Învestirea instanţei prin regulator de competenţă -inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 300 CPP
| Comentarii |
|
Prin sentinţa penală nr. 1679/14.12.1998 a Judecătoriei Sectorului l Bucureşti, s-a dispus, în baza art. 42 CPP, raportat la art. 27 pct. I lit. a) CPP, declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinându-se că în raport de infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, judecarea acesteia, în primă instanţă, revine tribunalului.
Prin sentinţa penală nr. 101/23.02.1999 a Tribunalului Bucureşti, s. I pen., s-a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi, constatându-se conflict negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Curţii de Apel Bucureşti.
Prin decizia penală nr. 7/16.04.1999 a Curţii de Apel Bucureşti, s. I pen., s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza s-a înregistrat din nou pe rolul Tribunalului Bucureşti.
Făcând aplicarea art. 300 alin. (1) CPP şi verificând regularitatea actului de sesizare, Tribunalul a reţinut că acesta este lovit de nulitate absolută, nefiind confirmat de procurorul de la parchetul corespunzător tribunalului.
In consecinţă, prin sentinţa penală nr. 350/25.06.1999, în baza art. 332 CPP, cu referire la art. 197 alin. (2) CPP, Tribunalul Bucureşti a restituit cauza la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o inclusiv sub aspectul greşitei indicări a temeiului juridic al restituirii - art. 300 alin. (2) CPP - în condiţiile în care Tribunalul nu a fost sesizat prin rechizitoriu, ci prin hotărâre de declinare a competenţei.
Cu motivarea că în speţă Tribunalul nu a fost sesizat prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, ci prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost soluţionat conflictul negativ de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., a admis recursul parchetului, a casat sentinţa penală şi a trimis cauza la Tribunalul Bucureşti, în vederea continuării judecăţii.
C.A. Bucureşti, s. ll-a pen., dec. nr. 15402/1999, în C.P.J.M.P. 1999, Ed. Rosetti, 2001, p. 449-450
Notă. 1. Printre modalităţile de sesizare derivată (de trimitere), Codul de procedură penală prevede casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa care a pronunţat hotărârea desfiinţată, declinarea de competenţă, regulatorul de competenţă şi strămutarea pricinilor.
Suntem de acord cu autorii care au susţinut că şi în aceste cazuri instanţa este obligată să verifice regularitatea sesizării sale atât sub aspectul respectării dispoziţiilor legale referitoare la sesizarea originară, cât şi al celor ce vizează sesizarea cu trimitere, întrucât realizarea unei modalităţi primare de sesizare nu poate acoperi nulitatea intervenită cu prilejul exercitării unei sesizări de trimitere, dar nicio sesizare de trimitere
legală nu poate acoperi nulitatea care a lovit iniţial sesizarea originală. în cazul declinării de competenţă, instanţa astfel sesizată va avea obligaţia să-şi verifice la primul termen propria-i competenţă, iar în cazul în care se va considera competentă va trebui să procedeze la verificarea regularităţii actului primar de sesizare în temeiul dispoziţiilor art. 300 alin. (1)(2).
2. C.A. Târgu Mureş, s. pen., dec. nr. 18/A/06.02.2009, definitivă prin I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 554/23.02.2012, - hotărârea de desfiinţare pronunţată de o instanţă superioară nu reprezintă un act de sesizare a instanţei, conform art. 263-264 CPP şi, ca atare, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 197 alin. (2) CPP; doar rechizitoriul reprezintă astfel actul de sesizare a instanţei, a cărui neregularitate poate atrage nulitatea absolută a acestuia.
3. Trib. Suprem, Colegiul penal, dec. nr. 157/29.01.1957, C.D.T.S., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p. 450. Verificarea regularităţii învestirii constituie o obligaţie a instanţelor numai în măsura în care este vorba de învestirea făcută de organele de urmărire penală (...), o asemenea verificare asupra învestirii nefiind însă îngăduită acolo unde aceasta se face de către instanţa superioară, forul ierarhic legalmente îndreptăţit cu controlul sau supravegherea judiciară.
