Menţinerea măsurii arestării preventive. Lipsa unor temeiuri noi care să justifice privarea de libertate. Analiza temeiurilor care au determinat arestarea preventivă şi a măsurii în care acestea impun sau nu, în continuare, privarea de libertate
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia nr. 1733/R din 6 decembrie 2012
Tribunalul Maramureş prin încheierea penală din 27.11.2012 a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, formulată de inculpatul D.M.B.N. prin apărătorul ales.
În temeiul art. 160 rap. la art. 300/1 Cod procedură penală constată din oficiu legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului şi în consecinţă a menţinut arestarea preventivă a acestuia.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:
Prin rechizitoriul întocmit la data de 22.11.2012 al D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Maramureş, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului D.M.B.N., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi art. 4 alin. 1 din Legea 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal.
La Tribunalul Maramureş primul termen de judecată a fost fixat pentru data de 18 decembrie 2012.
Prin încheierea penală nr. 535 din 26.10.2012, Tribunalul Maramureş a respins propunerea de arestare preventivă a inculpatului, dispunând luarea faţă de acesta a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea Baia Mare pe o durată de 30 de zile. Ulterior, prin încheierea penală nr. 1573/R/2012 din 7.11.2012, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a dispus admiterea recursului declarat de D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Maramureş, cu consecinţa admiterii propunerii de arestare preventivă a inculpatului, pentru o perioadă de 29 de zile cu începere de la data punerii în executare a mandatului de arestare preventivă.
Mandatul de arestare preventivă a fost executat la data de 8.11.2012, inculpatul fiind depus la Arestul IPJ Maramureş.
În sarcina inculpatului s-a reţinut că, în cursul lunii octombrie 2012, s-ar fi implicat în activităţi ilicite privind traficul de droguri de risc, procurând diverse cantităţi destinate atât consumului propriu cât şi distribuirii către alte persoane. La data de
25.10.2012, în jurul orelor 23,00, inculpatul împreună cu C.R.A. au fost opriţi în trafic în timp ce se deplasau cu un autoturism marca Honda Prelude, iar asupra inculpatului a fost descoperită cantitatea de aproximativ 30 grame de cannabis şi 5 grame rezină de cannabis; inculpatul a mai predat organelor de poliţie cantitatea de 63 grame cannabis pe care le deţinea la domiciliul altei persoane. S-a reţinut, la momentul arestării inculpatului, că în cauză este incident cazul prev. de art. 148 lit. f Cod procedură penală.
Potrivit art. 160 Cod procedură penală, când procurorul dispune, prin rechizitoriu, trimiterea în judecată a inculpatului aflat în stare de arest, dosarul se înaintează instanţei competente care, în camera de consiliu, procedează potrivit art. 300A1 Cod procedură penală. Aceste din urmă dispoziţii legale stabilesc că „la înregistrarea dosarului la instanţă, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este
datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive”.
În raport de dispoziţiile anterior menţionate, instanţa este datoare să verifice dacă şi în ce măsură temeiul care a stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului s-a modificat sau a încetat, dacă o altă măsură, neprivativă de libertate, ar corespunde scopului instituit de prevederile art. 136 Cod procedură penală. Chiar în lipsa unei solicitări exprese de înlocuire a măsurii privative de libertate cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, tribunalul, în baza obligaţiei înscrise în sarcina instanţelor naţionale prin art. 5 din Convenţie de a analiza şi măsurile alternative care pot fi luate împotriva inculpatului, apreciază că în această fază a procesului penal ar fi ineficientă luarea uneia dintre măsurile prev. de art. 145 sau 145 ind. 1 din Codul de procedură penală faţă de acesta şi ar fi nejustificate raportat la la natura cauzei şi la persoana inculpatului. Din cazierul judiciar reiese că inculpatul are condamnări anterioare ce însă nu pot constitui temei al arestării dar pot să ofere o imagine de ansamblu privind comportamentul acestuia în societate.
