Trimiterea în judecată a inculpatului cu privire la o infracţiune în continutul căreia s-au inclus acte materiale pentru care nu s-au extins cercetările şi nu s-a efectuat urmărirea penală
| Comentarii |
|
Rrestituire pentru prezentarea materialului de urmărire penală şi refacerea actului de sesizare. Menţinerea măsurilor asigurătorii prin hotărârea de restituire
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s. pen., prin sentinţa nr. 161/31.01.2011, a admis excepţia nelegalei sesizări a instanţei de judecată formulată de inculpatul M.M.T. şi, în baza art. 332 alin. (2) CPP, a dispus restituirea cauzei la parchet, pentru prezentarea materialului de urmărire penală, potrivit art. 250 şi urm. CPP, cu garantarea respectării dreptului la apărare prevăzut de art. 6 şi art. 70 CPP, precum şi pentru refacerea actului de sesizare a instanţei.
In legătură cu măsurile asigurătorii dispuse în faza de urmărire penală, privind instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor inculpatului M.M.T. şi ale inculpatei J.P.I., înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat oportună menţinerea acestora.
Pentru a se pronunţa în acest sens, prima instanţă a avut în vedere următoarele aspecte:
In măsura în care se constată nulităţi ale urmăririi penale, care presupun restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii acesteia, ca o consecinţă firească se impune, evident, şi refacerea rechizitoriului. Această observaţie trebuie, însă, corelată cu alte principii în materia efectelor nulităţii, astfel cum sunt acceptate în doctrină (izolarea efectului nulităţii şi efectul extensiv al nulităţii), susţinându-se constant - în doctrină - că în reglementarea Codului dc procedură penală român actual nu sunt dispo
ziţii exprese în ceea ce priveşte efectul extensiv al nulităţii, urmând ca propagarea acestui efect să fie apreciată în fiecare caz concret de către organele judiciare în raport cu relaţia ce există între actul lovit de nulitate şi celelalte acte procesuale întocmite.
Neobservarea unor dispoziţii care reglementează urmărirea penală nu atrage, în toate cazurile, nulitatea absolută. Distinct, încălcarea unor dispoziţii din faza urmăririi penale poate atrage - în condiţiile legale - nulitatea relativă, iar nu nulitatea absolută.
De lege lata, această concepţie a legiuitorului este reflectată de dispoziţiile art. 197 alin. (1), (2) şi (3) CPP, art. 197 alin. (1) şi (4) CPP, respectiv art. 332 alin. (1) şi (2) CPP.
Analiza modului în care au fost respectate dispoziţiile legale care reglementează urmărirea penală se poate face numai în contextul în care instanţa constată că a fost legal sesizată.
Cu privire la încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează faza urmăririi penale, în ceea ce-1 priveşte pe inculpatul M.M.T., s-a apreciat că sesizarea instanţei de judecată s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 70 alin. (2) CPP, care prevăd obligativitatea de a i se aduce la cunoştinţă inculpatului în mod complet, detaliat şi în cel mai scurt timp, fapta care formează obiectul cauzei, pentru a-şi exercita dreptul la apărare ori opţiunea de a invoca dreptul la tăcere.
Aşa cum prevăd dispoziţiile art. 24 din Constituţie, cât şi art. 6 alin. (3) CPP, organele judiciare au obligaţia de a-1 încunoştinţa pe învinuit sau inculpat despre faptele pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acestora şi să asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.
Această obligaţie este înscrisă printre drepturile speciale ale acuzatului, stipulate în art. 6 parag. 3 lit. a) din Convenţia europeană a drepturilor omului, potrivit cărora orice acuzat trebuie să fie informat în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa.
Curtea de la Strasbourg a scos în evidenţă necesitatea ca judecătorul sau procurorul să depună maximă diligenţă cu privire la modul în care se face notificarea „acuzaţiei”, deoarece actul respectiv are un rol determinant în procedura penală: începând cu data notificării persoana în cauză este oficial avizată despre baza factuală şi juridică a învinuirii ce i se aduce (Mattocia c. Italiei). Articolul 6 parag. 3 lit. a) din Convenţie recunoaşte pentru o persoană nu numai dreptul de a fi informată cu privire la cauza acuzaţiei (faptele ce i se reproşează în materialitatea lor), ci şi pe acela de a i se aduce la cunoştinţă şi calificarea juridică dată acestor fapte.
