Principiul aflării adevărului. Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Probele. Nelnlăturarea prin probe a prezumţiei de nevinovăţie. In dubio pro reo. Consecinţe. Achitarea inculpatului

- Constituţia: art. 23 alin. (11)

- Codul de procedură penală: art. 3, art. 52, art. 10 lit. a) şi c), art. 11 pct. 2 lit. a), art. 66 alin. (1), art. 69

- Cod penal: art. 208 alin. (1), art 209 alin. (1) lit. g)

Potrivit art. 52 C. pr. pen., „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă".

Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei - dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane - s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

- vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei:

- sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului;

- la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte „erga omnes”;

- hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

Toate aceste cerinţe sunt argumente pentru transformarea concepţiei asupra prezumţiei de nevinovăţie, dintr-o simplă regulă, garanţie a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre penală definitivă.

Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului" (in dubio pro reo).

Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu există, şi totuşi îndoiala persistă în ceea ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este „echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie" şi deci inculpatul trebuie achitat.

(Decizia penală nr. 1031/R din 14 octombrie 2010, Secţia penală, dr. M.B.)

Prin sentinţa penală nr. 444 din 20 noiembrie 207, pronunţată de către Judecătoria Reşiţa, în dosarul nr. 811/290/2007, s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la

art. 10 lit. a) C. pr. pen., achitarea inculpatului pentru comiterea infracţiunii de furt

prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen.

în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. pr. pen., acelaşi inculpat a fost achitat pentru comiterea infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen.

în baza art. 346 alin. (3) C. pr. pen., s-au respins acţiunile formulate de părţile

civile SC V. SRL şi SC W.E. SRL M.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în fapt următoarele:

La data de 23 martie 2006, partea vătămată SC V. SRL, prin administrator B.G., a sesizat Poliţia Măureni, reclamând faptul că în toamna anului 2005 i-au fost sustrase un număr de 40 de sape cultivator, fără a indica însă că inculpatul ar fi făptuitorul.

Cu privire la fapta de furt reţinută prin rechizitoriu a fi săvârşită de inculpat în dauna părţii vătămate SC V. SRL Ciacova, instanţa de fond a observat că plângerea părţii vătămate nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză. Astfel, niciunul dintre martorii audiaţi nu a relatat că are cunoştinţă despre faptul că partea vătămată SC V. SRL ar fi deţinut 40 de sape cultivator şi că acestea ar fi fost sustrase de inculpat sau dacă inculpatul ar fi fost angajat la această societate.

Nici cele referitoare la faptul că inculpatul ar fi avut cele 40 de sape cultivator de la o societate la care a fost angajat întrucât patronul nu ar fi avut bani să-l plătească, afirmate de partea vătămată SC W.E. SRL în plângerea formulată, nu se coroborează cu alte probe din dosar, martorii audiaţi relatând că nu ştiu de unde proveneau sapele cultivator.

Din declaraţia inculpatului a rezultat că acesta este crescător de capre şi nu a fost angajat niciodată la SC V. SRL, ci în toamna anului 2004 a avut o înţelegere cu administratorul B.G. să-şi adăpostească caprele pe un teren în suprafaţă de 200 mp., lângă un grajd ce aparţinea societăţii, urmând să îngrijească terenul şi grajdul. în urma înţelegerii, acesta a adăpostit caprele în acel loc până în toamna anului 2006, când a plecat de acolo întrucât s-a certat cu administratorul şi a venit un alt cioban.

Instanţa de fond a constatat că plângerea părţii vătămate SC V. SRL nu a putut fi coroborată cu alte probe, potrivit art. 75 C. pr. pen., pentru a se stabili că inculpatul a sustras din posesia acesteia 40 sape cultivator.

Instanţa de fond a mai constatat că nu a fost înlăturată prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituţia României şi de art. 66 C. pr. pen., motiv pentru care a dispus achitarea inculpatului.

Cu privire la fapta reţinută prin rechizitoriu a fi săvârşită de inculpat în dauna părţii vătămate SC W.E. SRL, din declaraţiile martorilor S C I. şi S.C., care sunt angajaţi la această societate, a rezultat că au văzut în magazia fermei nişte sape cultivator, însă nu ştiu câte şi nici nu ştiu de unde proveneau aceste sape.

Din declaraţiile martorilor audiaţi, cât şi din procesul-verbal de cercetare la faţa locului întocmit de organele de poliţie, a reieşit că atât uşa de la magazia unde erau depozitate sapele, cât şi sistemul de închidere al acesteia nu prezentau niciun fel de urme de violenţă, cheie de la magazie având doar martorul S.T. şi numitul F M. De altfel, nici în zona magaziei, atât în interior, cât şi în exterior nu au fost observate urme de escaladare sau de violenţă.