Or, tocmai această perseverenţă în comiterea de fapte prevăzute de legea penală, precum şi împrejurările în care se presupune că inculpatul a comis infracţiunile ce formează obiectul prezentei cauze, sunt de natură să circumstanţieze pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar implica lăsarea acestuia în libertate, inclusiv prin prisma sentimentului de insecuritate ce s-ar putea crea în rândul opiniei publice, dublat de convingerea că autorităţile judiciare nu reacţionează suficient de prompt şi de ferm împotriva faptelor de acest gen.
Tribunalul a reţinut că este astfel justificată temerea că lăsat în libertate inculpatul ar putea comite şi în viitor infracţiuni, sub acest aspect măsura arestării preventive fiind conformă cu principiul instituit prin dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Raportat şi la cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 136 Cod procedură penală, la jurisprudenţa CEDO în materia măsurilor preventive, tribunalul a considerat că pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal se justifică menţinerea măsurii arestării preventive faţă de inculpat, întrucât, faţă de natura şi gravitatea faptelor pe care se presupune că le-ar fi săvârşit, de numărul persoanelor implicate, punerea acestuia în libertate ar crea pericol pentru ordinea publică şi ar afecta negativ sentimentul de siguranţă de care trebuie să se bucure cetăţenii în legătură cu intervenţia fermă a organelor statului în situaţia încălcării ordinii de drept.
Constatând că temeiul avut în vedere de instanţă la momentul arestării nu a suferit modificări, instanţa a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive formulată de inculpat, dispunând menţinerea stării de arest preventiv a acestuia pentru următoarele 60 de zile.
Împotriva încheierii tribunalului a declarat recurs inculpatul D.M.B.N., care prin motivele scrise şi orale a solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea hotărârii primei instanţe şi rejudecând, să se dispună revocarea arestului preventiv, cu consecinţa punerii de îndată în libertate a acestuia, neexistând probe şi indicii temeinice care să justifice privarea de libertate a recurentului, cerere formulată în principal.
În subsidiar, s-a apreciat că se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, vizată de art.145 sau 145/1 C.pr.pen.
Curtea examinând recursul promovat, prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:
După cum rezultă din examinarea normelor interne - procesual penale şi constituţionale, interpretate prin coroborare şi prin prisma dispoziţiilor art.5 din Convenţia Europeană privind Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dreptul la libertate este un drept inalienabil, la care nu se poate renunţa, iar garanţiile ce îl însoţesc privesc toate persoanele, având în vedere rolul primordial al acestuia într-o societate democratică.
Faţă de principiul expus, rezultă cu necesitate că normele legale ce prevăd cazurile în care se poate realiza o abatere de la principiul că nicio persoană nu poate fi privată de libertatea sa, au caracter derogatoriu, iar cazurile pe care le reglementează nu pot fi interpretate decât restrictiv. Aceasta, deoarece regula în materie o constituie starea de libertate, iar orice restrângere sau atingere, în orice mod şi de orice intensitate a substanţei dreptului imprimă acestuia un caracter relativ.
Aşa fiind, cazurile în care legea naţională şi normele europene acceptă ca fiind licită privarea de libertate sunt reglementate prin norme imperative şi exprese, enumerările folosite de legiuitor fiind limitative şi exhaustive.
Astfel, în jurisprudenţa sa, CEDO a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei - Hot.din 10 nov.1969; riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, Hot.din 27 iunie 1968); să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei Hot.din 10 nov.1969); sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, Hot.din 26 iunie 1991 şi Hendriks împotriva Olandei, Hot.din 5 iulie 2007).
Pericolul de împiedicare a bunei desfăşurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev împotriva Moldovei din 4 oct.2005). La fel este şi cazul tulburării ordinii publice: dacă un astfel de motiv poate intra în discuţie din perspectiva art.5 în aceste circumstanţe excepţionale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, el nu poate fi considerat ca relevant şi suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deţinutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică (Letellier citată anterior paragr.51).
Pe de altă parte, CEDO a statuat că, potrivit art.5 paragraf 3, autorităţile trebuie să ia în considerare măsuri alternative arestării preventive, în măsura în care acuzatul le oferă garanţii în ceea ce priveşte prezentarea sa la proces.
