ARTICOLUL 15 Universalitatea Dispoziţii comune
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Dispoziţii comune
Dispoziţii comune
ARTICOLUL 15
Universalitatea
(1) Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.
(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
| ← ARTICOLUL 14 Capitala | ARTICOLUL 16 Egalitatea în drepturi Dispoziţii comune → |
|---|
Citește mai mult
libertăţile. Sub cel de-al doilea aspect, universalitatea exprimă ideea că toţi cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi şi libertăţi. Desigur, aceasta este o posibilitate juridică, generală şi abstractă, recunoscută de Constituţie fiecărui cetăţean. Valorificarea concretă şi exerciţiul efectiv al acestor drepturi şi libertăţi sunt, de asemenea, garantate de Constituţie, ceea ce nu poate fi interpretat decât în sensul că depinde de fiecare cetăţean, de capacităţile şi eforturile sale, în condiţiile conferite de ordinea constituţională, cât şi de starea sa socială, în sensul dat de către Alexis de Tocqueville, apropierea rezultatelor exercitării acestor drepturi. Constituţia oferă atât şansele, cât şi mijloacele şi garanţiile juridice pentru ca cetăţeanul să le poată valorifica.în definirea universalităţii drepturilor, libertăţilor şi obligaţiilor, Constituţia răspunde practic exigenţelor formulate în preambulurile celor două pacte privitoare la drepturile omului {Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, ratificate de România la 31 octombrie 1974). în aceste pacte, plecându-se de la constatarea că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume, se statuează că aceste drepturi decurg din demnitatea persoanei umane şi statelor le revine obligaţia de a promova respectul universal şi efectiv al drepturilor şi libertăţilor omului.
Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor. Este de altfel, în firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă atât drepturi, cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de societate. Această regulă este explicit formulată şi în cele două pacte internaţionale privitoare la drepturile omului, care arată că „individul are îndatoriri faţă de alţii şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi este ţinut de a depune eforturi în promovarea şi respectarea drepturilor recunoscute" în pacte. Articolul 15 din Constituţie exprimă, pe fond, legătura indisolubilă dintre drepturi, libertăţi şi îndatoriri, intercondiţionarea lor. Intr-o viziune largă, îndatoririle devin garanţii ale drepturilor, deoarece pentru a avea trebuie mai întâi să creezi, să produci, să depui eforturi. Universalitatea, astfel cum este concepută prin art. 15, priveşte drepturile, libertăţile şi îndatoririle, fară deosebire de faptul reglementării lor prin chiar textul Constituţiei sau prin alte legi.
II. Neretroactivitatea legii. Constituţia consacră în alin. (2) al art. 15 un principiu de drept de incontestabilă tradiţie, actualitate şi justiţie, şi anume neretroactivitatea legii. Este, fară îndoială, recunoscut faptul că o lege o dată adoptată produce şi trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor de drept, permiţând sau interzicând şi, bineînţeles, sancţionând atitudinile deviante. Or, este absurd să se pretindă subiect de drept să răspundă pentru o conduită ce a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de drept atunci în vigoare.
Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat în Codul civil, art. 1, în sensul căruia „legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă", precum şi în Codul penal, art. 11, în sensul căruia „legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni". Faţă de principiul potrivit căruia legea produce efecte juridice numai pentru viitor s-au impus în practica juridică şi în legislaţie două mari excepţii, anume cea privind aplicarea legii penale mai blânde şi cea privind legile interpretative. Alineatul (2) al art. 15 prevede excepţia legii penale şi contravenţionale mai favorabile. Cealaltă ipoteză rămâne valabilă, ea fiind însă la dispoziţia autorităţii statale căreia îi revine atribuţia interpretării general-obligatorii a legilor. Această ipoteză însă nu este, în fond, o excepţie de la neretroactivitatea legii, întrucât interpretarea general-obligatorie, ca orice interpretare de altfel, lămureşte înţelesul normei interpretate, nici nu adaugă şi nici nu modifică acest înţeles. Deci, prin interpretare se explicitează conţinutul pe care norma interpretată 1-a avut ab initio.
Orice act de aplicare a unei norme de drept presupune interpretarea ei prealabilă, spre a se stabili dacă este sau nu aplicabilă situaţiei juridice avute în vedere. Interpretarea general-obligatorie intervine pentru a curma conflictele de interpretare, produse sau posibile. De regulă, o asemenea interpretare este de competenţa organului care a emis norma, dar acesta -mai ales dacă este organul legiuitor - va adăuga la normă, tocmai în scop de clarificare, anumite reguli subsidiare, noi; în această ipoteză este necesar însă de distins ceea ce constituie interpretarea - stricto sensu - de ceea ce reprezintă reguli noi, care, chiar dacă au fost consacrate cu scopul de asigura o mai riguroasă aplicare a legii, sunt aplicabile numai pentru viitor, lovindu-se de principiul neretroactivităţii.
III. Cu prilejul revizuirii Constituţiei, în anul 2003, s-a adus o completare alin. (2), în sensul extinderii retroactivităţii şi la legea contravenţională mai favorabilă. Deşi în sistemul juridic românesc, răspunderea contravenţională este considerată administrativă, printr-un exces de reglementare s-a ajuns, în multe situaţii la o adevărată „penalizare" a contravenţiilor. Ca atare, s-a impus o soluţie simetrică şi pentru legea contravenţională. Trebuie să observăm, încă aici, că legiuitorul constituant, în dorinţa de a evita pe viitor asemenea confuzii a completat art. 23 stabilind că sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.
IV. Constituţionalizarea. Observând sistemul de drept în evoluţia şi actualitatea sa, vom consemna că alin. (2) al art. 15 marchează o transformare a unui principiu legal într-unui constituţional. Această transformare are importante semnificaţii juridice. Astfel, neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional, este obligatorie pentru toate ramurile de drept, fără excepţie nu numai pentru acelea care îl prevăd explicit. Apoi, în afara excepţiei stabilite prin Constituţie, nici o altă excepţie nu poate aduce limitări acestui principiu constituţional, orice alte prevederi legale contrarii trebuind a fi considerate neconstituţionale şi putând fi atacate pe căile controlului de constituţionalitate.
Principiul neretroactivităţii legii se prezintă ca o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, îndeosebi a libertăţii şi siguranţei persoanei. Valoarea şi actualitatea principiului sunt incontestabile şi de notorietate, orice atenuare a sa semnificând o suprimare sau o limitare a drepturilor şi libertăţilor umane.