In ambele situaţii, informarea trebuie să fie detaliată. Cele două constituie premisele unui proces echitabil, existând o legătură evidentă între
dispoziţiile care garantează dreptul de a-şi pregăti apărarea şi dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzaţiei.
In noţiunea de acuzaţie sunt incluse atât notificarea oficială a reproşului de a fi comis o infracţiune, dar şi orice altă măsură care poate avea urmări importante asupra celui suspectat (Padin Gestorr c. Spaniei).
Modificarea acuzaţiei aduse unei persoane, indiferent că este vorba despre natura faptelor imputate sau despre calificarea lor juridică, trebuie adusă la cunoştinţă în aceleaşi condiţii de promptitudine dispuse de art. 6 parag. 3 lit. a) din Convenţie, pentru ca orice persoană să dispună de facilităţile necesare apărării sale.
în jurisprudenţa sa, Curtea de la Strasbourg a explicat ce se înţelege prin „cauză” şi „natura acuzaţiei” aduse împotriva unei persoane şi prin hotărârea din 24.10.1996 în cauza De Salvador Tores c. Spaniei, arătând că acestea se referă la faptele materiale imputate care stau la baza acuzaţiei/la calificarea juridică a acesteia, precum şi la circumstanţele agravante existente, iar informarea în mod amănunţit asupra faptelor imputate şi calificarea juridică a acestora nu ar trebui în niciun caz să fie ulterioară deciziei de trimitere în judecată.
In cadrul acestei hotărâri, cât şi în hotărârea din 25.07.2000 din cauza Mattocia c. Italiei, Curtea a considerat că o informare precisă, detaliată, completă şi în cel mai scurt timp cu privire la faptele care se reproşează acuzatului şi la calificarea juridică reprezintă o condiţie esenţială pentru echitatea procedurilor judiciare. Acuzatul trebuie să dispună de elemente suficiente pentru a înţelege în întregime acuzaţia îndreptată împotriva sa. Garantarea dreptului la apărare nu trebuie să existe doar enunţiativ, ci trebuie realizată prin recunoaşterea şi acordarea tuturor drepturilor procesuale ale inculpatului.
Raportat la cazul inculpatului M.M.T., s-a apreciat că acestuia i s-a încălcat dreptul la apărare prevăzut de art. 6 CPP, dispunându-se prin rechizitoriu atât punerea în mişcare a acţiunii penale, cât şi trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei pretinse infracţiuni de luare de mită, în conţinutul căreia s-au inclus acte materiale pentru care nu s-au extins cercetările, conform art. 238 CPP, nu s-a început şi nu s-a efectuat urmărirea penală, inculpatului neaducându-i-se la cunoştinţă cu promptitudine natura acuzaţiei, respectiv fapta materială şi calificarea juridică a acesteia (schimbarea bazei factuale), astfel încât acesta să înţeleagă exact întinderea acuzaţiei aduse împotriva sa, pentru a-şi putea pregăti apărarea în mod adecvat.
Schimbarea bazei factuale a învinuirii, prin introducerea unor elemente de fapt noi, încalcă, pe lângă dreptul de a fi informat cu privire
la natura acuzaţiei [art. 6 parag. 3 lit. a) din Convenţie, hot. Pelissier şi Sassi c. Franţei] şi noţiunea de previzibilitate (art. 7 din Convenţie). Cu privire la previzibilitatea jurisprudenţei, Curtea a estimat în hotărârile sale (C.R. c. Regalului Unit) că instanţele au dreptul şi datoria de a defini faptele de prevenire sub orice încadrare diferită de cea pentru care s-a efectuat urmărirea penală cu condiţia ca totuşi acestea să se aplice faptelor cu care au fost sesizate şi să nu comporte niciun element nou.
Faptul că inculpatului M.M.T. i s-a pus la dispoziţie materialul de urmărire penală, dar fară a i se face o precizare expresă a învinuirii (descrierea exactă, detaliată şi precisă a faptei), pentru ca acesta să-şi poată pregăti o apărare efectivă, să anticipeze consecinţele penale ale acestei învinuiri, nu poate complini încălcarea drepturilor inculpatului garantate de legea procesual penală, cât şi de Constituţie, astfel încât acesta să beneficieze de dreptul la un proces echitabil.
