Măsurile procesuale. Măsura arestării preventive. Condiţii legale. Necesitatea întrunirii cumulative a cerinţelor prevăzute de legea naţională şi a celor statuate de normele dreptului european cu privire la semnificaţia probelor sau indiciile referitoare
| Comentarii |
|
- Codul de procedură penală: art. 64, art. 136 alin. (1), art. 143, art. 148 lit. f)
- Convenţia europeană a drepturilor omului: art. 5, art. 6
- Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei
Noţiunea de probe la care se referă prevederile art. 148 lit. f) C. pr. pen. nu se confundă cu noţiunea de mijloace de probă definită de art. 64 C. pr. pen. Aceasta din urmă poate include atât probele şi indiciile temeinice la care se referă dispoziţiile art. 143 C. pr. pen., cât şi alte elemente de fapt din care rezultă gradul sporit de pericol social al inculpatului şi al infracţiunii. Aceste criterii sunt avute în vedere, în ansamblu, la individualizarea judiciară a pedepsei, în urma stabilirii vinovăţiei inculpatului. în schimb, pericolul concret pe care îl prezintă inculpatul pentru ordinea publică nu trebuie probat prin administrarea unor anumite dovezi, ci poate fi dedus din evidenţierea unor criterii de evaluare a acestui tip de pericol, cum sunt comportamentul agresiv al inculpatului, antecedenţa penală, natura infracţiunii de care este învinuit, pericolul concret al infracţiunii, pericolul ca lăsarea în libertate a inculpatului să conducă la săvârşirea altor infracţiuni de către acelaşi inculpat sau la încurajarea săvârşirii de noi infracţiuni de acelaşi tip, nevoia de prezervare a securităţii şi protecţiei unei anumite colectivităţi, necesitatea de a înlătura posibilităţile inculpatului de a influenţa negativ buna desfăşurare a procesului penal. Aceste criterii sunt în concordanţă cu prevederile art. 5 şi 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi Recomandarea (80) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei care prevăd că detenţia provizorie poate fi ordonată dacă persoana este bănuită că a săvârşit o infracţiune şi sunt motive serioase de a se crede că există cel puţin unul dintre următoarele pericole care vizează direct persoana acuzată, şi anume: pericolul dejugă; pericolul de obstrucţionare a justiţiei; pericolul de a comite o nouă infracţiune gravă. Legea procesual penală română, prin intermediul prevederilor art. 136 alin. (1) C. pr. pen. statuează, în acord cu criteriile mai sus relevate, că scopul măsurilor preventive este de a asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. Neîntrunirea cumulativă a criteriilor stabilite de normele europene şi cele naţionale, pentru a susţine luarea măsurii arestării preventive, nu poate fi înlocuită de alte considerente, cum ar fi calitatea sau funcţia inculpaţilor, mediatizarea excesivă a inculpaţilor, absenţa sancţionării disciplinare sau a suspendării din funcţie a inculpaţilor pe durata anchetei penale şi posibilitatea ca în aceste împrejurări inculpaţii să comită noi infracţiuni datorită continuităţii exerciţiului funcţiei.
(Decizia penală nr. 1151 din 8 noiembrie 2010, Secţia penală, dr. M.B.)
Prin încheierea penală nr. 53 din 15 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 6679/108/2010, în baza art. 143 alin. (1), raportat la art. 1491 alin. (9), raportat la art. 148 lit. f) C. pr. pen., a fost respinsă propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, privind arestarea preventivă, pe o durată de 29 de zile, a inculpaţilor J.D.T., P.V.C., G.V.P. ş a.
în baza art. 136 alin. (1) lit. c), raportat la art. 1451 şi art. 145 alin. (2) C. pr. pen., s-a luat faţă de toţi inculpaţii de mai sus, măsura obligării de a nu părăsi ţara, pe o durată de 30 de zile, măsură ce constă în îndatorirea inculpaţilor de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.
în baza art. 1451 alin. (2) C. pr. pen., pe durata măsura obligării de a nu părăsi ţara, toţi inculpaţii de mai sus, sunt obligaţi să respecte următoarele obligaţii:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;
c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura:
d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
S-a atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 145 alin. (3) C. pr. pen., privind înlocuirea măsurii, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii aplicate sau a obligaţiilor, cu măsura arestării preventive.
