Punerea în mişcare a acţiunii penale pentru o infracţiune în formă simplă.
| Comentarii |
|
Extinderea cercetării penale pentru alte acte materiale din conţinutul aceleiaşi infracţiuni şi schimbarea încadrării juridice în sensul reţinerii formei continuate. Lipsa necesităţii începerii urmăririi penale şi a punerii în mişcare a acţiunii penale pentru forma continuată - legala sesizare a instantei
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale nr. 656/22.05.2013 pronunţată de Judecătoria Constanţa, prin care, în baza art. 332 alin. (2) CPP coroborat cu art. 197 alin. (2) CPP şi cu referire la art. 9 CPP şi
art. 235 CPP, s-a dispus restituirea cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale, Curtea de Apel Constanţa a admis recursul formulat de parchet, având în vedere următoarele considerente:
în cauză, după ce a pus în mişcare acţiunea penală pentru infracţiunea în formă simplă, procurorul a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 238 CPP şi a dispus astfel extinderea cercetărilor penale pentru noi acte materiale din conţinutul aceleiaşi infracţiuni, dar totodată a dispus şi începerea urmăririi penale pentru noile acte materiale reţinute în sarcina inculpaţilor, precum şi schimbarea încadrării juridice, în sensul reţinerii formei continuate a infracţiunii avute în vedere (3 acte materiale).
Ulterior s-a dispus prin rechizitoriu trimiterea în judecată a inculpaţilor, fară a se mai dispune punerea în mişcare a acţiunii penale pentru noile acte materiale.
Prima instanţă a apreciat că procurorul avea obligaţia de a pune în mişcare acţiunea penală şi pentru noile acte materiale reţinute în sarcina inculpaţilor prin ordonanţa de extindere a cercetărilor, începerea urmăririi penale şi schimbarea încadrării juridice, neregularitatea afectând legala sesizare a instanţei, întrucât extinderea cercetării penale nu echivalează cu extinderea acţiunii penale.
Curtea de Apel Constanţa a reţinut că în mod greşit prima instanţă a apreciat natura juridică a actului procesual al procurorului, constând în ordonanţa de extindere a cercetărilor penale.
S-a arătat că în concepţia Codului de procedură penală nu este reglementată instituţia extinderii acţiunii penale, ci doar instituţia extinderii cercetărilor penale, care îşi găseşte aplicabilitatea în ipoteza în care se constată fapte noi în sarcina învinuitului sau inculpatului ori împrejurări noi care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale ori s-a pus în mişcare acţiunea penală sau date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea acelei fapte.
Extinderea acţiunii penale acoperă astfel trei ipoteze distincte: identificarea unor fapte noi în sarcina inculpatului; identificarea unor împrejurări noi care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei; identificarea unor date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea faptei care face obiectul urmăririi penale sau a acţiunii penale.
Prima instanţă a stabilit întemeiat că descoperirea implicării inculpaţilor în săvârşirea unor alte acte materiale care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni dc furt calificat se încadrează în ipoteza „identificării unor fapte noi în faţa sarcina inculpatului”, contrar celor susţinute de procuror în motivele de recurs, care a apreciat că aceste acte materiale reprezintă „împrejurări noi” ce pot conduce la schimbarea încadrării juridice.
Curtea a constatat că procurorul a reţinut în sarcina inculpaţilor infracţiunea de furt calificat în formă continuată, în diferite forme de par-ticipaţie, întrucât fiecare dintre cei patru inculpaţi ar fi comis mai multe acte materiale care fiecare în parte realizau conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Plecând de la premisa reţinută şi de prima instanţă privind identificarea unor fapte noi în faţa sarcina inculpaţilor, Curtea a apreciat că ordonanţa de extindere a cercetărilor, începerea urmăririi penale şi schimbarea încadrării juridice are efectul extinderii urmăririi penale a acţiunii penale şi pentru noile acte materiale reţinute în sarcina inculpaţilor, fară a mai fi necesară începerea urmăririi penale sau punerea în mişcare a acţiunii penale.
