RECURS. PRINCIPIUL NON REFORMATIO IN PEJUS. MĂSURA DE SIGURANŢĂ A OBLIGĂRII LA TRATAMENT MEDICAL.
| Comentarii |
|
Nu se poate dispune obligarea inculpatului la măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, prevăzut de art. 113 Cod penal, întrucât s-ar crea o situaţie mai grea în propria cale de atac.
Prin sentinţa penală nr. 586 din 6.11.1998 a Judecătoriei Călăraşi s-a dispus condamnarea inculpatului R.V. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat din avutul privat, prevăzută de art. 208-209 lit. a, g şi i, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi art. 75 lit. c Cod penal, şi art. 74, 76 Cod penal, la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare.
S-a reţinut, în fapt, că în noaptea de 11-12.02.1998, inculpatul, împreună cu minorul V.I., au sustras din subsolul magazinului „O." din municipiul Călăraşi, prin efracţie, diverse mărfuri.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, întrucât nu s-a aplicat acestuia măsura de siguranţă prevăzută de art. 113 Cod penal, în raport de afecţiunile psihice de care suferă.
Prin decizia nr. 249/1.09.1999, Tribunalul Călăraşi a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat, reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 372 alin. 1 Cod procedură penală, instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru declarantul apelului.
împotriva acestor hotărâri a declarat recurs inculpatul, solicitând casarea lor şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la instanţa de fond, spre a se dispune măsura de siguranţă prevăzută de art. 113 Cod penal, sau modificarea lor, în sensul dispunerii aceleiaşi obligări la tratament medical.
Curtea a constatat că recursul declarat de inculpat este nefondat, pe considerentul că, în mod judicios, făcând aplicaţia dispoziţiilor art. 372 alin. 1 Cod procedură penală, care consacră regula non reformatio in pejus, tribunalul, soluţionând cauza, în apelul propriu al inculpatului, nu-l putea obliga, chiar în prezenţa acceptului său, la această măsură de siguranţă, întrucât i-ar fi creat o situaţie mai grea în propria cale de atac, impunând noi obligaţii acestuia.
Considerentul esenţial, evocat mai înainte, este reluat, pentru a se releva aplicabilitatea aceleiaşi reguli instituite şi în materia recursului, prin dispoziţiile art. 385 Cod procedură penală.
(Secţia a ll-a penală, decizia penală nr. 1.859/1999) NOTA: Soluţia dispusă este riguros corectă, însă o necesară rezervă poate fi adusă, relativ la natura juridică a măsurii obligării la tratament medical, prevăzută de art. 113 Cod penal. Aceasta este o măsură de siguranţă, caracterizată esenţial ca fiind o măsură preventivă şi nu în mod necesar de coerciţie, cu finalitatea de a se înlătura unele stări de pericol, datorate bolii ori intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, generatoare ele însele, sau favorizante de fapte prevăzute de legea penală. Starea de pericol în discuţie nu se confundă cu pericolul social al infracţiunii, aceasta nefiind relativă la faptă, ci la persoana inculpatului; de acea, pentru înlăturarea ei se folosesc măsuri specifice desemnate de practici, manopere, şi terapii medicale ce au drept scop anihilarea pericolului săvârşirii unor noi fapte antisociale.
Faţă de consideraţiile relative la natura juridică şi caracterul distinct al acestei măsuri de siguranţă, se poate susţine că aplicarea ei nu contravine, în mod manifest, regulii evocate, măsura putând fi benefică atât pentru inculpat, cât şi pentru societate.
Totuşi, soluţia adoptată se relevă a fi corectă, de vreme ce, la dosarul cauzei, nu există un raport de expertiză medico-legală psihiatrică care să ateste o stare evolutivă a afecţiunii psihice de care suferă şi care să concluzioneze cu recomandarea obligării la această măsură de siguranţă. (I.D.)