Deşi cu ocazia punerii la dispoziţie a materialului de urmărire penală a putut lua cunoştinţă de conţinutul ordonanţei prin care s-a dispus extinderea cercetării penale pentru săvârşirea de noi acte materiale, cât şi schimbarea încadrării juridice a faptei de dare de mită din formă simplă în formă continuată, în ceea ce o priveşte pe inculpata J.I.P. şi, cu această ocazie, nu s-au formulat obiecţiuni, aşa cum se consemnează în procesul-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală, acest aspect nu echivalează cu o lipsă a încălcării drepturilor inculpatului.
Organul de urmărire penală trebuia să-i prezinte acest aspect inculpatului în mod explicit (nu se poate reţine o culpă din partea inculpatului M.M.T. cât timp ordonanţa nu-1 privea în mod expres şi e posibil să nu-i fi dat importanţa cuvenită), punerea la dispoziţie a întregului material de urmărire penală neducând la concluzia respectării dispoziţiilor art. 250-258 CPP, prin raportare şi la art. 6 parag. 3 lit. a) din Convenţie.
In urma constatării încălcării flagrante de către organele de urmărire penală a dispoziţiilor art. 6 şi art. 70 alin. (2) CPP, cât şi art. 6 din Convenţie, a dispoziţiilor art. 250-258 CPP, s-a apreciat că inculpatului M.M.T. i s-a cauzat o vătămare care nu poate fi înlăturată în niciun
mod (aspect sesizat instanţei de judecată în termen legal), astfel că înalta Curte a dispus restituirea cauzei la parchet în vederea prezentării materialului de urmărire penală în mod complet şi refacerii actului de sesizare.
Practic, inculpatul M.M.T. a fost trimis în judecată pentru o faptă pentru care nu s-a dispus extinderea acţiunii penale pentru săvârşirea de noi acte materiale, reţinute de procuror prin ordonanţa care o privea pe inculpata J.I.P., şi fară a se pune în mişcare acţiunea penală pentru noi
acte materiale, reţinute în aceeaşi ordonanţă care o privea pe inculpata J.I.P.
Astfel, au fost încălcate dispoziţiile art. 250-258 CPP în ceea ce priveşte prezentarea materialului de urmărire penală, în sensul că noile acte materiale, care apar ca reţinute în rechizitoriu, nu au făcut obiectul procedurii de prezentare a urmăririi penale.
Prezentarea materialului de urmărire penală reprezintă o garanţie a dreptului de apărare al învinuitului sau inculpatului, fiind acea instituţie prin intermediul căreia organul de urmărire penală competent este obligat să-i prezinte învinuitului sau inculpatului, precum şi apărătorului său (ales sau desemnat din oficiu), întreg materialul probator administrat în cauză.
Inculpatului M.M.T. nu i s-a adus la cunoştinţă modificarea bazei factuale (din niciun document al dosarului nu rezultă că s-ar fi prezentat acest aspect), nu a fost audiat în acest sens şi nici nu i s-a prezentat materialul de urmărire penală cu privire la acest aspect, fapt ce a dus la crearea unei vătămări inculpatului (nu şi-a putut exercita dreptul la apărare) ce nu poate fi înlăturată decât prin nulitatea procesului-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală, prezentarea fiind efectuată cu încălcarea art. 250 şi urm. CPP.
Astfel, procurorul va trebui să-i prezinte inculpatului în mod complet şi detaliat fapta pentru care a efectuată urmărirea penală, aceasta presupunând să-i aducă la cunoştinţă toate actele materiale noi şi, în raport de acestea, să dispună extinderea urmăririi penale cu privire la noile acte, respectiv, schimbarea încadrării juridice, aşa cum a procedat „corelativ” în cazul inculpatei J.I.P.
