Trafic de minori. Spălare de bani. Situaţie-premisă. Condiţii referitoare la subiectul activ al infracţiunii. Contestarea măsurii asigurătorii. Iniţierea procedurii de către o altă persoană decât cea interesată în cauză. Consecinţe
| Comentarii |
|
1. Infracţiunea de spălare de bani presupune ca situaţie-premisă existenţa unui bun provenind din săvârşirea unei infracţiuni, neavând relevanţă cine a comis infracţiunea (autorul spălării de bani putând fi şi autorul infracţiunii-premisă). în speţă, această condiţie este întrunită, câtă vreme sumele de bani au fost obţinute de inculpat din săvârşirea infracţiunii de trafic de minori, neavând relevanţă faptul că părţile vătămate nu au fost cercetate pentru infracţiunea de prostituţie, întrucât ceea ce interesează este exploatarea sexuală a victimelor de către inculpat.
2. Susţinerile inculpatului în sensul că s-a dispus sechestru asupra unui bun ce nu-i aparţine în totalitate, în condiţiile în care, conform contractului de vânzare-cumpărare, coproprietar al apartamentului este şi soţia sa, nu pot fi analizate, întrucât echivalează practic cu o contestare a măsurii asigurătorii luate, procedură care ar fi trebuit iniţiată de către persoana interesată în cauză, cea care ar fi suferit o vătămare prin măsura luată, respectiv soţia inculpatului.
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1562/28.04.2009
Prin sentinţa penală nr. 172/04.11.2008, pronunţată de Tribunalul Buzău, inculpatul I.M. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori, prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., republicată, faptă din perioada 2004-2007.
Acelaşi inculpat a mai fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de spălare de bani, în baza art. 23 lit. c) din Legea nr. 656/2002.
In baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, cu referire la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 şi art. 118 lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea apartamentului proprietatea inculpatului. A fost menţinut sechestrul asigurător asupra acestui apartament.
Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 8.000 euro (contravaloarea în lei la data executării), cu titlu de daune morale către partea vătămată
C.M.
S-a luat act că părţile vătămate D.I. şi D.A.M., nu s-au constituit părţi civile în procesul penal.
Instanţa de fond a reţinut, pe baza probelor administrate în cauză, că inculpatul I.M., care locuieşte în Buzău, fiind căsătorit şi cu un copil minor, în perioada 2005-2007 a recrutat trei minore din judeţul Buzău, pe care le-a cunoscut la discoteca de pe raza localităţii de domiciliu sau prin intermediul altor persoane, acestea fiind de acord să practice prostituţia.
Astfel, în primăvara anului 2005 inculpatul a cunoscut-o pe minora
D.I., în vârstă de 16 ani, pe care a convins-o să o însoţească în Spania în scopul practicării prostituţiei şi la data de 18.05.2005, împreună cu
aceasta, au ajuns acolo, minora fiind găzduită şi întreţinută aproximativ două luni de inculpat.
întrucât minora nu avea vârsta de 18 ani, nu a putut practica prostituţia în club, aşa încât cei doi s-au mutat în Italia, în oraşul Genova, unde inculpatul s-a preocupat de închirierea unei locuinţe, iar minora a fost trimisă „la stradă” pentru a practica prostituţia.
S-a constatat că timp de aproximativ două luni minora a racolat clienţi şi a prestat servicii sexuale, banii obţinuţi (aproximativ 20.000 euro) fiind remişi inculpatului I.M.
In continuare, la data de 08.06.2005, inculpatul I.M. a părăsit teritoriul României împreună cu partea vătămată C.M., în vârstă de 17 ani şi 8 luni, şi s-au deplasat în Italia, unde minora a fost cazată în acelaşi apartament cu partea vătămată D.I.
In intervalul iunie - noiembrie 2005, minora C.M. a practicat prostituţia, iar banii obţinuţi, aprox. 60.000 euro, au fost daţi inculpatului.
