Regimul menţiunii „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei”. Verificarea legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului în cursul deliberării asupra soluţionării fondului - condiţii
| Comentarii |
|
Recursul formulat în cauză de inculpat, privind nelegala sesizare a instanţei, întrucât rechizitoriul nu a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului conform art. 264 alin. (3) CPP, a fost respins de înalta Curte, având în vedere următoarele considerente:
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Dec. nr. 9/18.02.2008 a decis în sensul admiterii recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Potrivit dcciziei, dispoziţiile art. 264 alin. (3) CPP se interpretează în sensul că rechizitoriul trebuie să conţină menţiunea „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei”.
Lipsa acestei menţiuni atrage neregularitatea actului de sesizare în condiţiile art. 300 alin. (2) CPP, în sensul că ea poate fi înlăturată, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen în acest scop.
într-adevăr, potrivit art. 300, „(1) Instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare. (2) în cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia”.
Instanţa fondului, la prima înfăţişare cu procedura completă, nu a constatat neregularitatea actului de sesizare, care de altfel nu a fost invocată nici de inculpat.
A rămas instanţei de fond să se pronunţe asupra temeiniciei şi legalităţii actului de sesizare prin hotărârea care a rezolvat acţiunea penală. Instanţa de apel şi de recurs au avut apoi de verificat temeinicia şi legalitatea actului de sesizare.
Or, instanţa de apel a constatat că inculpatul a fost trimis în judecată în baza unei situaţii de fapt corect stabilite la urmărirea penală.
In aceste condiţii, înalta Curte a constatat că hotărârea apelului este legală şi temeinică, iar actul de sesizare este legal şi temeinic, simpla omisiune a menţiunii „verificat”, care n-a fost remediată în temeiul prevăzut de art. 300 CPP, neputând avea ca efect desfiinţarea hotărârilor care au examinat în amănunt faptele sesizate în rechizitoriu cu respectarea dreptului la apărare a inculpatului.
Prin urmare, interpretarea deciziei în interesul legii se va face în sensul că dacă în procedura prevăzută de art. 300 CPP nu s-a remediat regularitatea actului de sesizare sub aspectul menţiunii „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei”, verificarea legalităţii şi temeiniciei se va face în cursul deliberării asupra soluţionării fondului şi va fi analizată în hotărâre.
Altfel, dacă această omisiune ar fi considerată de esenţa unei nulităţi absolute ar putea fi invocată şi constatată la orice termen ce depăşeşte cadrul art. 300 CPP, până la dezbaterea fondului şi ulterior în apel şi recurs, ceea ce ar fi contrar deciziei în interesul legii, sus-menţionată.
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 785/06.03.2009
Notă. Prin Dec. nr. 9/18.02.2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a decis că dispoziţiile art. 264 alin. (3) CPP se interpretează în sensul că rechizitoriul trebuie să conţină menţiunea „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei” şi că lipsa acestei menţiuni atrage neregularitatea actului de sesizare, în condiţiile art. 300 alin. (2) CPP o atare lipsă putând fi înlăturată, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen în acest scop.
Pentru a pronunţa această decizie s-a arătat că, potrivit art. 264 alin. (4) CPP, „dacă rechizitoriul nu a fost infirmat, procurorul ierarhic superior care a efectuat verificarea îl înaintează instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei”.
Neprevederea expresă în legea procesuală a formei pe care trebuie să o îmbrace actul procesual al verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului nu poate înlătura obligativitatea menţionării explicite a verificării.
De altfel, nici dispoziţiile procedurale anterioare [art. 209 alin. (5) CPP] nu prevedeau modalitatea în care trebuia consemnată în scris confirmarea rechizitoriului de către prim-procuror. Cu toate acestea, atestarea procedurii de confirmare se făcea prin menţiune expresă pe rechizitoriu, cu semnarea şi parafarea de către prim-procuror a rechizitoriului supus confirmării.
Or, îndeplinirea procedurii de verificare prevăzute în art. 264 alin. (3) CPP nu trebuie să fie echivocă şi nici nu se poate considera că ar rezulta implicit din semnarea unei adrese de înaintare a dosarului, cât timp rechizitoriului îi lipseşte menţiunea privind verificarea lui sub aspectul legalităţii şi al temeiniciei.
Adresa de înaintare semnată de prim-procuror constituie doar mijlocul de corespondenţă între autorităţile judiciare, sesizarea instanţei neputând fi decât efectul rechizitoriului, care trebuie să cuprindă dispoziţia de trimitere în judecată şi menţiunea verificării acestuia sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către prim-procurorul parchetului.
Lipsa verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului invalidează sesizarea instanţei, aceasta fiind făcută cu încălcarea unor dispoziţii legale esenţiale.
Pe de altă parte, trebuie observat că art. 300 alin. (1) CPP prevede că „instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare”.
Prin urmare, din aceste prevederi reiese în mod vădit că instanţa, constatând neregularitatea actului de sesizare, sub aspectul lipsei menţiunii referitoare la verificarea rechizitoriului cu privire la legalitate şi temeinicie,
în condiţiile art. 300 alin. (2) CPP, trebuie să dispună înlăturarea ei, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen.
înainte de pronunţarea acestei decizii de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în practică existau soluţii diferite cu privire la forma ce trebuia să o ia verificarea rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior. Astfel, se considera că legiuitorul nu a impus existenţa vreunui act procesual care să consemneze modul în care s-a realizat verificarea rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior, ci doar posibilitatea acestuia ca în urma verificării să procedeze fie la infirmarea, fie la înaintarea rechizitoriului către instanţa de judecată competentă. S-a arătat că prin abrogarea alin. (2) al art. 264 CPP prin Legea nr. 356/2006, dispoziţie legală care prevedea obligativitatea confirmării rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior, legiuitorul a înţeles ca numai infirmarea actului de sesizare să fie expresă, iar confirmarea să fie implicită din momentul înaintării acestui act împreună cu dosarul cauzei la instanţa competentă material. Pe cale de consecinţă, în situ-atia în care un rechizitoriu a fost infirmat, instanta nu mai este sesizată, ceea ce înseamnă per a contrario că atunci când instanţa a fost sesizată, actul respectiv a fost verificat conform dispoziţiilor procedurale prevăzute în art. 264 alin. (3) CPP (a se vedea în acest sens C.A. Timişoara, s. pen., dec. nr. 865/06.09.2007, C.A. Bucureşti, s. a ll-a pen., min. şi fam., dec. nr. 436/2007, nepublicată şi C.A. laşi, s. pen., dec. nr. 455/31.05.2007).
