Vătămare corporală din culpă. Soluţionarea laturii civile. Obligarea asigurătorului de răspundere civilă la achitarea de daune materiale rezultând din declaraţiile martorilor
| Comentarii |
|
Judecătoria IAŞI Sentinţă penală nr. 3777 din data de 05.05.2016
Prin sentința penală nr. 3777/23.11.2015, instanța a dispus:
« Condamnă pe inculpatul U. la pedeapsa de 5 (cinci) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art.184 alin.2, 4 Cod penal din 1969 cu aplicarea art.5 alin.1 Cod penal și art.396 alin.10 Cod procedură penală.
(…)
În baza art.81 Cod penal din 1969, dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 5 luni, calculat conform art.82 Cod penal din 1969.
(…)
În baza art.397 Cod procedură penală raportat la art.19 Cod procedură penală, admite în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă A., și obligă pe asigurătorul de răspundere civilă V. să plătească părții civile A. suma de 6.000 lei cu titlu de daune materiale și suma de 50.000 lei cu titlu de daune morale.
În baza art.397 Cod procedură penală raportat la art.19 Cod procedură penală și art.313 alin.1 din Legea nr.95/2006, admite acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgențe S., și obligă pe inculpatul U. la plata către partea civilă Spitalul Clinic de Urgențe S. a sumei de 4.655,34 lei și dobânda legală până la data achitării integrale a sumei, cu titlu de despăgubiri civile.
În baza art.397 Cod procedură penală raportat la art.19 Cod procedură penală și art.313 alin.1 din Legea nr.95/2006, admite acțiunea civilă formulată de partea civilă Serviciul Județean de Ambulanță I. și obligă pe inculpatul U. la plata către partea civilă Serviciul Județean de Ambulanță I. a sumei de 356 lei, cu titlu de despăgubiri civile. »
Pentru a dispune astfel, instanța a constatat, în esență, următoarele:
La intersecția semaforizată bd. I cu strada N., la efectuarea virajului la dreapta spre strada N., inculpatul nu a acordat prioritate de trecere pietonilor angajați în traversarea străzii la culoarea verde a semaforului și le-a accidentat pe persoana vătămată A., în vârstă de 76 de ani, și pe numitele S. (care și-a retras plângerea prealabilă) și R. (cu privire la care, prin rechizitoriu, cauza a fost disjunsă în vederea continuării cercetărilor).
Din certificatul medico-legal nr. 494/16.03.2012 eliberat de IML Iasi rezultă ca persoana vătămata A., a prezentat fractura platou tibial extern stâng care poate fi consecinta accidentului rutier din data de 20.01.2012, necesitând 100-120 zile ingrijiri medicale pentru vindecare, timp care include si perioada de recuperare functionala.
Din probele administrate, instanța a reținut că accidentul rutier s-a produs din culpa exclusiva a inculpatului U. care, urmare a nerespectării prevederilor legale în materia circulației pe drumurile publice, a accidentat persoanele vătămate angajate regulamentar în traversarea străzii pe trecerea pentru pietoni, marcata si semnalizata corespunzator, la culoarea verde a semaforului aflat in functiune.
În ceea ce privește pretențiile părților civile, instanța a reținut următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.1349 alin.1 și 2 cod civil (intrat în vigoare de la data de 01.11.2011), orice persoana are îndatorirea de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile sau inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar în cazul în care, cu discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art.1362 Cod civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.
Din prevederile legale menționate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie să fie întrunite anumite condiții (ca și în reglementarea anterioară) și anume: existența unei fapte ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate și a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul.
În cauză, instanța a constatat îndeplinite condițiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a inculpatului U., întrucât s-a stabilit existența faptei ilicite care a fost săvârșită cu vinovăție sub forma culpei, reținută din punctul de vedere al legii penale sub aspectul infracțiunii de vătămare corporală din culpă. De asemenea, s-a stabilit legătura de cauzalitate dintre faptele inculpatului și vătămările suferite de persoana vătămată A.