In aceeaşi perioadă, inculpatul I.M. a revenit în ţară şi a convins-o pe minora M.C., în vârstă de 17 ani şi 6 luni, să îl însoţească în Italia pentru a practica prostituţia, aceasta fiind de acord. La data de 06.07.2005, minora a părăsit ţara şi s-a deplasat în Italia, unde a fost aşteptată de inculpat şi găzduită în acelaşi apartament cu părţile vătămate, C.M. şi D.I.
S-a stabilit că minora a practicat prostituţia în perioada 10-19.08.2005, iar suma obţinută de 1.780 euro a fost dată inculpatului I.M., suma fiind regăsită chiar în agenda identificată la percheziţia domiciliară a inculpatului.
O altă minoră racolată de inculpatul I.M. este D.A.M., în vârstă de 17 ani, care a acceptat să-l însoţească pe inculpat în Italia, deplasarea având
loc la 26.10.2005. In perioada octombrie 2005 - decembrie 2006 minora a practicat prostituţia, iar suma de aproximativ 40.000 euro a fost remisă inculpatului.
împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul I.M., care prin apărător ales a susţinut că aceasta este nelegală şi netemeinică.
Prin decizia penală nr. 23/20.02.2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins ca nefondat apelul inculpatului.
împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul I.M., invocând prin motivele de recurs scrise cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. şi solicitând achitarea pentru ambele infracţiuni deduse judecăţii, întrucât faptele nu există.
In privinţa infracţiunii de spălare de bani, se susţine că subiectul activ al acestei infracţiuni nu poate fi acelaşi cu cel al infracţiunii de trafic
de minori şi că în cauză nu poate fi vorba despre câştiguri ilicite, câtă vreme părţile vătămate au relatat că nu au remis recurentului-inculpat nicio sumă de bani.
Tot prin motivele scrise de recurs, dar fară indicarea vreunui caz de casare, se critică instituirea sechestrului asigurător asupra unui bun (apartament) ce nu aparţine în totalitate inculpatului, în condiţiile în care coproprietar al acestuia, conform contractului de vânzare-cumpărare, este şi soţia sa, care nu are calitatea de inculpat în această cauză.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a cazurilor de casare sus-menţionate, Curtea a constatat că recursul este nefondat.
Potrivit art. 62 C. proc. pen., în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.
Acestea nu au o valoare dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia facân-du-se, potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., de către organele judiciare, în urma examinării tuturor probelor administrate.
Pe de altă parte, inculpatul nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia, iar declaraţiile sale pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză [art. 66 alin. (2) şi art. 69 C. proc. pen.].
Prin urmare, în procesul penal român nu există o ierarhizare a probelor, neavând preeminenţă cele administrate nemijlocit de către judecător în detrimentul celor administrate în faza de urmărire penală.
In ipoteza în care se constată o contradicţie, totală sau parţială, între probatoriile administrate în cele două faze ale procesului penal, instanţa de judecată le va reţine motivat doar pe cele care se coroborează şi exprimă adevărul judiciar.
In speţă, inculpatul a negat constant acuzaţiile care i s-au adus, susţinând în esenţă că, deşi le-a cunoscut pe părţile vătămate, găzduindu-le în Italia, nu a avut nicio implicare în practicarea prostituţiei de către acestea şi nu a tras foloase de pe urma acestei activităţi.
Apărarea inculpatului a fost infirmată în cursul urmăririi penale, în primul rând de declaraţiile părţilor vătămate, din care rezultă că inculpatul le-a racolat în vederea practicării prostituţiei, le-a găzduit în acest scop în Italia şi le-a exploatat sexual, însuşindu-şi aproape în totalitate sumele de bani obţinute de părţile vătămate în urma practicării prostituţiei.
