verificărilor efectuate, unitatea bancară trasă a confirmat solicitarea administratorului în drept al societăţii privind furtul filei CEC SA C.S., se constituie parte civilă în procesul penal cu suma de 135.118 lei reprezentând contravaloarea produselor livrate.
Prin încheierea penală nr. 51/CC din 30 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 2371/30/2010, s-a luat măsura arestării preventive faţă de inculpatul
B.P., emiţându-se mandatul de arestare preventivă pe numele său pe o durată de 29 zile, începând cu data de 30 martie 2010 până la data de 27 aprilie 2010.
S-a reţinut referitor la arestarea preventivă a inculpatului că la dosar există suficiente date care să conducă la concluzia că este posibil ca inculpatul B.P. să fie implicat alături de ceilalţi inculpaţi cercetaţi în dosar în săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, cel puţin sub forma participării acestuia pe o perioadă de timp mai îndelungată şi păgubirea prin inducerea în eroare şi mijloace frauduloase a mai multor societăţi comerciale; s-a reţinut şi îndeplinirea cumulativă a cerinţelor art. 148 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., în sensul cuantumului pedepsei mai mare de 4 ani pentru faptele săvârşite şi existenţa pericolului concret pentru ordinea publică.
Referitor la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive, formulată de inculpatul B.P., s-a constatat că, potrivit art. 139 alin. (1) C. pr. pen., măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că, în cursul desfăşurării procesului penal, inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate şi numai în cazuri deosebite, ca de exemplu atunci când fapta sau persoana făptuitorului prezintă un pericol social grav (cauza Dinler c. Turciei), acuzatul să se afle în stare de deţinere fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei.
Din analiza actelor şi lucrărilor aflate la dosarul de urmărire penală, tribunalul a reţinut că până în prezent nu s-au schimbat temeiurile care au justificat luarea măsurii arestării preventive, subzistând în continuare cele două condiţii cumulative prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., deci inclusiv cea referitoare la criteriu! privind pericolul concret pentru ordinea publică, întrucât în raport de împrejurările în care inculpatul a comis faptele pentru care este acuzat şi numărul mare al societăţilor comerciale implicate, urmarea produsă, respectiv prejudiciul cauzat, precum şi mijloacele utilizate, este justificat şi în interesul bunei desfăşurări a urmăririi penale, ca cercetarea să se efectueze cu inculpatul în stare de arest, în condiţiile persistenţei pericolului pentru ordinea publică în cazul lăsării inculpatului în libertate.
Prin urmare, având în vedere că temeiurile arestării preventive nu s-au schimbat, s-a constatat că nu este justificată înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă mai blândă, respectiv aceea de a nu părăsi ţara.
în acest context, tribunalul a apreciat că în acest moment procesual nu este întemeiată înlocuirea arestării preventive a inculpatului, nefiind în interesul bunei desfăşurări a urmăririi penale o astfel de înlocuire, în condiţiile în care nu s-au modificat motivele care justifică arestarea preventivă evaluate şi prin prisma existenţei sentimentului de insecuritate socială în rândul opiniei publice prin cercetarea în libertate a inculpatului implicat în infracţiunile grave mai sus arătate, împreună cu alte persoane.
împotriva încheierii penale nr. 178/PI/din data de 9 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş prin care s-a respins cererea inculpatului B.P. de înlocuire a măsurii arestării preventive a declarat recurs inculpatul solicitând, prin susţinerile orale ale apărătorului din oficiu, admiterea acestuia întrucât temeiurile de fapt avute în vedere la luarea acestei măsuri nu mai subzistă.
Analizând legalitatea şi temeinicia încheierii penale recurate din prisma motivelor de recurs, precum şi din oficiu conform art. 385 C. pr. pen., instanţa de recurs apreciază că recursul promovat de inculpat este inadmisibil raportat la dispoziţiile procesuale reglementate de art. 141 C. pr. pen.
Astfel, art. 141 alin. (1) C. pr. pen. prevede că încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat cu recurs de procuror sau de inculpat. Prin urmare, art. 141 nu prevede o cale de atac separată şi împotriva încheierii date în primă instanţă sau în apel, prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a unei măsuri preventive, inclusiv a arestării preventive, şi, ca atare, această încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs, în condiţiile art. 141 C. pr. pen.
în raport cu prevederile art. 141 C. pr. pen., a recunoaşte calea de atac a recursului separat, împotriva încheierii pronunţate în cursul urmăririi penale, în primă instanţă sau în apel, prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive, înseamnă a recunoaşte o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce ar fi contrar art. 23 alin. (7) şi art. 129 din Constituţie, potrivit cărora încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege, iar împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. în acelaşi timp s-ar încălca art. 3851 alin. (2) C. pr. pen., în temeiul căruia încheierile care nu pot fi atacate, separat, cu recurs, potrivit legii, pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau decizia recurată.
Raţiunile pentru care în art. 141 C. pr. pen. nu a fost reglementat recursul împotriva încheierilor prin care, în cursul judecăţii în primă instanţă ori în apel, a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive constau, pe de o parte, în faptul că o nouă cerere de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive, pentru motive noi, poate fi formulată oricând în cursul judecăţii.
Pe de altă parte, prin dispoziţiile art. 160a alin. (2) şi art. 160b C. pr. pen., se asigură atât controlul judiciar imediat, realizat de către o instanţă ierarhic superioară, asupra legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în cursul judecăţii, cât şi verificarea periodică a legalităţii şi temeiniciei acestei măsuri preventive în cursul judecăţii.
Totodată, lipsa posibilităţii de a ataca, separat, cu recurs încheierea pronunţată în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, prin care a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive, nu contravine art. 5 par. 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia „orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală”. Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, art. 5 par. 4 din Convenţie nu garantează dreptul la o cale de atac împotriva hotărârilor privitoare la arestarea preventivă, ci garantează un grad de jurisdicţie, reprezentat de o instanţă independentă, pentru luarea, prelungirea sau menţinerea arestării preventive.
în cazul în care decizia de lipsire de libertate este luată de un tribunal în urma unei proceduri judiciare, controlul cerut de art. 5 par. 4 din Convenţie se găseşte încorporat în aceasta. S-ar putea pune eventual problema respectării principiului egalităţii armelor consacrat de art. 6 din Convenţie în privinţa posibilităţii recunoscute de art. 141 C. pr. pen procurorului de a ataca cu recurs măsura luată de instanţă prin care se dispune revocarea, încetarea sau înlocuirea arestării preventive, dar instanţa europeană a statuat în cauza Georgiadis c. Greciei că prin acest principiu se înţelege ca fiecare parte la un proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ faţă de partea adversă, urmând a fi acordat părţilor un drept comparabil de acces la instanţă. Or, inculpatul are la îndemână o serie de pârghii procesual penale care să conducă la analizarea detenţiei sale preventive atât de instanţa de fond, cât şi prin valorificarea căilor de atac recunoscute de legea procesual penală română, cum ar fi: atacarea cu recurs a menţinerii măsurii arestării preventive luate de instanţa de fond şi de respingere în acelaşi timp a cererii de înlocuire a acesteia cu altă măsură procesuală nerestrictivă de libertate.
Astfel, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. a) teza a ll-a C. pr. pen., a fost respins ca inadmisibil recursul declarat de inculpatul B.P. împotriva încheierii penale nr. 178/PI din 8 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 2442/30/2010.