Inculpatul a susţinut în declaraţia sa că nu i-a vândut administratorului S I. sape cultivator, nu a sustras aceste sape cultivator şi recunoaşte doar că a luat de la ferma ce aparţine SC W.E. SRL cereale, pe care le-a plătit. Cele susţinute de inculpat sunt confirmate de martorii S.C. şi S C, care au declarat că nu ştiu de unde proveneau sapele cultivator şi nici cine le-a sustras, şi de martorul D.P., care a relatat în depoziţia sa că a efectuat pentru inculpat cu căruţa două transporturi de cereale (grîu, porumb şi orz) de la SC W.E. SRL, însă crede că acesta le-a plătit.

în această situaţie, instanţa de fond a constatat că fapta de furt există, dar nu a fost săvârşită de persoana împotriva căreia a fost îndreptată acţiunea penală.

în consecinţă, constatându-se că nu a fost înlăturată prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituţia României şi de art. 66 C. pr. pen., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. pr. pen., a dispus achitarea inculpatului pentru fapta de furt prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen.

Cu privire la latura civilă, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 346 alin. (3) C. pr. pen., care prevăd că nu se pot acorda despăgubiri în cazul când s-a pronunţat achitarea pentru că fapta imputată nu există sau nu a fost săvârşită de inculpat.

împotriva acestei hotărâri, a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Reşiţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul achitării inculpatului, în baza art. 10 lit. c) C. pr. pen., şi sub aspectul omisiunii de a pune în discuţie schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 şi art. 209 alin. (1) lit. g) C. pen.

Tribunalul Caraş-Severin, prin decizia penală nr. 155 din 3 noiembrie 2008, pronunţată în dosar nr. 811/290/2007, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. pr. pen., a respins ca nefondat apelul.

Pentru a decide în acest mod, tribunalul a reţinut că hotărârea Judecătoriei Reşiţa este legală, temeinică, pronunţată în conformitate cu dispoziţiile legale şi în baza probelor administrate.

împotriva deciziei tribunalului, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, fiind aduse critici celor două hotărâri sub aspectul greşitei achitări a inculpatului pentru cea de a doua faptă, dar şi pentru omisiunea punerii în discuţie a schimbării încadrării juridice în infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. g) C. pen.

Prin decizia penală nr. 199/R din 26 februarie 2009, pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara, a fost admis recursul parchetului şi s-a dispus casarea deciziei penale recurate şi a sentinţei primei instanţe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Reşiţa.

Pentru a decide în acest mod, Curtea a reţinut că ambele instanţe nu au aplicat în cauză dispoziţiile art. 334 C. pr. pen., în sensul că nu au pus în discuţie noua încadrare juridică şi nu au atras atenţia inculpatului că are dreptul de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii pentru a-şi pregăti apărarea.

Procedând în această manieră, ambele instanţe au încălcat dreptul la apărare garantat de prevederile art. 24 din Constituţia României şi art. 6 C. pr. pen.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Reşiţa la data de 20 martie 2009, sub numărul 811.1/290/2007.

Prin sentinţa penală nr. 221 din 15 octombrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 811.1/ 290/2007, Judecătoria Reşiţa, în baza art. 334 C. pr. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor din infracţiunile de furt prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. în infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen. şi infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. g) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., a achitat pe inculpatul C.G., pentru comiterea infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. (1)

C. pen.

în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. pr. pen., a achitat pe acelaşi inculpat pentru comiterea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. g) C. pen.

în baza art. 343 alin. (3) C. pr. pen., a respins acţiunile civile formulate de către părţile civile SC V. SRL C. şi SC W.E. SRL M.

Pentru a hotărî astfel, în urma reaudierii inculpatului, a martorilor, administrarea de probe noi, instanţa de fond a reţinut aceeaşi stare de fapt, însuşindu-şi concluziile primei instanţe şi a celei de apel cu privire la inexistenţa unor dovezi certe de vinovăţie care să determine condamnarea inculpatului.

într-adevăr, cu privire la fapta de furt, pretins a fi săvârşită în dauna părţii vătămate SC V. SRL C., plângerea acestei părţi nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză. De altfel, nu s-a putut stabili cu certitudine nici măcar faptul că partea vătămată ar fi deţinut aceste sape de cultivator.

Referitor la infracţiunea de furt calificat, instanţa de fond a reţinut că nu este dovedită implicarea inculpatului în sustragerea celor 40 sape cultivator.

