ARTICOLUL 19 Extrădarea şi expulzarea Dispoziţii comune

I. Extrădarea şi expulzarea sunt două măsuri foarte grave care privesc prin excelenţă libertatea individuală (art. 23) şi dreptul la liberă circulaţie (art. 25). Este motivul pentru care cele mai generale reguli în acest domeniu sunt cuprinse în chiar corpul Constituţiei, urmând ca reglementările de detaliu să fie realizate prin lege. Alineatul (1) al art. 19 exprimă o regulă de tradiţie, care rezultă şi din Constituţiile străine, precum şi din documentele juridice internaţionale, potrivit căreia cetăţenii proprii nu pot fi nici extrădaţi şi nici expulzaţi. Expulzarea sau extrădarea

Citește mai mult

propriului cetăţean ar fi o măsură contrară raportului de cetăţenie, care, aşa cum s-a arătat la comentariul art. 18, implică obligaţia de protecţie pe care statul trebuie să o asigure tuturor cetăţenilor săi. în literatura juridică se menţionează relaţiile dintre Anglia şi Statele Unite ale Americii, între care extrădarea propriilor cetăţeni este admisă. Acest caz este desigur explicabil prin istoria şi legăturile sociale şi politice deosebite dintre cele două state. De regulă, pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai cetăţenii străini şi apatrizii.

II. Excepţii. De la adoptarea Constituţiei, în anul 1991, în viaţa internaţională s-au impus unele realităţi noi. S-a constatat o intensificare a fenomenului infracţional la nivel european (mai ales o anumită ofensivă a crimei organizate), terorismul a făcut şi face tot mai multe victime, s-au multiplicat faptele de fabricare şi vânzare a drogurilor, traficul de femei şi copii, traficul de arme. Aceste realităţii presupun colaborarea eficientă între autorităţile judiciare pentru realizarea unui spaţiu european de securitate juridică şi, mai ales, pentru judecarea în cadrul jurisdicţiei unice a delicvenţilor. Ca atare, legiuitorul constituant român a completat art. 19 cu o excepţie, stabilind că, prin derogare de la prevederile alin. (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legi şi pe bază de reciprocitate.

III. Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul căruia s-a refugiat unul dintre cetăţenii săi să i-1 predea. Ea asigură ca autorii unor infracţiuni, mai ales ai unor infracţiuni internaţionale grave, să nu rămână nejudecaţi şi nepedepsiţi, ascunzându-se pe teritoriul altor state. Tehnic juridic extrădarea este un act de asistenţă judiciară interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau condamnat penal din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat.

Articolul 19 din Constituţie nu a nominalizat situaţiile în care extrădarea este admisibilă, un asemenea procedeu fiind dificil de realizat şi, desigur, ineficient. Urmează ca autorităţile care vor avea de rezolvat asemenea probleme să procedeze la o interpretare şi aplicare a normelor juridice internaţionale care privesc direct sau tangenţial acest domeniu, şi, desigur, a legislaţiei româneşti. Câteva reguli însă sunt deja de largă aplicaţie şi, am putea spune, universal recunoscute de sistemele şi practicile juridice. Astfel, nu se admite extrădarea pentru raţiuni politice sau atunci când în ţara respectivă persoana în cauză ar putea fi condamnată la moarte ori ar exista riscul de a fi supusă torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante etc. Extrădarea se admite şi se practică în cazurile de piraterie maritimă şi aeriană, traficului de femei şi copii, traficului de arme, traficului de stupefiante, terorism, genocid etc.

IV. Expulzarea este instituţia juridică în virtutea căreia autorităţile publice dintr-un stat pot să oblige o persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod silit, şederii acestei persoane pe teritoriul său. Codul penal reglementează expulzarea străinilor în cadrul măsurilor de siguranţă, adică acele măsuri care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi care se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală. Aşa cum se arată în literatura juridică, măsura expulzării se ia de regulă pentru ocrotirea ordinii de drept, fiind motivată de consideraţii de ordin politic, economic, juridic, menţionându-se în acest context tulburări ale ordinii publice, acţiuni contrare legii sau acţiuni politice contra siguranţei statului, ofense aduse statului de reşedinţă sau unui stat străin.

în dreptul internaţional sau stabilit totuşi unele reguli privind expulzarea, în sensul ca executarea deciziei de expulzare să nu fie inutil brutală, rapidă sau vexatorie, iar expulzatului să i se lase dreptul de a alege statul spre teritoriul căruia urmează să fie expulzat, adică expulzarea să se facă cu respectarea drepturilor inerente persoanei. în mod firesc, aceste reguli, în măsura în care sunt consemnate în pacte, convenţii sau protocoale la care România este parte, fac parte din dreptul intern (potrivit art. 11) şi sunt aplicabile în domeniul expulzării.
Articolul 19 stabileşte şi regula în sensul căreia extrădarea străinilor şi apatrizilor se poate decide numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Sunt două condiţii care stabilesc temeiul juridic al extrădării.

V. Autoritatea competentă. Ultimul alineat al art. 19 stabileşte că numai justiţia poate hotărî extrădarea sau expulzarea. în istoria acestor două instituţii juridice, decizia a revenit autorităţilor administrative limitarea controlului judiciar fiind explicată, mai ales în ce priveşte expulzarea, prin aceea că ea răspunde în general unor motive de oportunitate care nu pot fi supuse aprecierii judecătorului. Aşa cum am remarcat deja, faţă de realitatea că ambele măsuri aduc atingeri grave unor libertăţi fundamentale, apare motivat textul constituţional în sensul căruia justiţia trebuie să decidă, pentru că în structura şi sistemul Constituţiei României puterea judecătorească este unul din garanţii drepturilor şi libertăţilor constituţionale.

VI. Documente internaţionale. Credem că nu este lipsită de interes prevederea art. 7 din Declaraţia privind drepturile omului aparţinând persoanelor care nu posedă naţionalitatea ţării în care locuiesc (ONU, 13 decembrie 1985), ce stabileşte că „un străin care se găseşte legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate conform legii, afară de cazul în care raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun; el trebuie să aibă posibilitatea de a valorifica motivele contrare expulzării sale şi de a cere examinarea cazului său de către autoritatea competentă sau de una ori mai multe persoane special desemnate de o anumită autoritate, fiind reprezentat în acest scop. Expulzarea individuală sau colectivă a străinilor ce se găsesc în această situaţie pentru motive de rasă, culoare, religie, cultură, de origine naţională sau etnică este interzisă".