Plecând de la jurisprudenţa CEDO, instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenţei „pericolului pentru ordinea publică”, printre care reacţia publică declanşată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul personal al acestuia.
Totodată, instanţele naţionale au mai stabilit că pericolul pentru ordinea publică la care se face referire nu este prezumat, ci trebuie dovedit, în special dacă este vorba de riscul ca inculpatul să comită o nouă infracţiune sau de reacţia publică declanşată de faptele comise. Rezonanţa în opinia publică, o anumită stare de nesiguranţă generată de faptele comise sau aspectele referitoare la persoana acuzatului au fost evidenţiate ca
elemente constitutive ale pericolului pentru ordinea publică, noţiune care nu trebuie confundată cu cea de „pericol social al faptelor” comise.
Doar înţelegând în maniera descrisă semnificaţia libertăţii şi a privării de libertate se poate realiza în concret şi în mod efectiv scopul esenţial al reglementării dreptului la libertate, cel al protejării individului împotriva arbitrariului autorităţii.
Din analiza normelor procesuale interne în vigoare rezultă, potrivit art.136 C.pr.pen., că în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţie pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărire penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara sau arestarea preventivă.
Cu privire la această din urmă măsură preventivă, se reţine că luarea măsurii arestării inculpatului presupune îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.143 C.pr.pen. -respectiv să existe probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi impune, totodată, existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 148 alin.1 lit.a-f C.proc.pen. rap.la art.148 alin.2 C.proc.pen.
În cauza dedusă judecăţii, prin decizia penală nr.1573 din 7 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj a fost admis recursul DIICOT - Biroul Teritorial Maramureş, cu consecinţa arestării preventive a inculpatului pentru 29 de zile cu începere de la data punerii în executare a mandatului de arestare preventivă, întrucât prin încheierea penală nr. 535 din 26.10.2012, Tribunalul Maramureş a respins propunerea procurorilor de arestare a inculpatului. Arestarea inculpatului a fost dispusă de curte conform art.149/1 alin.1 C.proc.pen.raportat la art.143 alin.1 şi 4 C.proc.pen. şi art.148 alin.1 lit.f C.proc.pen.
Prin încheierea din 27 noiembrie 2012, în temeiul art.3001 rap.la art.160b C.proc.pen. s-a constatat ca temeinică şi legală măsura arestării preventive luată faţă de inculpat, menţinându-se prevenţia acestuia.
Conform actului de sesizare al instanţei, inculpatul D.M.B.N. este cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi art. 4 alin. 1 din Legea 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal, constând în aceea că în cursul lunii octombrie 2012, s-ar fi implicat în activităţi ilicite privind traficul de droguri de risc, procurând diverse cantităţi destinate atât consumului propriu cât şi distribuirii către alte persoane. La data de 25.10.2012, în jurul orelor 23,00, inculpatul împreună cu C.R.A. au fost opriţi în trafic în timp ce se deplasau cu un autoturism marca Honda Prelude, iar asupra inculpatului a fost descoperită cantitatea de aproximativ 30 grame de cannabis şi 5 grame rezină de cannabis; inculpatul a mai predat organelor de poliţie cantitatea de 63 grame cannabis pe care le deţinea la domiciliul altei persoane.
Potrivit art.143 alin.1 C.proc.pen., - text care prevede condiţia generală a măsurii arestării preventive, dar şi a reţinerii - „măsura reţinerii poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.”
Teza finală a textului suscitat, prevede condiţia existenţei probelor sau indiciilor temeinice, că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, proba fiind privită ca
„un element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei”.
În prezenta cauză, probele administrate până în acest moment procesual creează cu suficientă putere rezonabilitatea comiterii de către inculpat a infracţiunilor pentru care este cercetat.
Principiile de securitate juridică şi de protecţie împotriva arbitrariului impun fondarea fiecărei privaţiuni de libertate pe o bază legală specifică şi pe o suspiciune rezonabilă.
Solicitarea parchetului de a se menţine împotriva inculpatului măsura arestării preventive, este justificată prin prisma art.148 lit.f C.proc.pen.