Prezentarea materialului de urmărire penală reprezintă un reper foarte important în cursul urmăririi penale, vicierea sa atrăgând însuşi nulitatea actului de sesizare a instanţei, potrivit art. 197 alin. (1) şi (4) CPP. Fiind un act procesual specific urmăririi penale, prezentarea materialului de urmărire penală nu poate fi realizată în faţa instanţei, iar neregularită-ţile învederate de către inculpatul M.M.T. (neconcordanţa dintre fapta pentru care s-a început urmărirea penală, pentru care s-au făcut cercetări şi pentru care i s-a prezentat materialul de urmărire penală şi faţă de cea pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală) nu pot fi acoperite în această modalitate.
Formulând recurs împotriva acestei soluţii, parchetul a criticat-o pentru greşita restituire a cauzei în pofida reglementării cuprinse în art. 317 CPP, a împrejurării că eventuala încadrare juridică greşită nu poate fi temei de restituire a cauzei la procuror, imposibilitatea obligării
procurorului să extindă cercetarea şi să înceapă urmărirea penală, contradicţia dintre actele dosarului şi concluzia instanţei în sensul că inculpatul M.M.T. a fost trimis în judecată pentru altă faptă decât cea care a format obiectul cercetării.
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, analizând criticile invocate de către parchet, a considerat că acestea sunt nefondate şi a respins recursul în consecinţă, arătând că în mod corect prima instanţă a apreciat că inculpatului M.M.T. nu i s-a adus la cunoştinţă modificarea bazei factuale, nu a fost audiat în acest sens şi nici nu i s-a prezentat materialul de urmărire penală cu privire la acest aspect. Acest fapt a dus la crearea unei vătămări inculpatului (constând în imposibilitatea exercitării dreptului la apărare), ce nu poate fi înlăturată decât prin nulitatea procesului-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală, prezentarea fiind efectuată cu încălcarea art. 250 şi urm. CPP.
Deşi limitele judecăţii sunt cele prevăzute de dispoziţiile art. 317 CPP, în mod similar, trimiterea în judecată trebuie să se limiteze la faptele pentru care a fost efectuată urmărirea penală, în speţă baza de fapt a acuzaţiei fiind extinsă direct prin actul de sesizare a instanţei. De asemenea, s-a constatat că obligaţia organului de urmărire penală de a aduce la cunoştinţă inculpatului în mod complet acuzaţia subzistă independent de încadrarea juridică dată faptei şi priveşte nu doar încadrarea juridică, ci şi starea de fapt, astfel că în acest stadiu procesual este irelevantă trimiterea în judecată a inculpatului pentru o infracţiune unică de luare de mită.
Referitor la motivele de recurs invocate de către recurentul-inculpat M.M.T. cu privire la menţinerea, prin hotărârea primei instanţe, a măsurii sechestrului asigurator dispusă asupra bunurilor acestuia, s-a reţinut de către instanţa de control judiciar că soluţia este legală, întemeiată pe prevederile art. 332 alin. (2) CPP.
Dispunerea măsurii asigurătorii a reprezentat o justă aplicare a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, care nu disting în legătură cu persoanele, faptele de corupţie comise sau măsura asiguratorie ce urmează a se dispune, prevăzând doar că luarea acestora este obligatorie. De asemenea, infracţiunile de corupţie despre care există date că a fost comisă de către inculpat se încadrează între cele reglementate de prevederile Capitolului III din Legea nr. 78/2000, care atrag, fără distincţie, aplicarea măsurilor asigurătorii, luarea măsurilor nereprezentând o privare de dreptul de proprietate, în sensul sugerat de către inculpat.
Relativ la criticile invocate de apărare privind, în esenţă, calitatea persoanei faţă de care poate fi dispusă măsura asigurătorie şi valoarea până la concurenţa căreia se dispune măsura confiscării, instanţa de
recurs a arătat că restituirea cauzei la parchet s-a dispus pe motivul nelegalei prezentări a materialului de urmărire penală, ceea ce nu determină modificarea calităţii procesuale a părţii. Cu privire la valoarea prejudiciului reţinut în sarcina inculpatului şi la suma reţinută în vederea confiscării speciale, aceste aspecte urmează a se verifica în urma administrării probelor relevante.
I.C.C.J., Completul de 5 judecători, dec. nr. 112/16.05.2011,
Notă. 1. în doctrină s-a arătat că descrierea mai multor acte materiale în rechizitoriu decât în ordonanţa de punere în mişcare a urmăririi penale reprezintă un aspect care ţine de obiectul judecăţii şi care poate fi rezolvat fie conform regulilor de aplicare a legii penale în timp, prin schimbarea încadrării juridice sau prin soluţii de achitare, fie la un alt moment procesual decât cel legat de prima înfăţişare, prin aplicarea art. 335 CPP.