Analizând actele şi probele administrate în cauză, precum şi referatul cu propunerea de arestare preventivă, instanţa a reţinut următoarele:
Prin rezoluţia din data de 16 martie 2010, a fost începută urmărirea penală, în dosarul nr. 3/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad împotriva inculpatului J.D.T., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
S-a reţinut în sarcina acestui inculpat că, în calitate de agent în cadrul Postului de Poliţie P,, în repetate rânduri, a pretins şi primit de la mai multe persoane bani şi
foloase în natură, pentru a nu constata încălcări ale prevederilor legale de către aceştia şi a lua măsurile la care este obligat în virtutea funcţiei sale. Astfel, sus-numitul a pretins şi primit motorină şi ciment de la persoanele care se ocupă cu sustragerea de carburanţi şi materiale de construcţie din autotrenurile care tranzitează zona sa de competenţă teritorială, respectiv bani de la prostituatele care activează pe D.N. 7, precum şi de la conducătorii auto depistaţi ca săvârşind contravenţii. Acelaşi inculpat, în datele de 30 mai 2010 şi 21 iunie 2010, cu ocazia executării misiunilor de supraveghere şi control al traficului rutier pe D.N.7, a pretins şi primit diverse sume de bani de la investigatorii sub acoperire autorizaţi în prezenta cauză, pentru a nu constata săvârşirea unor contravenţii şi a nu aplica sancţiunile legale.
Prin ordonanţele din datele de 27 mai 2010, 20 august 2010 şi 12 octombrie 2010 s-a extins urmărirea penală şi împotriva inculpaţilor mai sus arătaţi, pentru săvârşirea aceluiaşi gen de fapte, în formă continuată.
După cum reiese, din examinarea actelor din dosar, în sensul celor de mai sus, cu toate că inculpaţii, cu excepţia inculpatei H.G.M., nu au recunoscut fapta, în acuză există indicii temeinice, ce nasc bănuiala plauzibilă şi rezonabilă, aptă a convinge un observator obiectiv, în sensul jurisprudenţei CEDO, că inculpaţii au comis o infracţiune, pentru care fiecare este cercetat şi pentru care s-a cerut arestarea.
Dispoziţiile art. 148 C. pr. pen. prevăd care sunt condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea preventivă a inculpatului. La lit. f) a aceluiaşi articol, se prevede: „inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică”. Aceste condiţii trebuiesc îndeplinite cumulativ.
Din expunerea succintă a faptelor comise de inculpaţi, rezultă că este îndeplinită prima condiţie, cu privire la cuantumul pedepsei, respectiv, pedeapsa pentru faptele pentru care sunt cercetaţi inculpaţii, este mai mare de 4 ani, infracţiunea de luare de mită, fiind pedepsită cu închisoare de la 3-12 ani şi interzicerea unor drepturi.
Pentru arestarea inculpaţilor însă, conform art. 148 lit. f), teza a ll-a C. pr. pen., trebuie îndeplinită şi cea de-a doua condiţie, şi anume, să existe probe că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Această condiţie, în speţă, nu este îndeplinită.
Comiterea infracţiunii, chiar de o gravitate deosebită, raportată la natura infracţiunii, la cuantumul pedepsei şi la calitatea inculpaţilor, nu constituie, prin ea însăşi, temei pentru privarea de libertate.
Aceste condiţii, fac parte din ceea ce legea defineşte pericolul social a infracţiunii, în sensul art. 18 C. pen. şi care reprezintă una dintre trăsăturile esenţiale a infracţiunii, fără de care, alături de vinovăţie şi prevederea faptei în legea penală, o faptă nu poate fi infracţiune.
Deci, existenţa pericolului social al faptei nu se identifică cu ceea ce prevede art. 148 lit. f) teza a ll-a C. pr. pen.: existenţa probelor că lăsarea în libertate a unui inculpat, prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Acest text este în consens cu recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, astfel cum a fost invocat şi de apărătorii inculpaţilor, care prevede că: detenţia provizorie nu poate fi ordonată, decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârşit o infracţiune şi sunt motive serioase a se crede că există, cel puţin, unul dintre următoarele pericole: pericolul de fugă, pericolul de obstrucţionare a justiţiei şi pericolul de a comite o nouă infracţiune gravă.
