Recuzare. Incompatibilitate. Cazuri
| Comentarii |
|
In concepţia Codului de procedură penală, incompatibilitatea magistraţilor este strict circumscrisă cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 46-49 din Codul de procedură penală. Eventualele greşeli procesuale care ar putea fi comise de magistraţi (cum ar fi, spre exemplu, neadmiterea unor probe concludente şi pertinente, încălcări ale dreptului la apărare etc.) nu pot fi remediate decât în cadrul căilor ordinare de atac, iar nu în cadrul unei cereri de recuzare, întrucât acestea nu se încadrează în cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.
(Decizia nr. 1917/R din 10 septembrie 2003 - Secţia I penală)
Prin încheierea pronunţată în şedinţa secretă din 5 septembrie 2003, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a respins, ca neîntemeiate, cererile de recuzare formulate de apărătorii inculpatului P.F. împotriva completului de judecată şi a procurorului de şedinţă şi, respectiv, împotriva preşedintelui completului de judecată şi a procurorului.
Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa a reţinut că prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului în faza de urmărire penală de către preşedintele completului de judecată nu atrage incompatibilitatea sa de a judeca în fond cauza, întrucât, potrivit art. 48 lit. a) din Codul de procedură penală, este incompatibil de a judeca judecătorul care în cauza respectivă a pus în mişcare acţiunea penală, a emis mandatul de arestare preventivă provizorie ori a dispus trimiterea în judecată sau a pus concluzii în fond în calitate de procuror la instanţa de judecată. în speţă, nu este incident nici unul din aceste cazuri enumerate expres şi limitativ de textul de lege sus-menţionat, care nu prevede incompatibilitatea judecătorului care a emis mandatul de arestare la propunerea procurorului şi nici a celui care a prelungit măsura arestării preventive.
în ceea ce priveşte celelalte aspecte invocate, s-a apreciat că acestea vizează desfăşurarea cercetării judecătoreşti şi că nu pot fi cenzurate de completul care soluţionează cererea de recuzare, acesta neputând aprecia în ce măsură se impunea sau nu admiterea unei probe sau a unei cereri formulate de părţi. Admiterea sau respingerea unor cereri sau probe nu constituie împrejurări din care să se poată trage concluzia că preşedintele completului de judecată sau tot completul ar avea vreun interes în cauză, în sensul art. 48 lit. d) din Codul de procedură penală, şi nu pot fi calificate nici ca acte de antepronunţare.
în raport cu soluţia ce se va pronunţa în cauză şi în măsura în care se va aprecia că cercetarea judecătorească s-a desfăşurat într-un mod defectuos, părţile au posibilitatea de a valorifica aceste critici în căile de atac.
S-a mai arătat că nici atitudinea procurorului de şedinţă, criticată de apărătorii inculpatului, nu poate fi interpretată ca expresia unui interes personal în cauză, ci ca o exercitare a rolului activ pe care este obligat să îl aibă în cursul cercetării judecătoreşti, potrivit art. 316 alin. 1 din Codul de procedură penală.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul P.F., criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei respingeri de către instanţa de fond a cererii sale de recuzare.
S-a arătat în motivarea recursului că în cauză sunt incidente cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 47 şi art. 48 lit. d) din Codul de procedură penală, întrucât există mai multe aspecte din care rezultă că preşedintele completului de judecată s-a antepronunţat şi că atât acesta, cât şi procurorul au un interes în cauză. Astfel, preşedintele completului de judecată a încălcat grav dreptul la apărare al inculpatului, a respins cererea formulată de acesta privind studierea dosarului înainte de audierea martorilor denunţători, a respins cererea de filmare a şedinţei de judecată, precum şi cererea privind citarea martorei T.M. Instanţa a admis însă cererea procurorului privind audierea martorei prezente în sala de şedinţă, fără ca aceasta să fie citată în mod legal. S-a susţinut că din această împrejurare rezultă presupunerea că a existat o înţelegere între procuror şi martoră, precum şi între procuror şi instanţă, aceasta din urmă fiind lipsită de imparţialitate.
S-a mai arătat că o altă împrejurare din care rezultă că instanţa s-a antepronunţat este aceea că preşedintele completului de judecată a soluţionat cererile de prelungire a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale.
Verificând cauza atât sub aspectul motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, potrivit art. 3856 alin. 3 din Codul de procedură penală, Curtea a apreciat că recursul declarat de inculpat este nefondat.
în concepţia Codului de procedură penală, incompatibilitatea magistraţilor este strict circumscrisă cazurilor expres şi limitativ prevăzute în art. 46 - 49 din Codul de procedură penală.
Verificând susţinerile inculpatului şi dosarul penal privindu-l pe acesta, Curtea a constatat că nu este incident în cauză nici unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.
Astfel, contrar celor afirmate de apărătorii inculpatului, s-a apreciat că judecătorii primei instanţe, precum şi procurorul de şedinţă, nu şi-au exprimat în nici un mod părerea cu privire la soluţia finală care ar putea fi dată în cauză şi nici nu s-au relevat împrejurări serioase din care să rezulte interesul vreunuia dintre aceştia în cauza supusă judecăţii.
Eventualele greşeli procesuale care ar fi putut fi comise de magistraţi (neadmiterea unor probe concludente şi pertinente, încălcări ale dreptului la apărare etc.) nu pot fi remediate decât în cadrul căilor ordinare de atac, care au această menire, iar nu în cadrul unei cereri de recuzare, întrucât nu se încadrează în cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.
Dacă pentru orice bănuială de imparţialitate magistratul ar putea fi recuzat, s-ar ajunge la o situaţie la fel de nelegală, aceea a posibilităţii apărării de a-şi alege după bunul ei plac magistraţii judecători şi procurori.
Faţă de aceste considerente, Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.F.
NOTĂ:
Prin art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2003, art. 48 lit. a) din Codul de procedură penală a fost modificat, în actuala reglementare având următorul conţinut: "judecătorul este incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectivă a pus în mişcare acţiunea penală sau a dispus trimiterea în judecată ori a pus concluzii în fond în calitate de procuror la instanţa de judecată sau a emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale."
Alineatul 7 al articolului 52 din Codul de procedură penală, care prevedea că încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată separat cu recurs în termen de 48 de ore din momentul pronunţării, a fost abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2004.
