Recidivă postcondamnatorie. Stabilirea pedepsei. Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei
| Comentarii |
|
In cazul unei recidive postcondamnatorii prevăzute de art. 37 lit. a) din Codul penal, dacă primul termen al recidivei este o pedeapsă mai mare de 6 luni a cărei executare a fost suspendată condiţionat, la stabilirea pedepsei nu se poate aplica art. 39 alin. 4 din Codul penal, deoarece acesta se referă la pedeapsa aplicabilă în cazul recidivei postexecutorii, şi nici art. 39 alin. 1 din Codul penal, care se aplică, de regulă, în cazul recidivei postcondamnatorii. în acest caz sunt aplicabile dispoziţiile art. 83 din Codul penal, dacă fapta este săvârşită în termenul de încercare, fiind obligatorie revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.
(Decizia nr. 195 din 7 februarie 2001 - Secţia a ll-a penală)
Prin Sentinţa penală nr. 449 din 09.03.2000, pronunţată de Judecătoria Buftea, în baza art. 36 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 37 lit. a) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul N.N. la 1 an închisoare. în temeiul art. 83 din Codul penal s-a revocat beneficiul suspendării condiţionate a executării pedepsei de 1 an închisoare, aplicat printr-o sentinţă anterioară, dispunându-se ca inculpatul să execute 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în fapt, pe baza probelor administrate, că la data de 18.04.1999, inculpatul N.N. a condus pe drumul public, în zona comunei Voluntari, judeţul Ilfov, un autoturism, fără a poseda permis de conducere.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul N.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând achitarea sa, în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) din Codul de procedură penală.
Prin Decizia penală nr. 1293/A din 08.09.2000, Tribunalul Bucureşti a admis apelul inculpatului şi a aplicat o pedeapsă mai mică decât instanţa de fond, reţinând că fapta există.
împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul N.N.
Prin motivele de recurs, parchetul a criticat decizia instanţei de apel pentru netemeinicie, sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei aplicate inculpatului.
Astfel, se apreciază că instanţa de apel a aplicat inculpatului N.N. o pedeapsă incorect individualizată, faţă de prevederile art. 72 din Codul penal, care stabilesc, cu titlul de generalitate, criteriile de individualizare a sancţiunilor penale.
Referitor la persoana făptuitorului este relevantă, sub aspectul individualizării pedepsei, perseverenţa infracţională a acestuia, întrucât, aşa cum reiese din fişa de cazier, a mai fost condamnat de două ori, pentru săvârşirea unor infracţiuni de acelaşi gen.
Toate aceste date coroborate cu probele administrate în cauză dovedesc pe deplin vinovăţia inculpatului, astfel încât nu se justifică reducerea pedepsei aplicate inculpatului de către instanţa de fond, cu atât mai mult cu cât acesta a săvârşit fapta în stare de recidivă postcondamnatorie, iar în ceea ce priveşte pedeapsa sunt aplicabile dispoziţiile art. 39 alin. 4 din Codul penal.
în drept, parchetul a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 14 din Codul de procedură penală (referitor la greşita individualizare a pedepsei) şi cel prevăzut de art. 3859 pct. 171 din Codul de procedură penală, referitor la greşita aplicare a legii.
Inculpatul critică ambele hotărâri pronunţate în cauză, sub aspectul greşitei sale condamnări pentru infracţiunea prevăzută de art. 36 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966, arătând că nu a săvârşit-o şi că în cauză nu există probe certe privind vinovăţia sa.
Recursul inculpatului va fi examinat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 din Codul de procedură penală, referitor la situaţia când în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.
Examinând hotărârile pronunţate în cauză, sub aspectele invocate de parchet şi inculpat, precum şi prin prisma cazurilor de casare menţionate, Curtea constată că recursurile formulate în cauză nu sunt fondate.
Astfel, din probele administrate în cauză, rezultă că inculpatul este vinovat de săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autoturism pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere.
în declaraţiile date în faza urmăririi penale, inculpatul a recunoscut săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa, recunoaştere care se coroborează şi cu înscrierile din procesul-verbal de constatare, întocmit de organele de poliţie, şi declaraţia martorului asistent H.C.T.
în mod corect a fost înlăturată declaraţia inculpatului dată în faza cercetării judecătoreşti, prin care revenea asupra declaraţiilor anterioare, arătând că, de fapt, nu a condus autoturismul respectiv, ci în momentul surprinderii de către organele de poliţie, el împreună cu soţia sa împingeau vehiculul.
Curtea apreciază că această declaraţie este nesinceră, fiind făcută pro causa, în vederea înlăturării răspunderii penale.
Totodată, Curtea reţine că în mod corect s-a constatat că declaraţiile martorilor M.C. şi M.A.S., audiaţi la propunerea recurentului-inculpat, nu sunt relevante în cauză, aceştia neputând indica cu exactitate ziua când a avut loc fapta respectivă.
De altfel, şi cu prilejul prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul a recunoscut şi regretat fapta prevăzută de art. 36 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966, astfel că nu se poate reţine că a fost comisă o eroare de fapt.
Curtea apreciază că pedeapsa aplicată de tribunal inculpatului corespunde atât prin cuantum, cât şi prin modalitatea de executare, dublului său scop, astfel cum este prevăzut în art. 52 din Codul penal.
De asemenea, la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, instanţa de apel a avut în vedere, în mod corect, criteriile prevăzute de art. 72 din Codul penal, respectiv gradul de pericol social concret al faptei, natura infracţiunii, atitudinea procesuală oscilantă a inculpatului, precum şi starea sa de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de art. 37 lit. a) din Codul penal (primul termen al recidivei constituindu-l condamnarea de 1 an închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 388/1997 a Judecătoriei Buftea).
în cauză, nu se poate aplica art. 39 alin. 4 din Codul penal, cum susţine parchetul, având în vedere că aceste dispoziţii legale se referă la pedeapsa aplicabilă în cazul recidivei postexecutorii, prevăzută de art. 37 lit. b) din Codul penal. Or, în speţă, inculpatul a comis fapta în stare de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de art. 37 lit. a) din Codul penal, caz în care sunt aplicabile, de regulă, dispoziţiile prevăzute de art. 39 alin. 1 din Codul penal.
în speţă însă sunt aplicabile dispoziţiile art. 83 din Codul penal, având în vedere că prin Sentinţa penală nr. 388 din 28.02.1997, Judecătoria Buftea a dispus, conform art. 81 - 82 din Codul penal, suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an pe un termen de încercare de 3 ani, iar fapta din prezenta cauză a fost comisă în perioada acestui termen de încercare, fiind obligatorie revocarea suspendării condiţionate.
Nu se poate retine deci că instanta de apel nu a făcut o corectă aplicare a legii.