Din declarațiile martorilor instanța a reținut că în urma accidentului, persoana vătămată a suferit și un șoc glicemic, pe fondul bolii diabetice de care suferea. În cursul spitalizării și ulterior persoana vătămată a necesitat tratament medicamentos și a fost imobilizată aproximativ 4 luni, timp în care a făcut kinetoterapie la domiciliu. În această perioadă, persoana vătămată a fost îngrijită de martora T. (cuscra persoanei vătămate). După accident, persoana vătămată a suferit fizic și psihic, slăbind foarte mult, timp de un an s-a deplasat cu ajutorul unui cadru metalic, iar în prezent se poate deplasa cu greutate, doar cu ajutorul unui baston.
Instanța a reținut astfel că este neîndoielnic faptul că în urma accidentului de care este culpabil inculpatul, persoana vătămată a suferit un prejudiciu de natură morală determinat de suferințele de natură fizică și psihică îndurate în urma leziunilor suferite.
Deși prejudiciul nepatrimonial nu poate fi cuantificat prin raportarea la criterii obiective, față de importanța valorilor lezate, intensitatea suferințelor fizice și psihice, partea vătămată este îndreptățită să beneficieze de o indemnizație compensatorie ca o consecință a principiului reparării integrale a prejudiciului indiferent de natura acestuia. Cuantumul prejudiciului nu trebuie să constituie o îmbogățire fără justă cauză, astfel încât trebuie apreciat și în funcție de vârsta părții vătămate, 76 la data accidentului, și de ocupația acesteia, partea vătămată fiind pensionară.
Așa cum a arătat și Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea evitării unei evaluări pur subiective sau care să tindă către o îmbogățire tară just temei, în stabilirea cuantumului daunelor morale instanțele de judecată "trebuie să țină seama de suferințele fizice și morale susceptibil în mod rezonabil a li fost cauzate prin fapta săvârșită de inculpat, precum și de toate consecințele acesteia, relevate de actele medicale ori de alte probe administrate";.
Având în vedere vârsta și preocupările părții vătămate, instanța a apreciat că acordarea de daunele morale în sumă de 50.000 lei pentru suferințe de natură psihică și fizică este justificată și este în măsură a asigura o reparare a prejudiciului de natură morală. Pe de altă parte, hotărârea judecătorească depusă la dosar de apărătorul inculpatului (care a și fost modificată în apel în sensul reducerii substanțiale a despăgubirilor acordate) nu constituie un argument pentru acordarea unor sume mai mari, întrucât situația victimei respectivei infracțiuni era cu totul alta atât din punct de vedere al vârstei, al preocupărilor și modului de viață avut anterior, al multiplelor leziuni suferite, al intervențiilor chirurgicale și al procedurilor medicale suferite.
În ceea ce privește daunele materiale solicitate de persoana vătămată, instanța a reținut că acestea au fost dovedite în are parte prin declarațiile martorilor T. și D., și anume:
- 2.500 lei cheltuieli făcute în cursul spitalizării și ulterior pentru achiziționarea de medicamente, sumă ce apare ca fiind și una rezonabilă raportat la perioada îndelungată în care persoana vătămată a avut nevoie de tratament medical,
- 2.000 lei cheltuieli pentru asigurarea menajului locuinței plătită martorei T., câte 500 lei pe lună timp de 4 luni, sumă pe care martora a folosit-o pentru transportul acesteia cu taxiul până și de la locuința persoanei vătămate,
- 500 lei pentru ședințele de kinetoterapie efectuate, 20 de ședințe x 25 lei ședința;
- 1.000 de lei pentru achiziționarea a 2 orteze, cadru metalic și bazinet.
În total a fost dovedită efectuarea unor cheltuieli în cuantum de 6.000 lei, sumă care a fost acordată cu titlu de daune materiale.
În ceea ce privește celelalte daune materiale solicitate, instanța a constatat că nu s-a făcut dovada acestora prin probele administrate.
La data producerii accidentului, pentru autoturismul condus de inculpat era încheiată polița de asigurare de răspundere civilă cu asigurătorul de răspundere civilă V. și că persoana vătămată a solicitat obligarea asigurătorului la plata despăgubirilor.