Problema de drept care a atras pronunţarea soluţiei de restituire a cauzei la procuror vizează determinarea efectelor juridice ale dispoziţiei de extindere a cercetărilor penale, în condiţiile art. 238 CPP.
In accepţiunea primei instanţe, extinderea cercetărilor penale nu suplineşte lipsa începerii urmăririi penale şi a extinderii acţiunii penale, fiind necesar un act procesual distinct prin care, după extinderea cercetărilor penale, să se dispună începerea urmăririi penale şi punerea în mişcare a acţiunii penale pentru faptele care au făcut obiectul extinderii cercetării penale.
O astfel de interpretare nu poate fi primită, întrucât ar lipsi de efecte juridice actul procesual al extinderii penale, care ar avea doar un rol decorativ în cadrul urmăririi penale, fară nicio consecinţă juridică pentru faptele, persoanele şi infracţiunile menţionate în ordonanţa de extindere a cercetărilor penale.
Deşi legiuitorul nu a menţionat explicit efectele juridice ale actului procesual al extinderii cercetărilor penale, acestea trebuie identificate de organele judiciare prin aplicarea regulilor de interpretare a normelor de drept.
Astfel, una din regulile de interpretare constă în interpretarea normei juridice în sensul producerii de consecinţe juridice, potrivnic a ceea ce a stabilit prima instanţă, care consideră că extinderea cercetărilor penale nu are niciun efect juridic. Dacă legiuitorul ar fi urmărit ca ordonanţa de extindere a cercetărilor penale să nu aibă niciun rol în cadrul activităţii
de urmărire penale, nu se identifică motivele pentru care acest instrument procesual penal a fost instituit la dispoziţia procurorului.
Singura funcţie procesuală a ordonanţei de extindere a cercetărilor penale nu poate fi decât cea de extindere a cadrului urmăririi penale şi a acţiunii penale (atunci când aceasta a fost anterior pusă în mişcare), care după data ordonanţei de extindere are ca obiect şi faptele, persoanele şi infracţiunile care au făcut obiectul extinderii cercetării penale. Dacă nu se acceptă această funcţie procesuală a ordonanţei de extindere a cercetărilor penale, alte efecte juridice ale ordonanţei nu se identifică, astfel că actul procesual ar fi total lipsit de consecinţe juridice, situaţie inexplicabilă din perspectiva instituirii acestui instrument procesual penal.
De asemenea, împrejurarea că legiuitorul vorbeşte despre extinderea cercetărilor penale, iar nu a extinderii urmăririi penale şi a acţiunii penale, nu poate reprezenta un argument solid care să susţină opinia primei instanţe.
Ca atare, prin activitatea de cercetare penală se înţelege activitatea de urmărire penală, la care se poate adăugă activitatea desfăşurată în etapa actelor premergătoare, iar extinderea cercetărilor penale echivalează cu extinderea urmăririi penale şi a acţiunii penale (atunci când aceasta a fost anterior pusă în mişcare), mai exact extinderea procesului penal în forma pe care acesta o avea anterior extinderii cercetărilor penale.
Dispoziţiile art. 238 CPP constituie un alt instrument procesual prin care o persoană dobândeşte calitatea de învinuit sau inculpat în cadrul procesului sau se extinde această calitate şi pentru alte fapte, modalitate derogatorie de la procedura obişnuită de dobândire a calităţii de învinuit sau inculpat, în baza unui proces-verbal sau a unei rezoluţii de începere a urmăririi penale, respectiv a unei ordonanţe de punere în mişcare a acţiunii penale sau a rechizitoriului prin care se pune în mişcare acţiunea penală.
Inexistenţa unui act procesual distinct prin care să se pună în mişcare acţiunea penală nu poate atrage neregularitatea sesizării instanţei, întrucât sunt ipoteze în care actul de învinuire sau inculpare îmbracă o formă atipică, cum este cazul art. 238 CPP, dar şi al ipotezelor reglementate de art. 335 CPP, art. 336 şi art. 337 CPP.