Prin luarea acestei măsuri nu trebuie să se înţeleagă că inculpatului i se impută săvârşirea unei infracţiuni, ci că există probe şi indicii considerate temeinice în acest sens, în raport cu stadiul în care se află procesul penal. Ori, suntem în prezenţa indiciilor temeinice atunci când din datele existente în speţă rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, a săvârşit fapta.
Pentru a se putea dispune arestarea preventivă a inculpatului trebuie să fie întrunite condiţiile prevăzute de art.143 C.proc.pen. şi să existe în mod corespunzător vreunul din cazurile reglementate de art.148 C.proc.pen., iar arestarea să fie în interesul urmăririi penale.
Referitor la existenţa în cauză a probelor şi indiciilor temeinice care să dovedească presupunerea rezonabilă că inculpatul recurent ar fi comis infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată sunt: rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifice efectuate de Laboratorul de analize şi profil al drogurilor din cadrul BCCO coroborate cu declaraţiile martorilor cu identitate protejată X. şi X1. (ascultaţi în faza de u.p.), R.D.G., I.C.O., A.M. şi D.M..
Examinând îndeplinirea, în concret, a condiţiilor prevăzute de art.143 C.proc.pen.pentru luarea măsurii arestării preventive se constată că în mod întemeiat instanţa de recurs a concluzionat în sens afirmativ.
Potrivit disp.art.300 , 160/b rap.la art.300/1 alin.3 C.proc.pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, menţine, prin încheiere motivată, arestarea preventivă sau potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, dacă constată că temeiurile care au determinat arestarea au încetat, sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea măsurii arestării preventive.
În cauza de faţă, nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate şi în consecinţă, ceea ce curtea trebuie să analizeze, sunt temeiurile care au determinat arestarea preventivă şi dacă acestea impun sau nu, în continuare, privarea de libertate.
În privinţa indiciilor temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul este autorul infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, acestea au fost analizate în mod definitiv la momentul luării măsurii arestului preventiv şi nu s-au modificat până la sesizarea instanţei prin rechizitoriu şi nici până la soluţionarea prezentului recurs.
În lumina dispoziţiilor art.148 lit.f C.proc.pen., este justă şi aprecierea primei instanţe privind pericolul concret pe care lăsarea în libertate a inculpatului l-ar determina
pentru ordinea publică, sub acest aspect avându-se în vedere natura şi gravitatea sporită a activităţii infracţionale de care este acuzat - reflectată în regimul sancţionator sever aplicabil acesteia, modalitatea presupusă de comitere a faptei respective, puternica rezonanţă negativă pe care astfel de fapte o au în rândul opiniei publice, elemente care în mod obiectiv şi rezonabil, justifică reacţii ferme şi credibile din partea organelor judiciare.
Prima instanţă a dat o interpretare corectă şi a făcut o aplicare justă a dispoziţiilor art.136 alin.1 şi 8 C.proc.pen.întrucât circumstanţele personale favorabile invocate de inculpat nu pot constitui, prin ele însele, temei al reconsiderării privării sale de libertate, acestea trebuind evaluate în contextul gravităţii sporite a faptelor de care este acuzat şi a scopului urmărit prin măsura preventivă dispusă, respectiv asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal. Întrucât nu au intervenit elemente noi care să modifice temeiurile ce au determinat arestarea iniţială a recurentului, Curtea a constatat că potrivit art.139 alin.1 C.proc.pen. tribunalul a respins în mod legal cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara. Aşa cum rezultă din încheierea atacată, Tribunalul Maramureş a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat în mod justificat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, confirmând în continuare privarea de libertate a recurentului şi că infracţiunile deduse judecăţii sunt presupus a fi grave, fiind sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, existând probe certe că lăsarea acestuia în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică. Condiţia existenţei pericolului concret pentru ordinea publică, este îndeplinită, având în vedere infracţiunile pentru care inculpatul recurent a fost cercetat şi deduse judecăţii, acestea fiind deosebit de grave, aducând atingere unor valori sociale ocrotite de lege.