CURTEA DE APEL TIMIŞOARA
_>_
în speţă, aceste pericole nu au fost probate.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 136 alin. (1) C. pr. pen., referitoare la scopul şi categoriile măsurilor preventive, reiau dispoziţiile din recomandare şi prevăd că măsurile preventive pot fi luate, pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea de la urmărire penală sau de la judecată.
Nu s-a făcut în niciun fel proba că inculpaţii s-ar fi sustras, până în prezent, de la urmărire penală, deşi faţă de ei a fost începută urmărirea penală, din cursul lunii martie sau mai 2010, deci de aproximativ 7 luni, respectiv 6 luni, după cum rezultă din referatul cu propunerea de arestare preventivă.
De asemenea, nu există nicio probă că inculpaţii ar fi încercat să zădărnicească aflarea adevărului. în intervalul de timp de la începerea urmăririi penale, până la momentul reţinerii, toţi inculpaţii şi-au desfăşurat activitatea la locul de muncă.
Referitor la motivarea din propunerea de arestare preventivă, că inculpaţii, în calitate de agenţi de poliţie, ar prezenta pericol pentru ordinea publică şi că neluarea măsurii preventive constituie un semnal negativ, din partea organelor judiciare, către comunitate, o încurajare a unor astfel de practici sau a crea disfuncţionalităţi în menţinerea ordinii publice sau temere că, împotriva infracţiunilor grave, organele de ordine nu ar acţiona eficient sau că impactul asupra publicului ar fi unul total negativ, s-a menţionat că aceste temeri sunt nejustificate.
Reglementarea unor asemenea infracţiuni reprezintă deja o incriminare, care are în vedere calitatea persoanei, cum este cazul de faţă.
A impune luarea măsurii arestării preventive, faţă de anumite persoane, care au o anumită calitate, doar datorită calităţii lor, fără a avea în vedere şi dispoziţiile art. 148 lit. f) teza a ll-a C. pr. pen., ar însemna că, în raport cu alte situaţii asemănătoare, în care inculpaţii sunt cercetaţi în stare de libertate, pentru acelaşi gen de infracţiuni şi pentru prejudicii mult mai mari, ar însemna înfrângerea principiului egalităţii în faţa legii.
Mai mult, prin mediatizarea, deja excesivă, a acestei cauze, s-ar putea înfrânge şi prezumţia de nevinovăţie, de care beneficiază inculpaţii, potrivit căreia orice persoana este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
S-a apreciat că, datorită numărului mare de inculpaţi, comiterea infracţiunilor reprezintă un fenomen.
Tribunalul a precizat că, în cauză, nu s-a demonstrat încă, că ar fi incidente dispoziţiile art. 33 sau 34 C. pr. pen., cu privire la toţi inculpaţii, fapt ce, de altfel, poate fi dedus şi din conţinutul propunerii de arestare preventivă. Acest aspect a fost reliefat şi de către apărătorii inculpaţilor.
Dispoziţiile art. 136 alin. (8) C. pr. pen. prevăd că „alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura".
Nu s-a dovedit că inculpaţii ar prezenta pericol pentru ordine publică; ei sunt persoane fără antecedente penale, ocupă o anumită poziţie în societate, unii sunt căsătoriţi, au copii minori în întreţinere, iar alţii au situaţii mai speciale.
Toţi inculpaţii se obligă să se prezinte la instanţă, sau în faţa organelor de cercetare, la orice chemare.
Din jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, se reţine că privarea de libertate a unei persoane este atât de gravă, încât ea nu se justifică, decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, sunt considerate insuficiente pentru salvgardarea unui interes personal sau public, ce ar impune detenţia.
S-a considerat de către tribunal că, în raport cu dispoziţiile art. 136 alin. (1) C. pr. pen., scopul măsurilor poate fi atins şi dacă inculpaţii sunt cercetaţi în stare de libertate, prin luarea unei măsuri restrictive de libertate, şi anume obligarea de a nu părăsi ţara, prevăzută de art. 1451 C. pr. pen.
S-a apreciat totodată că cercetarea inculpaţilor în stare de libertate nu ar întreţine climatul infracţional sau nu ar diminua încrederea societăţii, în organele chemate să îndeplinească actul de justiţie, or să diminueze respectul faţă de ordine şi lege.