Este adevărat că în faţa judecătorului de la instanţa de fond, unele dintre părţile vătămate (D.A.M. şi D.I.) au revenit asupra declaraţiilor iniţiale, încercând astfel să susţină poziţia procesuală a inculpatului, însă
în mod corect prima instanţă le-a înlăturat ca fiind nesincere, în condiţiile în care respectivele părţi nu au oferit nicio explicaţie logică şi credibilă pentru această schimbare de atitudine.
Referirile făcute de inculpat, în apărarea sa, la datele exacte la care se reţine că ar fi recrutat părţile vătămate, date care ar fi contradictorii, sunt fară relevanţă, pentru că ceea ce interesează este implicarea inculpatului în practicarea prostituţiei de către părţile vătămate (sub forma recrutării sau găzduirii), în condiţii le în care pe de o parte, din verificările în baza de date a Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, rezultă că inculpatul a avut mai multe intrări şi ieşiri în şi din România în cursul anului 2005, iar pe de altă parte inculpatul însuşi nu a negat faptul de a le fi cunoscut pe părţile vătămate încă dinainte ca acestea să ajungă în Italia şi că ele şi-au exprimat dorinţa de a practica prostituţia.
In acest context, Curtea constată că infracţiunea de trafic de minori în formă simplă prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, incriminează deopotrivă recrutarea, transportarea, transferarea sau găzduirea unui minor, în scopul exploatării acestuia.
Aceasta înseamnă că este suficientă dovedirea uneia dintre acţiunile prevăzute ca element material pentru a fi în prezenţa acestei infracţiuni, dacă şi celelalte condiţii de incriminare sunt întrunite.
Or, este de observat că inculpatul nu a negat nici măcar găzduirea părţilor vătămate, iar cum aceasta s-a făcut în scopul exploatării sexuale a unor victime minore, aşa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, rezultă că soluţia de condamnate a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori este legală şi temeinică.
In ce priveşte infracţiunea de spălare de bani, inculpatul a negat, de asemenea, comiterea ei, susţinând în esenţă că apartamentul cumpărat în anul 2007 ar fi fost dobândit cu banii obţinuţi din munca prestată „la negru” în Italia şi Spania.
Din declaraţiile părţilor vătămate date în faza de urmărire penală rezultă că sumele obţinute de acestea din practicarea prostituţiei intrau aproape în totalitate în posesia inculpatului, acesta ţinând o adevărată evidenţă a încasărilor şi cheltuielilor, astfel cum rezultă din agenda identificată cu ocazia percheziţiei efectuate la domiciliul său.
Deşi a susţinut că a muncit în Italia şi Spania, această împrejurare nu a fost dovedită decât prin declaraţiile date de părţile vătămate D. şi D.M. în faţa instanţei (care însă nu au valoare probatorie, potrivit celor expuse anterior), de un văr al inculpatului (B.A.) şi de o persoană care a fost cercetată pentru aceeaşi infracţiune, dar care nu a fost trimisă în judecată (C.Z.), acestea din urmă nefiind audiate decât în faza de judecată, depoziţiile lor fiind evident pro causa.
Din contră, martora C.C. care a practicat prostituţia în Italia şi a locuit cu inculpatul (fară a fi însă exploatată de către acesta) a arătat că în perioada cât ea a stat în Italia, inculpatul nu a muncit.
De asemenea, la dosar se află mai multe înscrisuri care atestă expedierea mai multor sume din străinătate în beneficiul inculpatului şi familiei sale, expeditori nefiind doar inculpatul (aşa cum poate s-ar fi impus dacă susţinerile sale referitoare la provenienţa banilor erau reale), ci şi alte persoane. Mai mult, însuşi inculpatul apare ca beneficiar al unor asemenea expedieri, făcute evident de către alte persoane, situaţie ce exclude posibilitatea ca sumele respective să fi fost obţinute prin munca prestată de inculpat în străinătate.