În speţă, există indicii temeinice că inculpatul recurent a săvârşit o presupusă faptă gravă, care prin modalitatea de realizare şi urmările produse duc la concluzia existenţei pericolului concret pentru ordinea publică. Lăsarea în libertate a recurentului ar aduce atingere dezideratelor impuse de legea penală, creându-se un climat de insecuritate socială şi de neîncredere a cetăţenilor în actul de justiţie.
Mai mult decât atât, manifestările nejustificate de clemenţă ale instanţei, nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial şi să afecteze nivelul încrederii societăţii în instituţiile statului chemate să vegheze la respectarea şi aplicarea legilor.
Măsurile preventive în cauze de acest gen, care afectează direct şi grav viaţa persoanelor, se impun cu necesitate, acestea fiind necesare împotriva persoanelor care încalcă legea penală, prin intervenţia autorităţilor judiciare.
Curtea de Apel efectuând un examen propriu al cauzei, va analiza garanţiile oferite de CEDO împotriva privării arbitrare de libertate a inculpatului, de către autorităţi, prin prisma menţinerii temeiurilor de arestare vizate de art.148 lit.f C.proc.pen., în prezenta speţă.
Referitor la tulburarea ordinii publice, prin prisma cauzelor Dinler contra Turciei din 31 mai 2005, Dumont-Maliverg contra Franţei din 31 mai 2005, CEDO recunoaşte că prin gravitatea lor particulară şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenţie provizorie, cel puţin pentru un anume timp. Acest factor nu este pertinent şi suficient
decât dacă se bazează pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea deţinutului ar tulbura liniştea publică. În plus, detenţia nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică continuă să fie efectiv ameninţată; menţinerea în detenţie preventivă nu poate fi dispusă numai în anticiparea unei pedepse privative de libertate. Aşadar, conform jurisprudenţei Curţii, riscul de tulburare a ordinii publice nu trebuie să fie apreciat în mod abstract, motivarea instanţei cu privire la prelungire trebuind să se refere la toate temeiurile ce impun detenţia provizorie.
Curtea apreciază că trecerea unui interval de timp de 1 lună de la arestarea preventivă a inculpatului, nu a diminuat forţa de convingere a justificării detenţiei preventive numai pe baza unor asemenea consideraţii, câtă vreme probaţiunea testimonială încă nu a fost administrată, din cei 6 martori propuşi prin rechizitoriu în acuzare nu a fost audiat niciunul, nu a fost începută cercetarea judecătorească.
Pe de altă parte, gravitatea infracţiunii - existenţa unei bănuieli puternice de participare la săvârşirea unor infracţiuni grave, - determină Curtea să aprecieze - că legitimează şi singură o detenţie provizorie (cauza Naus c.Poloniei din 16 sept.2008).
Pericolul ca acuzatul să se sustragă de la procesul penal.
Un asemenea pericol nu se poate aprecia numai pe baza gravităţii pedepsei pe care o riscă persoana respectivă (cauza Kalay c.Turciei-22 sept.2005; Kankowski c.Poloniei - 4 oct.2005; Karagoz c.Turciei - 20 oct.2005; Muller c.Franţei - 17 martie 1997). Alte circumstanţe, cum ar fi caracterul celui interesat, moralitatea, domiciliul, profesia, resursele, legăturile familiale, legăturile de orice natură cu ţara în care sunt urmăriţi, pot să confirme existenţa pericolului de sustragere de la proces, sau să-l facă să pară atât de redus încât să nu justifice detenţia provizorie. De asemenea, ar putea fi avut în vedere faptul că, înaintea arestării cel în cauză se sustrăsese urmăririi penale şi arestării (cauza Kozik c.Poloniei - 18 iulie 2006). Probele dosarului, aşa cum s-a arătat deja învederează că inculpatul, deşi nu a avut loc de muncă la data arestării, şi nici resurse materiale din care să-şi asigure existenţa, doar un domiciliu stabil, nu există nicio garanţie faţă de modul de derulare a activităţii infracţionale, că pus în libertate, nu s-ar sustrage procesului penal, câtă vreme în prezent este căsătorit, fără copii minori în întreţinere.