Instanța a avut în vedere dispozițiile art.50 alin.1 și 2 din Legea nr.136/1995 (actualizată) potrivit cărora: "Despãgubirile se acorda pentru sumele pe care asiguratul este obligat sa le plãteascã cu titlu de dezdãunare și cheltuielile de judecata persoanelor pagubite prin vãtãmare corporalã sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri. În caz de vãtãmare corporalã sau deces, despãgubirile se acorda atât pentru persoanele aflate în afarã vehiculului care a produs accidentul, cat și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducatorului vehiculului respectiv.";.
Referitor la solicitarea apărătorului asigurătorului de acordare a daunelor materiale numai în măsura în care acestea au fost dovedite cu înscrisuri, conform art.41 lit.d din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule de plată a daunelor materiale - Ordinul nr.14 din 29 noiembrie 2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (în vigoare la data accidentului), instanța a reținut că aceasta solicitare nu este întemeiată întrucât dispozițiile art.41 lit.d din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule de plată a daunelor materiale - Ordinul nr.14 din 29 noiembrie 2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (ca și celelalte dispoziții din aceste norme care privesc modul de stabilire a despăgubirilor) se aplică doar în cazul cel care stabilește despăgubirile este asigurătorul, nu și în cazul în care despăgubirile sunt stabilite prin hotărâre judecătorească, fapt ce rezultă atât din modul de redactare al art.41 din Ordin, cât și din art.53 din Legea nr.136/1995 privind asigurările (în baza căreia a fost emis Ordinul) articol ce prevede că : "Prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurãrilor conform legii se stabilesc: aplicarea asigurãrii obligatorii de rãspundere civilã auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despãgubirilor, condițiile de plata, durata asigurãrii, facilitãțile și penalizãrile aplicabile asiguraților, criteriile și condițiile pentru acordarea sau retragerea autorizației, persoanele care au obligația sa încheie contracte de asigurare, modalitatea de gestionare a cazurilor de refuz al asiguratorului de a încheia asigurarea obligatorie de rãspundere civilã auto, dacã este cazul, precum și alte informații referitoare la acest tip de asigurare.";
În același timp, art.54 din Lege face distincția în ce privește modul de stabilire al despăgubirilor, acestea putând fi stabilite fie de către asigurător conform art.43 (abrogat) și art.49 ("asiguratorul acorda despăgubiri ….";), caz în care sunt aplicabile normele adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurãrilor - fie prin hotărâre judecătorească, caz în care se probează conform dispozițiilor ce reglementează desfășurarea procesului: "Despãgubirea se stabilește și se efectueazã conform art. 43 și 49, iar în cazul stabilirii despãgubirii prin hotãrâre judecãtoreascã, drepturile persoanelor pãgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercitã împotriva asigurãtorului de rãspundere civilã, în limitele obligației acestuia, stabilitã în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor rãspunzãtoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați.";
Ca ultim argument în același sens este și faptul că Ordinul CSA se aplică subiecților de drept cărora le este destinat, respectiv asigurătorii autorizați ce se află sub supravegherea comisiei și care sunt obligați să respecte aceste norme, fapt ce rezultă în mod clar din diispozițiile art.2 din Ordin: "Asigurãtorii autorizați vor lua toate mãsurile necesare pentru aplicarea prevederilor normelor puse în aplicare prin prezentul ordin și rãspund de instruirea corespunzãtoare a personalului propriu și a intermediarilor privind contractarea asigurãrilor obligatorii în condiții adecvate, cu respectarea prevederilor legale în materie.";
În ce privește acțiunile civile formulate de Spitalul Clinic de S. și Serviciul de Ambulanță I., instanța a reținut că prin probele administrate în cauză s-a dovedit legătura de cauzalitate dintre fapta penală săvârșită de inculpat și cheltuielile făcute pentru transportul și spitalizarea persoanei vătămate.
Unitățile medicale menționate s-au constituit parte civilă împotriva inculpatului, nu și a asigurătorului, iar inculpatul nu a solicitat ca asigurătorul să fie obligat pentru el, la plata acestor despăgubiri.
În consecință, instanța a avut în vedere principiul disponibilității acțiunii civile și dispozițiile art.19 Cod procedură penală și art.313 alin.1 din Legea nr.95/2006, obligând pe inculpat la plata despăgubirilor solicitate.
