ARTICOLUL 33 Accesul la cultură Drepturile şi libertăţile fundamentale

Acest drept, garantat de art. 33 din Constituţie, este reglementat şi în art. 15 pct. 1 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, potrivit căruia statele recunosc fiecăruia dreptul de a participa la viaţa culturală. Cu toate acestea, în reglementările constituţionale din alte state el este o noutate, ne-fiind prevăzut în legile lor fundamentale, inclusiv ale statelor membre ale Uniunii Europene. Caracterizându-l într-o modalitate generală, în doctrină s-a arătat că „Noua reglementare pune accentul pe dimensiunile accesului la educaţie, cultură

Citește mai mult

şi civilizaţie”. în continuarea acestei corecte idei, tot în doctrină s-a mai arătat că acest drept este un „adevărat complement al dreptului la învăţătură exprimat în Legea fundamentală, şi, împreună cu acesta, parte integrantă a unui drept la educaţie văzut într-un sens larg, de posibilitate neîngăduită şi nediscriminatorie de acces la informaţia cu caracter educativ şi cultural” .

Acest drept are un caracter complex şi cuprinde, pe de o parte, libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi universale, libertate care nu poate fi îngrădită (art. 33 alin. 2 din Constituţie), iar pe de altă parte, obligaţiile statului pentru realizarea acestei libertăţi (art. 33 alin. 3 din Constituţie).

Cu toate că textul constituţional utilizează expresia de „libertatea persoanei”, în prima parte a conţinutului accesului la cultură, în realitate, suntem în faţa unui adevărat drept, întrucât „libertatea persoanei” este acompaniată de obligaţiile constituţionale ale statului pentru realizarea ei. Ca urmare, utilizarea expresiei „libertatea persoanei” nu poate avea drept consecinţă o abţinere din partea statului de a aduce vreo atingere accesului oricărei persoane la cultură.

In acest context, accesul la cultură presupune libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea, prin diferite modalităţi, care vor fi stabilite de lege. Constituţia reglementează doar una dintre aceste modalităţi, şi anume accesul la valorile culturii naţionale, pe care o ridică astfel, datorită importanţei sale, la nivel constituţional. Se realizează astfel o formă de constituţionalizare a dreptului.

Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea, dar şi accesul la valorile culturii naţionale şi universale, nu pot fi îngrădite în nici un mod, nici măcar prin lege - ca act juridic al unui parlament. O asemenea regulă constituţională cu caracter absolut este firească având în vedere multitudinea de probleme (revoluţii culturale, eliminarea unor forme de cultură, acceptarea doar a culturii unor state etc.), pe care le-au avut popoarele, naţiunile şi oamenii luaţi individual, mai ales ca urmare a unor regimuri totalitare sau dictatoriale.

Constituţia garantează acest drept, dar garantarea sa „implică un efort instituţional şi de organizare a cărui diversitate, complexitate şi evoluţie, prin natura lui, va face obiectul reglementării legiuitorului ordinar potrivit alin. 3”.

Corelativ libertăţii persoanei, prevăzută de art. 33 alin. 2 din Constituţie, sunt reglementate obligaţiile statului de a asigura păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume (art. 33 alin. 2 din Constituţie). Desigur, aceste obligaţii vor fi aduse la îndeplinire prin legi, care vor fi adoptate de Parlament.

Una dintre obligaţii necesită, credem, câteva precizări, şi anume cea de a asigura păstrarea identităţii spirituale. O astfel de obligaţie are un caracter general, motiv pentru care se referă la membrii întregii colectivităţi din România. Pe cale de consecinţă, identitatea spirituală priveşte atât grupul etnic majoritar, cât şi minorităţile naţionale. Importanţa unui astfel de text rezultă din compararea lui cu dispoziţiile art. 6 din Constituţie, care s-a păstrat în aceeaşi formă şi acelaşi conţinut după revizuire. Conform art. 6 alin. 1 din Constituţie, statul este obligat să recunoască şi să garanteze persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, ceea ce se poate subsuma unei identităţi spirituale. Era firesc, datorită grupului etnic, la care se referă art. 6 din Constituţie, ca în alin. 2 al aceluiaşi articol să se prevadă că măsurile luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii spirituale a persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale să fie conforme cu principiul egalităţii în raport cu ceilalţi cetăţeni români. Ca o noutate absolută, potrivit art. 33 alin. 2 din Constituţie statul are obligaţia de a asigura păstrarea identităţii spirituale şi pentru etnicii majoritari, ceea ce în Constituţia nerevizuită nu se prevedea. Credem că lipsa unei astfel de obligaţii a statului era de natură a crea cel puţin nedumerire şi nemulţumiri, motiv pentru care noua reglementare este binevenită.

O altă precizare care trebuie făcută în legătură cu obligaţiile statului pentru asigurarea accesului la cultură este şi aceea că toate aceste obligaţii vor trebui luate pentru toţi cetăţenii României, indiferent de originea lor etnică, realizându-se astfel o adevărată şi reală punere în aplicare a marelui principiu al egalităţii, prevăzut în art. 16 din Constituţie.

De asemenea, chiar anterior revizuirii Constituţiei, se reglementa în fostul art. 134 alin. 2 lit. c - în prezent art. 135 alin 2 lit. c - obligaţia statului de stimulare a artei şi protecţiei dreptului de autor, ceea ce crea premisele recunoaşterii unui drept, în conţinutul căruia să se prevadă accesul la cultură. O astfel de recunoaştere, însă, nu s-a realizat decât în prezent.

în doctrină s-a pus o importantă problemă, şi anume cea a titularului acestui drept, arătându-se că „Este interesant de observat în acest context că titularii acestui drept nu sunt doar cetăţenii români, ci toate persoanele cărora nu trebuie să le fie îngrădit accesul la valorile culturale naţionale şi universale. Fireşte însă că statului român nu îi poate reveni obligaţia de a asigura condiţii efective de realizare a acestui drept decât pentru cetăţenii proprii, iar acest aspect urmează a fi reglementat printr-o lege ulterioară”. Desigur că o astfel de opinie este corectă, dar trebuie înţeleasă în contextul în care unele state se preocupă, din ce în ce mai mult, de conaţionalii lor stabiliţi în străinătate. în acest context, titularii unui asemenea drept ar putea fi „cetăţenii proprii”, dar şi persoane care nu au această calitate, însă au aceeaşi origine etnică cu „cetăţenii proprii”.