Pericolul de influenţare a procesului.
CEDO acceptă în unele cauze faptul că autorităţile apreciază că trebuie să păstreze un suspect în detenţie, cel puţin la începutul anchetei, pentru a-l împiedica să o perturbe, în special dacă este vorba despre o cauză complexă care necesită cercetări delicate şi multiple. După o perioadă, imperativele anchetei nu mai sunt suficiente, chiar într-o asemenea cauză, pentru a justifica detenţia: în mod normal, pericolele respective diminuează cu timpul, pe măsură ce sunt efectuate investigaţiile necesare, sunt luate depoziţiile persoanelor implicate şi realizate toate verificările cerute de circumstanţele cauzei. (cauza W.c.Elveţiei - 25 ianuarie 1993).
Riscul presiunilor asupra martorilor sau al obstrucţionării anchetei în alte moduri nelegale nu justifică întreaga perioadă de detenţie. (cauza Krawczak c.Poloniei - 4 oct.2005). Aşa cum s-a mai învederat, în prezent cercetarea judecătorească încă nu a fost demarată, primul termen fiind fixat de abia acum la Tribunalul Maramureş, din cei 6 martori propuşi prin rechizitoriu în acuzare, nu a fost ascultat niciunul, urmând să fie realizate în apărarea inculpatului mai multe probe ştiinţifice şi testimoniale, condiţii în care până la administrarea acestora, inculpatul poate obstrucţiona derularea procesului.
Negarea culpabilităţii de către reclamant
Orice acuzat are dreptul la tăcere şi de a contesta faptele care îi sunt reproşate şi nu se poate fundamenta menţinerea în detenţie numai pe faptul că inculpatul neagă orice vinovăţie sau refuză să răspundă întrebărilor care îi sunt puse, acesta fiind prezumat nevinovat de-a lungul procesului (cauza Gerard Bernard c.Franţei - 26 sept.2006). Autorităţile judecătoreşti nu ar putea să susţină că, negând fapta, inculpatul ar fi impus practic menţinerea sa în detenţie (Dumont-Maliverg c.Franţei - 31 mai 2005). După cum se cunoaşte, inculpatul din prezenta cauză, a recunoscut consumul de droguri, astfel că Tribunalul Maramureş respectându-i dreptul la apărare, va trebui să încuviinţeze toate probele solicitate de el pentru aflarea adevărului obiectiv pentru dovedirea traficului de droguri de risc. Cu toate acestea, cercetarea judecătorească nefiind încă demarată, până la terminarea audierii martorilor, se impune menţinerea inculpatului în stare de arest pentru o bună desfăşurare a actului de justiţie.
Pericolul de repetare al faptelor
Gravitatea unei inculpări poate să conducă autorităţile judiciare să plaseze şi să lase suspectul în detenţie provizorie pentru a împiedica tentativele de a comite noi infracţiuni. Mai este nevoie, în plus faţă de alte condiţii, ca circumstanţele cauzei şi mai ales antecedentele şi personalitatea celui acuzat să facă plauzibil pericolul şi adecvată măsura (cauza Clooth c.Belgiei - 12 nov.1991). În prezent, datorită împrejurării că inculpatul nu poate consuma droguri, fiind în sevraj, nebeneficiind de tratament medical de specialitate, este posibil ca liber fiind, să comită noi infracţiuni de acelaşi gen.
Instanţa de control judiciar a suplinit prin prezenta hotărâre motivarea instanţei de fond şi printr-o nouă examinare a cauzei, a răspuns cu argumente la fiecare dintre criticile şi mijloacele de apărare invocate de părţi, respectând dispoziţiile legislaţiei europene enunţate în cauza Boldea c.României din 15.12.2007.
Judecătorul fondului prin analiza elementelor şi a subzistenţei temeiurilor arestării preventive, care s-a arătat că impun în continuare privarea de libertate a inculpatului, implicit s-a pronunţat asupra ineficienţei unor alte măsuri preventive, respectiv cele vizate de art.145 şi 145/1 C.pr.pen.