Publicul larg ar trebui să înţeleagă că pericolul concret pentru ordinea publică, pe care îl prezintă o persoană cercetată penal, se limitează la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 148 lit. f) C. pr. pen., şi nu neapărat la pericolul social al faptei incriminate, iar simpla calitate a persoanei cercetate nu poate atrage arestarea, deoarece regula este cercetarea persoanei în stare de libertate, iar excepţia este cercetarea în stare de arest.
în raport de toate considerentele de mai sus, instanţa a respins propunerea de arestare preventivă, luând, faţă de toţi inculpaţii, măsura prevăzută de art. 1451 C. pr. pen., constând în obligarea de a nu părăsi ţara, fără încuviinţarea organului care a dispus măsura.
împotriva încheierii Tribunalului Arad a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, pe motiv că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că faptele pentru care sunt cercetaţi inculpaţii nu prezintă pericol concert pentru ordinea publică.
Instanţa a ignorat pericolul social al infracţiunii, nefăcând referire la gravitatea infracţiunii de corupţie săvârşită de inculpaţi, deşi, atât jurisprudenţa existentă, cât şi literatura de specialitate abundă în sublinieri a pericolului pe care infracţiunile de corupţie îl reprezintă pentru o societate democratică, pentru drepturile cetăţenilor.
Chiar dacă pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social al infracţiunii, totuşi, acestea prezintă puncte de interferenţă, astfel că practica judiciară a conturat punctul de vedere majoritar că pericolul concret pentru ordinea publică se apreciază în raport cu datele referitoare la persoana inculpatului inclusiv antecedenţa penală a acestuia, cât şi datele referitoare la faptă, adică gravitatea infracţiunii comise şi rezonanţa socială negativă produsă în comunitate ca urmare a săvârşirii acesteia.
Pericolul social concret al faptelor comise rezultă şi din calitatea inculpaţilor de agenţi de poliţie sau funcţionar al unei companii de interes naţional, desemnaţi tocmai cu activităţile de constatare a comiterii de contravenţii şi în legătură cu regimul circulaţiei rutiere în cadrul unităţilor de poliţie şi ai companiei în care erau încadraţi, ei primind bani de la investigatorii sub acoperire sau de la martori pentru a nu le întocmi procese-verbale de contravenţie.
Se mai arată că speţa fost intens mediatizată atât pe plan local, cât şi la nivel naţional, fiind dovedit impactul pe care l-a avut în comunitate ştirea despre faptele inculpaţilor, astfel că neluarea măsurii arestării preventive faţă de inculpaţi ar constitui un puternic semnal negativ din partea organelor judiciare către comunitatea locală, o încurajare şi o legitimare a unor asemenea practici.
Examinând cauza în raport cu motivele invocate, precum şi sub toate aspectele, conform prevederilor art. 3856, alin. (3) C. pr. pen., se constată că încheierea re-curată este temeinică şi legală şi nu există niciun motiv de casare a acesteia.
Instanţa de fond, având de analizat propunerea de arestare a inculpaţilor formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, a stabilit în mod întemeiat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se dispune arestarea preventivă a inculpaţilor întrucât nu s-a dovedit, în conformitate cu prevederile art. 148 lit. f) C. pr. pen., existenţa unor probe că lăsarea în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Desigur că noţiunea de probe la care se referă textul menţionat mai sus nu trebuie confundat cu noţiunea de mijloace de probă definită de prevederile art. 64 C. pr. pen., care poate include acele probe sau indicii temeinice la care fac referire dispoziţiile art. 143 C. pr. pen., dar poate avea o sferă mai largă, incluzând şi elemente de fapt din care să rezulte periculozitatea socială sporită care ar justifica arestarea preventivă, astfel că pericolul concret pentru ordinea publică nu trebuie întotdeauna probat prin administrarea unor anumite dovezi, ci poate fi dedus prin evidenţierea mai multor criterii ce pot fi avute în vedere la evaluarea acestui tip de pericol, cum ar fi datele privind persoana inculpaţilor - comportamentul agresiv sau perturbant, antecedenţa penală, infracţiunea de săvârşirea căreia făptuitorul este învinuit, pericolul concret al infracţiunii, posibilitatea ca lăsarea în libertate a inculpatului să încurajeze alte persoane să comită infracţiuni, crearea în sânul colectivităţii a unui sentiment de insecuritate, posibilitatea ca lăsarea în libertate a inculpatului să influenţeze mersul anchetei, frecvenţa comiterii unei fapte penale sau gradul de complexitate a cauzei.