Alţi autori au arătat că rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului şi sesizarea instanţei de judecată trebuie să se limiteze la fapta (faptele) şi persoana (persoanele) pentru care s-a efectuat urmărirea penală, în sensul că nu se poate dispune trimiterea în judecată pentru o faptă pentru care inculpatul nu a fost învinuit şi ascultat, în vederea exercitării dreptului său la apărare, după cum nu poate fi trimisă în judecată o persoană care nu a avut calitatea de învinuit sau de inculpat în cursul urmăririi penale.
Urmărirea penală instituie anumite garanţii ale dreptului la apărare şi nu poate fi justificată trimiterea direct în judecată a unei persoane faţă de care nu au operat aceste garanţii. De principiu, rechizitoriul care a depăşit aceste limite nu este legal întocmit şi nu ar trebui să producă efectul de trimitere în judecată pentru faptele şi persoanele faţă de care nu s-a efectuat urmărirea penală. întrucât aceste limite nu sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute [art. 197 alin. (2)], valabilitatea rechizitoriului cu privire la faptele şi persoanele ce depăşesc aceste limite se examinează prin prisma existenţei sau inexistenţei vătămării procesuale, în cadrul unei nulităţi relative invocate în termenul legal în faţa instanţei de judecată. Dacă inculpatul acceptă judecata, aceasta se poate desfăşura pentru toate faptele şi persoanele cuprinse în actul de trimitere în judecată; în caz contrar, instanţa restituie cauza procurorului pentru a efectua urmărirea şi cu privire la aceste fapte şi persoane.
2. A se vedea şi C.A. Braşov, s. pen., dec. nr. 217/R/21.03.2011, portal.just.ro. Sesizarea instanţei este nelegală, întrucât prin rechizitoriul parchetului s-a solicitat tragerea la răspundere penală a inculpaţilor pentru mai multe fapte decât cele pentru care s-a realizat urmărirea penală (reţinându-se o infracţiune în formă continuată), fapte pentru care nu s-a început urmărirea penală şi nu s-a pus în mişcare acţiunea penală (s-a început urmărirea penală şi s-a pus în mişcare în mişcare acţiunea penală pentru o infracţiune în formă simplă), atribute care îi revin exclusiv procurorului şi care, datorită modului defectuos în care s-au realizat de către procuror actele de începere a urmăririi penale şi de punere în mişcare a acţiunii penale (fără indicarea numelor persoanei sau persoanelor vătămate), nici nu pot fi izolate, pentru a se pronunţa o eventuală soluţie de către instanţă referitor la cele pentru care au fost respectate normele procedurale.
3. A se vedea şi C.A. Timişoara, s. pen., sent. nr. 96/PI/2006. întrucât inculpatul a fost trimis în judecată pentru alte fapte penale decât cea care i s-a adus la cunoştinţă, având drept consecinţă încălcarea dreptului la apărare, Curtea a apreciat că are incidenţă cazul de nulitate relativă prevăzut de art. 197 alin. (4) raportat la art. 6 CPP. Această nulitate a fost invocată de inculpat la primul termen de judecată - ceea ce exclude sancţiunea tardivităţii excepţiei, din perspectiva prevederilor art. 197 alin. (4) CPP. în prezenţa unor discordanţe majore între actul de sesizare a instanţei şi lucrările de urmărire penală, precum şi a sesizării directe a instanţei cu infracţiuni care nu au făcut obiectul fazei de urmărire penală, s-au încălcat dispoziţiile art. 197 alin. (2) CPP cu privire la regularitatea actului de sesizare. Tot astfel, prin neefectuarea actelor procesuale penale referitoare la extinderea urmăririi penale, schimbarea încadrării juridice a faptelor şi aducerea la cunoştinţa inculpaţilor a acestor aspecte, au fost înfrânte dispoziţiile art. 6, art. 238, art. 250-257, art. 260 şi art. 263 CPP, ceea ce atrage incidenţa prevederilor art. 197 alin. (1) şi (4) CPP.