Instanţa de fond a avut în vedere faptul că, din fotografiile ataşate dosarului de urmărire penală, rezultă că volumul acestor utilaje şi greutatea lor făceau imposibilă sustragerea, în absenţa unui mijloc de transport, cel mai la îndemână fiind în acest caz căruţa. Totodată, cele 40 de sape nu puteau fi sustrase fără a se efectua mai multe transporturi, din incinta societăţii comerciale spre locul de destinaţie. Cu ocazia cercetării la faţa locului nu au fost sesizate niciun fel de urme ale mijlocului de transport folosit şi nici urme de escaladare, ori de forţare a uşii de acces în magazie. Cele două chei de la magazie erau în posesia martorului S.T. şi a numitului F.M., faţă de ambii nemanifestându-se, în mod surprinzător, nicio suspiciune.

Pe baza acestor probe, instanţa de fond a reţinut că prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituţia României şi de art. 66 C. pr. pen. nu a fost înlăturată în cazul acestui inculpat.

împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, conform dispoziţiilor art. 362 şi 363 C. pr. pen., Parchetul de pe lângă Judecătoria Reşiţa, criticând-o pentru netemeinicie, sub aspectul achitării inculpatului C.G., în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. pr. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. g) C. pen., infracţiune comisă în noaptea de 14 din 15 martie 2006 în dauna părţii civile SC W.E. SRL M.

La dosarul cauzei nu s-au solicitat şi administrat probe noi. S-a dispus audierea inculpatului, conform dispoziţiilor art. 378 alin. (11) C. pr. pen.

Prin decizia penală nr. 36 din 10 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosar nr. 811.1/290/2007 s-a respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Reşiţa.

Instanţa de apel, din studiul actelor şi lucrărilor dosarului, a apreciat că soluţia pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, conformă probelor şi dispoziţiilor legale în materie, stabilindu-se o stare de fapt şi drept conformă acestora, atât în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, atât în ceea ce priveşte (ne)vinovăţia şi (in)existenţa faptelor, cât şi sub aspectul laturii civile a cauzei -existenţa prejudiciului, a legăturii de cauzalitate cu faptele, neexistând practic niciun motiv temeinic de desfiinţare a acesteia.

în mod corect s-a apreciat de instanţa de fond că prezumţia de nevinovăţie a inculpatului C.G. nu a fost răsturnată de probele administrate în cauză (acestea având rolul de a conduce la aflarea adevărului - art. 3 C. pr. pen. - şi nicidecum la impunerea, în mod automat, a existenţei vinovăţiei unei persoane, chiar dacă faţă de aceasta s-a pus în mişcare acţiunea penală şi s-a întocmit un rechizitoriu). Răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie poate fi făcută numai prin probe certe de vinovăţie. Or, în speţa de faţă, urmare a administrării probelor, s-a ajuns la îndoială asupra vinovăţiei inculpatului C.G., iar această îndoială nu poate să funcţioneze decât în favoarea inculpatului.

împotriva deciziei penale nr. 36 din 10 martie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin pronunţată în dosarul nr. 811.1/290/2007 a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 8 iunie 2010, sub nr. 811.1/290/2007.

în motivarea recursului, procurorul a arătat că decizia recurată este neîntemeiată şi nelegală, deoarece prima instanţă şi instanţa de apel nu au luat în considerare întreg probatoriul testimonial administrat, fapt ce ar fi determinat stabilirea vinovăţiei inculpatului.

S-a mai arătat că instanţa de apel nu a încuviinţat efectuarea unei confruntări între inculpat şi martori, precum şi audierea martorului S.l.

Din analiza deciziei recurate, prin prisma motivelor de recurs invocate şi analizate din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. pr. pen., Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit art. 52 C. pr. pen., „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă. ”

- vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei;

- hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C. pr. pen., se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite.Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu există, şi totuşi îndoiala persistă în ceea ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este „echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie" şi deci inculpatul trebuie achitat.

Critica formulată de către procuror cu privire la nepronunţarea instanţei de apel cu privire la administrarea unor probe este nefondată, deoarece prin încheierea din 10 martie 2010, după punerea în discuţia părţilor, instanţa s-a pronunţat asupra solicitărilor procurorului.

Pentru aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. pr. pen., a respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin împotriva deciziei penale nr. 36 din 10 martie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin pronunţată în dosarul nr. 811.1/290/2007.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre Principiul aflării adevărului. Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Probele. Nelnlăturarea prin probe a prezumţiei de nevinovăţie. In dubio pro reo. Consecinţe. Achitarea inculpatului