In cazurile reglementate de art. 336 şi art. 337 CPP, procesul penal este extins de instanţă cu privire la alte fapte sau persoane, condiţionat de manifestarea de voinţă a procurorului în sensul punerii în mişcare a acţiunii penale, fară a se institui alte condiţii pentru legala sesizare a instanţei. Aceste cazuri demonstrează posibilitatea legalei sesizări a instanţei într-o modalitate atipică, fară parcurgerea fazei de urmărire penale.
In art. 335 CPP, amintit şi de prima instanţă, se prevede că dacă în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire şi la alte acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, instanţa dispune, prin încheiere, extinderea acţiunii penale cu privire şi la aceste acte şi procedează la judecarea infracţiunii în întregul ei.
Prima instanţă a apreciat că aceste dispoziţii procedurale impun obligativitatea extinderii acţiunii penale, chiar dacă anterior, în cadrul procesului penal, s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva inculpatului pentru fapta pentru care a fost trimis în judecată.
Interpretarea dată de prima instanţă aplicabilităţii art. 335 CPP nu poate fi reţinută ca argument solid al soluţiei pronunţate, întrucât aceste dispoziţii fac trimitere la extinderea acţiunii penale, iar nu la punerea în mişcare a acţiunii penale, iar dispoziţiile corelative pentru faza de urmărire penală sunt cele care prevăd extinderea cercetărilor penale, care trebuie înţeleasă şi ca o extindere a acţiunii penale (atunci când aceasta a fost anterior pusă în mişcare). Dispoziţiile art. 238 CPP şi art. 335 CPP trebuie analizate prin specificul fazei procesuale căreia îi sunt aplicabile, dar în final efectele juridice pe care le produc sunt similare, în sensul că procesul penal, inclusiv cu componenta acţiunii penale, se extinde şi asupra noilor acte materiale descoperite şi care intră în conţinutul infracţiunii ce face deja obiectul procesului penal.
Curtea a mai reţinut că acţiunea penală îşi are izvorul în săvârşirea unei infracţiuni, astfel că pentru fiecare infracţiune se exercită în mod distinct o acţiune penală; doar în cazul unei pluralităţi de infracţiuni vom
avea şi o pluralitate de acţiuni penale. In cazul săvârşirii unei infracţiuni continuate, ca formă a unităţii legale de infracţiuni, procesul penal include o singură acţiune penală, deoarece potrivit voinţei legiuitorului s-a săvârşit o infracţiune unică.
în cauză, în sarcina fiecărui inculpat s-a reţinut câte o singură infracţiune continuată, pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă. Este adevărat că la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale infracţiunea era simplă, cuprinzând un singur act material, însă descoperirea ulterioară a altor acte materiale care intrau în conţinutul constitutiv al aceleaşi infracţiuni nu înlătură caracterul unitar al infracţiunii şi unicitatea acţiunii penale aferente fiecărei infracţiuni, ci avea influenţă doar asupra încadrării juridice, în sensul că trebuia reţinută forma continuată a infracţiunii în locul formei simple, prin aplicarea dispoziţiilor art. 238 CPP.
De altfel, ar trebui făcută o paralelă între dispoziţiile art. 238 CPP şi ale art. 335 CPP, care este în măsură să arate efectele actului procesual al extinderii cercetărilor penale din faza de urmărire penală. Atunci când în faza de urmărire penală se descoperă fapte noi în faţa sarcina inculpatului se dispune extinderea cercetărilor penale şi, eventual, schimbarea încadrării juridice, iar în faza de judecată se dispune extinderea acţiunii penale şi, eventual, schimbarea încadrării juridice. Nu există nicio raţiune juridică şi nici textele de lege nu conduc la altă concluzie pentru a considera că s-a urmărit instituirea unor mecanisme procedurale diferite pentru cele două faze procesuale, rezultând astfel echivalenţa dintre actul procesul al extinderii cercetărilor penale, în condiţiile art. 238 CPP, şi extinderea acţiunii penale, în condiţiile art. 335 CPP, din perspectiva obiectului acţiunii penale.