Atât în referatul cu propunerea de arestare preventivă, cât şi în motivele de recurs, procurorul a invocat ca singur criteriu pe baza căruia să se dispună arestarea preventivă, pericolul social al infracţiunii, respectiv gravitatea faptelor având în vedere calitatea de agenţi de poliţie pe care aceştia o aveau şi în legătură cu care au săvârşit infracţiunile.
Şi în opinia Curţii acest singur criteriu nu poate constitui un argument suficient pentru a se aprecia că măsura arestării preventive este singura măsură preventivă care poate fi luată în cauză, întrucât pericolul concret pentru ordinea publică nu se prezumă, ci trebuie demonstrat.
Pericolul social al unei infracţiuni, respectiv gravitatea dovedită a unei fapte, sunt criterii care sunt avute la individualizarea judiciară a pedepselor cu ocazia judecării cauzei pe fond şi în urma stabilirii vinovăţiei inculpaţilor
Soluţia instanţei de fond este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului care, cu referire la art. 5 şi 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, a statuat în mod constant că „detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală”, precum şi cu Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei care prevede că detenţia provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârşit o infracţiune şi sunt motive serioase a se crede că există cel puţin unul dintre următoarele pericole: pericol de fugă, pericol de obstrucţionare a justiţiei şi pericol de a comite o nouă infracţiune gravă. Existenţa acestor pericole în cauză de faţă nu a fost dovedită.
Nu în ultimul rând, se impune a se aminti că, potrivit prevederilor art. 136 C. pr. pen., scopul măsurilor preventive, în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare şi detenţiune pe viaţă, este de a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
în mod întemeiat instanţa de fond, având în vedere prevederile mai sus menţionate, a apreciat că, faţă de particularităţile cauzei, măsura preventivă luată, aceea de obligare de a nu părăsi ţara, este cea mai potrivită.
Din actele depuse la dosar rezultă că probele esenţiale în cauză, pe baza cărora s-a stabilit că inculpaţii sunt suspecţi de săvârşirea infracţiunilor de care sunt învinuiţi, au fost administrate, astfel că nu se mai poate susţine că aceştia ar mai putea influenţa buna desfăşurare a procesului penal.
Nu se poate reţine nici afirmaţia procurorului că inculpaţii nu au fost suspendaţi din funcţie şi ar putea comite şi alte infracţiuni de acelaşi gen, având în vedere prevederile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, privind Statutul poliţistului, în care se arată „poliţistul faţă de care s-a pus în mişcare acţiunea penală sau care este judecat în stare de libertate este pus la dispoziţie”, astfel că faţă de aceste dispoziţii este greu de admis că superiorii inculpaţilor ar mai permite acestora desfăşurarea aceloraşi activităţi în legătură cu care s-au comis faptele reţinute.
Nici mediatizarea excesivă a acestei cauze nu poate constitui un criteriu suficient în evaluarea pericolului concret pentru ordinea publică.
Din actele de la dosar se reţine inculpaţii sunt cercetaţi pentru fapte comise în intervalul decembrie 2009 - septembrie 2010, însă nu s-a dovedit existenţa unor elemente de conexitate între acestea pentru a fi incidente prevederile art. 33 şi 34 C. pr. pen.
în aceste condiţii se poate aprecia că s-a procedat la cercetarea inculpaţilor într-un singur dosar tocmai pentru a se reliefa existenţa unui fenomen infracţional în cadrul unei anumite structuri din cadrul Poliţiei judeţului Arad, ceea ce a atras şi un interes major al opiniei publice pentru aceste fapte. Or, în condiţiile în care fiecare inculpat ar fi fost cercetat separat, ceea ce ar permite şi o mai bună înfăptuire a justiţiei, interesul opiniei publice ar fi mult mai scăzut.
Prin urmare, recursul parchetului este nefondat şi a fost respins în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. pr. pen.