Frecvenţa şi cuantumul sumelor expediate nu pot fi justificate prin munca prestată de inculpat, cu atât mai mult cu cât şederea sa în străinătate, ca şi întreţinerea familiei din România (soţie care nu lucra şi doi copii minori), presupuneau alte costuri, care diminuau în mod necesar eventualele câştiguri oneste ale inculpatului, făcând practic imposibilă achiziţionarea unui bun de valoare, cum este un apartament cu 3 camere.
In acelaşi context, nu este de neglijat nici împrejurarea că la domiciliul inculpatului au fost găsite două autoturisme înmatriculate în străinătate, ambele de valoare (Chrysler şi Audi A4), cel puţin unul fiind în posesia inculpatului, aşa cum acesta a şi recunoscut, ceea ce conduce la concluzia că nivelul de trai al inculpatului şi al familiei sale nu putea fi susţinut din munca prestată în construcţii în străinătate.
Prin urmare, probatoriul administrat în cauză dovedeşte faptul că inculpatul a utilizat banii obţinuţi din exploatarea sexuală a părţilor vătămate (adică din săvârşirea infracţiunii de trafic de minori) achiziţionând un apartament, faptă ce se circumscrie infracţiunii de spălare de bani.
Această infracţiune presupune ca situaţie-premisă existenţa unui bun provenind din săvârşirea unei infracţiuni, neavând relevanţă cine a comis infracţiunea.
Or, în speţă, această condiţie este întrunită câtă vreme sumele de bani au fost obţinute de inculpat din săvârşirea de către el a infracţiunii de trafic de minori, neavând relevanţă faptul că părţile vătămate nu au cercetate pentru infracţiunea de prostituţie, căci ceea ce interesează este exploatarea sexuală a victimelor de către inculpat.
In privinţa confiscării apartamentului dobândit cu banii rezultaţi din infracţiunea de trafic de minori, această măsură este impusă atât de Codul penal [ca bun dobândit prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, art. 118 alin. (1) lit. e)], cât şi de dispoziţiile legilor speciale (art. 19 din Legea nr. 678/2001 şi art. 25 din Legea nr. 656/2002).
Susţinerile inculpatului în sensul că s-a dispus sechestru asupra unui bun ce nu-i aparţine în totalitate în condiţiile în care, conform contractului de vânzare-cumpărare, coproprietar al apartamentului este şi soţia sa, nu pot fi analizate în acest cadru procesual, căci aceasta echivalează practic cu o contestare a măsurii asigurătorii luate, procedură care ar fi trebuit iniţiată de persoana interesată în cauză, care ar fi suferit o vătămare prin măsura luată, respectiv soţia inculpatului.
Or, din actele aflate la dosar nu rezultă ca aceasta din urmă să fi parcurs o asemenea procedură în condiţiile art. 168 C. proc. pen., să fi formulat vreo cerere în cadrul procesului penal ori să fi atacat hotărârile pronunţate în cauză, conform art. 362 lit. f) C. proc. pen.
In fine, în ce priveşte individualizarea pedepselor, inculpatului i s-au aplicat pedepse egale cu minimul special, ceea ce înseamnă că o eventuală reducere a acestora s-ar putea face numai în condiţiile reţinerii de circumstanţe atenuante judiciare.
Or, în speţă, nu este incidenţă niciuna dintre ipotezele menţionate în art. 74 C. pen.; simplul fapt că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale nu echivalează cu o bună conduită înainte de săvârşirea infracţiunii, fiind necesară administrarea unor probe în acest sens lucru, fapt care în speţă nu s-a întâmplat.
In ce priveşte conduita de după comiterea infracţiunii, inculpatul a avut o atitudine constant nesinceră, încercând să înfăţişeze o altă situaţie de fapt şi să se exonereze de răspunderea penală ce-i incumbă pentru infracţiunile de care se face vinovat.
In consecinţă, instanţa de fond şi implicit cea de apel au valorificat corespunzător criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., astfel încât solicitarea de clemenţă adresată de inculpat instanţei de recurs nu este întemeiată.
Recursul inculpatului a fost respins ca nefondat.