Spre deosebire de hotărârea Jiga contra României din martie 2010, unde s-a considerat nejustificată menţinerea în arest a unei persoane acuzate de corupţie, o perioadă mai mare de 11 luni, după momentul audierii martorilor, când nu mai era periclitată cercetarea judecătorească, în prezenta speţă, este de remarcat că judecata în primă instanţă nu a demarat, audierea inculpatului şi a celor 6 martori propuşi prin rechizitoriu nu a avut loc, nu au fost efectuate probele ştiinţifice în apărarea inculpatului, apărările formulate de recurent nu sunt cunoscute integral, astfel că pentru desfăşurarea în condiţii corespunzătoare a procesului penal şi pentru a se împiedica sustragerea acestuia de la proces, este corespunzătoare momentan măsura arestării preventive, subzistând temeiurile iniţiale care au impus-o, conform art.136 C.proc.pen.
Nimic nu împiedică instanţa de fond sau chiar pe cea de recurs, ca după administrarea probelor testimoniale, dacă se va impune efectuarea şi a celor ştiinţifice, pentru a nu se prelungi durata rezonabilă a arestării, să dispună înlocuirea privării de libertate cu o altă măsură, mai puţin restrictivă de drepturi, în privinţa recurentului.
Nu în ultimul rând, Curtea reţine prin prisma deciziei CEDO „N contra Austriei” din 27 iunie 1968 că la menţinerea unei persoane în detenţie, magistraţii nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci şi la alte circumstanţe, în special cu privire la
caracterul persoanei în cauză, la moralitatea, domiciliul, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia. Atât prin referire la conţinutul acestei decizii, cât şi a celei pronunţate în cauza Dolgova c. Rusiei din 2 martie 2006 şi Scundeanu c.României din februarie 2010, Curtea învederează că în privinţa inculpatului recurent sunt întrunite cerinţele vizate şi temeiul de arestare reglementat de art.148 lit.f C.proc.pen.
Astfel, inculpatul D. este în vârstă de 29 ani, nu a recunoscut decât parţial faptele imputate, recidivist şi nu a fost încadrat în muncă. Faţă de atitudinea adoptată de recurent în prezenta speţă, se reliefează un caracter şi o moralitate îndoielnice, în măsură să confirme pericolul obstrucţionării cercetării judecătoreşti şi a tulburării ordinii publice prin lăsarea sa în libertate la acest moment procesual.
Aceste circumstanţe personale, precum şi cele reale referitoare la faptele presupus a fi comise, justifică menţinerea stării de arest.
În sinteză, ţinând cont de gravitatea presupuselor fapte comise de recurent, modalitatea de realizare a acestora, trafic de droguri de risc şi consum de asemenea substanţe, justifică concluzia că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, că ele subzistă şi fac necesară în continuare privarea de libertate, iar perioada de 1 lună de când inculpatul se află în stare de arest preventiv nu încalcă termenul rezonabil consacrat de dispoziţiile art.5 parag.1 lit.a din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acest termen fiind analizat în raport de circumstanţele specifice cauzei, numărul de persoane implicate în activitatea infracţională, consecinţele acesteia.
Faţă de cele ce preced, se impune menţinerea stării de arest a inculpatului, iar pe de altă parte nu este judicioasă luarea faţă de acesta a unor alte măsuri restrictive de libertate, prev de art 145, sau 1451 Cod procedură penală, la acest moment procesual, pentru motivele pe larg expuse în considerentele hotărârii.
Aşa fiind, se va respinge ca nefondat recursul promovat în temeiul art.38515 pct.1 lit.b C.proc.pen.
Se va stabili în favoarea Baroului de Avocaţi Cluj- suma de 25 lei onorariu parţial pentru apărător din oficiu, ce se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei, conform art.189
C.proc.pen.
Va fi obligat inculpatul să plătească în favoarea statului suma de 300 lei cheltuieli judiciare, din care 25 lei reprezentând onorar avocaţial parţial, conform art.192 alin.2
C.proc.pen. (Judecător Delia Purice)