In consecinţă, Curtea a reţinut că ordonanţa de extindere a cercetărilor penale are funcţia procesuală de extindere a cadrului urmăririi penale şi a acţiunii penale (atunci când aceasta a fost anterior pusă în mişcare), motiv pentru care în cauza de faţă ordonanţa parchetului era suficientă pentru ca acţiunea penală să aibă ca obiect toate actele materiale reţinute în sarcina inculpaţilor.
Prin urmare, sesizarea primei instanţe s-a făcut în mod legal, dat fiind că pentru toate actele materiale incluse în conţinutul constitutiv al infracţiunii de furt calificat în formă continuată, cu forme de participaţie diferită pentru inculpaţi, exista ordonanţa prin care a fost extinsă legal acţiunea penală, aşa încât nu există niciun caz de nulitate absolută derivat din lipsa punerii în mişcare a acţiunii penale pentru toate actele materiale.
Faţă de aceste argumente, Curtea a concluzionat că procurorul, în urma extinderii cercetărilor penale, potrivit art. 238 CPP, nu mai avea obligaţia de a începe urmărirea penală şi a pune în mişcare acţiunea penală pentru noile fapte descoperite în sarcina inculpaţilor, ci doar trebuia să dispună schimbarea încadrării juridice, prin reţinerea formei continuate a infracţiunii de furt calificat.
C.A. Constanţa, s. pen., min. şi fam., dec. nr. 506/P/21.06.2013,
nepublicată
Notă. 1. în consens cu soluţia pronunţată în speţă, unii autori au arătat că ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale reprezintă atât actul de inculpare, cât şi actul de fixare a cadrului în care urmează a se desfăşura în continuare procesul cu privire la persoane, fapte şi încadrare juridică. în cazul în care a fost deja pusă în mişcare acţiunea penală faţă de o persoană pentru săvârşirea unei infracţiuni, iar pe parcursul cercetării penale s-au constatat fapte noi în sarcina acestuia, pentru care procurorul a dispus extinderea cercetării penale, conform art. 238 CPP, nu se mai impune o nouă punere în mişcare a acţiunii penale pentru noile acuzaţii. Cercetările penale se desfăşoară în continuare în cadrul fixat iniţial prin ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, cu obligaţia organului de cercetare penală sau a procurorului de a respecta toate drepturile procesuale ale inculpatului, respectiv audierea acestuia privitor la noile infracţiuni, verificarea apărărilor, prezentarea materialului de urmărire penală pentru toate faptele.
în sens contrar, alţi autori au arătat că este necesară punerea în mişcare a acţiunii penale cu privire la noile acuzaţii, chiar dacă anterior persoana faţă de care s-au extins cercetările avea calitatea de inculpat, deoarece această calitate viza strict infracţiunile pentru care se dispusese anterior punerea în mişcare a acţiunii penale.
2. A se vedea şi I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 301/29.01.2009. Deşi în cursul urmăririi penale nu există o ordonanţă distinctă cu privire la extinderea acţiunii penale şi schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1), (3), (4), (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în condiţiile art. 238 CPP, ce se referă la extinderea cercetării penale, lipsa acesteia nu se sancţionează cu nulitatea absolută, în condiţiile art. 197 alin. (2) CPP, cât timp în cauză pentru fiecare act material s-a dispus începerea urmăririi penale, adusă la cunoştinţă inculpatului, care a şi fost ascultat cu privire la fiecare act material, iar prezentarea materialului de urmărire penală a vizat toate actele materiale, fiind cunoscută încadrarea juridică a faptei, respectiv art. 215 alin. (1), (3), (4), (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
