ARTICOLUL 32 Dreptul la învăţătură Drepturile şi libertăţile fundamentale
| Comentarii |
|
Drepturile şi libertăţile fundamentale
ARTICOLUL 32
Dreptul la învăţătură
(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare.
(2) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română. În condiţiile legii, învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională.
(3) Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege.
(4) Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii.
(5) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii.
(6) Autonomia universitară este garantată.
(7) Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.
| ← ARTICOLUL 31 Dreptul la informaţie Drepturile şi... | ARTICOLUL 33 Accesul la cultură Drepturile şi libertăţile... → |
|---|
de aceea el nu poate lipsi din catalogul drepturilor fundamentale. Dreptul la învăţătură este un drept social-cultural prin conţinutul său, prin semnificaţiile sale juridice şi prin numărul mare de subiecte de drept implicate în realizarea sa. în ce priveşte conţinutul, se poate remarca nu numai multitudinea elementelor componente, ci şi un specific juridic rezultând din îmbinarea libertăţii cu obligaţia. Pentru că dreptul la învăţătură este, în acelaşi timp, şi o îndatorire, se explică obligativitatea unor forme de
Citește mai mult
învăţământ (primar, general etc.). Acest conţinut mixt determină şi specificul reglementărilor constituţionale şi legale. Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitate educarea persoanei pentru ca aceasta să devină, profesional şi civic, capabilă de a avea un rol util în societate. Prin dreptul la învăţătură trebuie să se urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale, întărirea respectului pentru drepturile şi libertăţile publice, favorizarea înţelegerii, toleranţei şi prieteniei între popoare, grupuri rasiale, etnice sau religioase, promovarea ideii de pace. Iată numai câteva temeiuri pe care se sprijină reglementările constituţionale în acest domeniu, temeiuri ce rezultă din pactele şi tratatele internaţionale în domeniu.II. Modalităţi de realizare. Prin art. 32, Constituţia stabileşte formele organizatorice prin care se realizează dreptul la învăţătură: învăţământul general obligatoriu, învăţământul liceal, învăţământul profesional, învăţământul superior şi alte forme de perfecţionare. Constituţia nu enumeră toate formele de învăţământ posibile, ci doar pe cele principale, tradiţionale. Dar, prin formularea „alte forme de instrucţie şi perfecţionare", permite crearea şi existenţa şi a altor forme prin care dreptul la învăţătură se va putea realiza.
III. Instituţii de învăţământ. Unele dispoziţii constituţionale privesc instituţiile de învăţământ. Din analiza acestor dispoziţii rezultă că există trei categorii de instituţii de învăţământ, de stat, particulare şi confesionale. Această enumerare nu utilizează un criteriu omogen, dar menţionează unele noutăţi pentru sistemul constituţional românesc, recunoscând existenţa nu doar a instituţiilor particulare de învăţământ, ci şi a celor confesionale (realitate receptată după revizuirea Constituţiei din 2003). Indiferent de categoria din care fac parte, toate instituţiile de învăţământ se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii, aşa cum s-a stabilit în urma revizuirii constituţionale. Pentru o singură categorie de instituţii de învăţământ constituantul a prevăzut o regulă specifică, existentă însă şi în alte legi fundamentale (de exemplu art. 6 din Constituţia Greciei), anume garantarea la nivel constituţional a autonomiei universitare. Din această prevedere constituţională rezultă anumite obligaţii pentru legiuitor în reglementarea mai ales a funcţionării instituţiilor de învăţământ.
IV. Gratuitatea învăţământului. Dreptul la învăţătură, mai mult decât alte drepturi şi libertăţi, implică obligaţii şi prestaţii materiale din partea statului. în afara obligaţiilor ce rezultă din reglementările care stabilesc asigurarea dreptului la învăţătură, în mod distinct se garantează gratuitatea învăţământului de stat, în condiţiile legii, precum şi posibilitatea de a beneficia de burse sociale de studii acordate copiilor şi tinerilor care provin din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi. Anumite explicaţii se impun. Este fără îndoială că învăţământul obligatoriu trebuie să fie gratuit şi aceasta, am spune, fără deosebire de realizarea sa în forme statale sau particulare. De mare interes cât priveşte gratuitatea învăţământului sunt şi prevederile art. 13 din Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale care practic recomandă gratuitatea în toate formele de învăţământ. Prin referirea la condiţiile care urmează să fie stabilite prin lege dispoziţia constituţională permite, cum este şi firesc, stabilirea unor criterii şi condiţii care să valorifice principiul la adevărata sa valoare juridică şi morală. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa burselor sociale de studiu, care favorizează accesul la educaţie al persoanelor ce provin din medii defavorizate, dar în condiţii care urmează a fi mai detaliat precizate printr-o lege.
V. învăţământ religios. O mare componentă a dreptului la educaţie şi învăţământ este învăţământul religios. în acest domeniu, în afara menţionării posibilităţii de a organiza instituţii de învăţământ de stat cu specific confesional, Constituţia stabileşte două reguli, una privind învăţământul religios organizat de culte şi a doua privind învăţământul religios în şcolile de stat. Prima regulă asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. Este o regulă ce transpune în domeniul învăţământului exigenţele juridice ale libertăţii conştiinţei. Cât priveşte învăţământul religios în şcolile de stat, textul prevede că este organizat şi garantat prin lege. Deosebirea de regim juridic este evidentă. Legea îl va organiza, îl va garanta, dar astfel încât să nu contravină marilor principii ce rezultă din art. 29 din Constituţie. Intr-o asemenea viziune legea va trebui să prevadă explicit că învăţământul religios în şcolile de stat este facultativ, numai o asemenea prevedere dând satisfacţie deplină libertăţii conştiinţei şi mai ales dreptului părinţilor sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.
VI. Limba în care se realizează. Organizarea şi desfăşurarea învăţământului trebuie să se realizeze în limba oficială a statului. Potrivit art. 13, în România, limba oficială este limba română. Pentru a transpune acest principiu şi în domeniul învăţământului, dar pentru a valorifica şi alte reguli în acest domeniu, dispoziţiile constituţionale stabilesc două reguli. Prima regulă este o reiterare a celei din art. 13 cu aplicaţie la învăţământ, în sensul că limba română este cea în care se desfăşoară învăţământul de toate gradele. Este o regulă constituţională firească. Constituţia ia însă în considerare şi realitatea că în România există şi cetăţeni români de altă naţionalitate, precum evrei, maghiari, romi, germani, lipoveni, armeni etc. Aceşti cetăţeni români au, potrivit art. 6, dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. Mai mult, potrivit Documentului Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E. (1990), „Statele participante se vor strădui să garanteze că persoanele care aparţin minorităţilor naţionale, independent de faptul că ele vor trebui să înveţe limba sau limbile oficiale ale statului respectiv, să aibă posibilitatea să înveţe limba lor maternă sau să fie instruite în această limbă, precum şi, dacă este posibil şi necesar, să o utilizeze în raporturile lor cu autorităţile publice, conform legislaţiei naţionale în vigoare". Corelându-se cu aceste realităţi şi reglementări, Constituţia garantează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă. Legea urmează să stabilească modalităţile de exercitare a acestor drepturi. Textul constituţional are însă în vedere şi o altă realitate, mai exact o perspectivă strâns legată de libera circulaţie nu numai a oamenilor ci şi a ideilor, a informaţiilor. Aceasta presupune şi o pregătire profesională aparte, fapt pentru care se permite ca învăţământul să se poată desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională, desigur, în condiţiile legii.