ARTICOLUL 29 Libertatea conştiinţei Drepturile şi libertăţile fundamentale
| Comentarii |
|
Drepturile şi libertăţile fundamentale
ARTICOLUL 29
Libertatea conştiinţei
(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.
(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.
(4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.
(5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.
(6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.
| ← ARTICOLUL 28 Secretul corespondenţei Drepturile şi... | ARTICOLUL 30 Libertatea de exprimare Drepturile şi... → |
|---|
Libertatea conştiinţei este una dintre primele libertăţi înscrise în catalogul drepturilor umane, pentru că mai ales libertatea religioasă (ca parte a acestei libertăţi) a avut o istorie a sa,
Citește mai mult
îndelungată şi presărată cu intoleranţă şi ruguri, cu excomunicări şi prejudecăţi, cu multe suferinţe şi dureri. în decursul acestei istorii s-au formulat teorii şi exprimări juridice, rolul dreptului de factor civilizator şi pacificator fiind aici incontestabil, în formularea conceptului juridic de libertate a conştiinţei şi mai ales în înţelegerea exprimărilor din art. 29 nu este lipsită de interes menţionarea celor trei puncte de vedere care s-au susţinut şi se mai pot susţine încă. Astfel, dacă într-o concepţie se considera că libertatea religioasă include şi libertatea conştiinţei, într-o altă concepţie se consideră că libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă sunt două libertăţi distincte. în fine, teoria mai larg acceptată astăzi este cea în sensul căreia libertatea conştiinţei are o sferă largă cuprinzând în ea şi libertatea religioasă. Mai mult, se mai consideră că există şi libertatea cultelor ca libertate distinctă.II. Noţiune. Din examinarea art. 29 din Constituţie rezultă că libertatea conştiinţei este posibilitatea persoanei fizice de a avea şi de a-şi exprima în particular sau în public o anumită concepţie despre lumea înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă. Libertatea conştiinţei ca libertate fundamentală cetăţenească are un conţinut complex, ea încorporează mai multe aspecte, mai multe „libertăţi". Aceste aspecte sunt şi trebuie analizate numai împreună pentru că există şi se pot concretiza numai împreună şi pentru că ele configurează din punct de vedere juridic un singur drept, o singură libertate.
Sunt interesante în acest sens şi formulările din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice care, în art. 18, consacră dreptul persoanei la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, pe care îl defineşte ca implicând libertatea persoanei de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum şi libertatea de a manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun, în public sau privat, prin cult şi rituri, practici şi învăţământ.
Libertatea conştiinţei este o libertate esenţială, ea comandă existenţa şi conţinutul altor libertăţi, precum libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea asocierii, pentru că, în fond, aceste libertăţi sunt mijloace de exprimare a gândurilor, religiei, opiniilor. Art. 29 din Constituţie dă dreptul fiecărei persoane de a avea o concepţie a sa proprie despre lumea înconjurătoare.
în general concepţiile despre lume sunt religioase sau laice. Conştiinţa omului nu poate fi şi nu trebuie direcţionată prin mijloace administrative, ci ea trebuie să fie rezultatul libertăţii acestuia de a gândi şi a-şi exterioriza gândurile sale. Orice constrângere este o încălcare a acestui drept natural şi imprescriptibil, este o schilodire a spiritului uman. De aceea Constituţia stabileşte că nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
III. Culte. Raporturile dintre stat şi culte. Mai multe prevederi se referă la cultele religioase. Trebuie să observăm că termenul cult are două accepţiuni. într-o accepţiune organică prin cult se înţelege o asociaţie, o organizaţie religioasă; într-o accepţie funcţională se înţelege ritualul practicat. în ambele accepţiuni însă cultul religios înseamnă exteriorizarea unei credinţe religioase, atât prin unirea celor de aceeaşi credinţă într-o asociaţie religioasă (biserică sau cult), cât şi prin ritualurile cerute de acea credinţă, cum ar fi procesiunile, adunările religioase etc. Organizarea cultelor religioase este liberă, ea concretizându-se prin statutele proprii. Dar, mai spune Constituţia, această libertate de organizare se realizează în condiţiile legii. Urmează, deci, ca o lege să stabilească aceste condiţii. Este fără îndoială că o asemenea lege nu va putea afecta libertatea cultelor religioase, ea va stabili unele coordonate juridice care să facă efective toate dispoziţiile constituţionale privind libertăţile cetăţeneşti. De altfel, Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, prin art. 18 stabileşte că libertatea de exprimare a religiei şi convingerilor nu poate face obiectul decât al unor restricţii prevăzute de lege şi care sunt necesare protecţiei securităţii, ordinii şi sănătăţii publice, moralei sau libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora. Textul constituţional dă rezolvarea juridică şi raporturilor dintre stat şi culte, în legătură cu aceste raporturi trebuie doar să menţionăm că istoria şi dreptul comparat au practicat şi practică trei mari formule: a) statul, autoritate politică, se confundă cu autoritatea religioasă; b) statul se poate alia cu autoritatea religioasă; şi c) statul adoptă o poziţie de indiferenţă cu privire la religii şi, evitând a le favoriza sau a le contracara, veghează ca exerciţiul cultelor să nu tulbure ordinea publică. Constituţia României consacrând separarea statului de biserică, garantează autonomia cultelor religioase, dar obligă statul să sprijine cultele, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi orfelinate.
IV. Raporturile dintre culte. O altă realitate căreia prevederile constituţionale îi dau expresie juridică priveşte raporturile dintre religii (culte) între ele, căreia i se aduce o rezolvare în concordanţă cu prevederile instrumentelor internaţionale în materie. Astfel, garantând libertatea conştiinţei, Constituţia consacră egalitatea între credincioşi şi necredincioşi şi impune cultivarea unui climat de toleranţă şi de respect reciproc între credincioşii aparţinând diferitelor culte religioase, ca şi între credincioşi şi necredincioşi. Pentru a realiza liniştea şi pacea între cultele religioase, fenomene ce ţin chiar de esenţa vieţii şi moralei, spirituale şi religioase, Constituţia interzice în relaţiile dintre culte orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă, aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa.
V. Educaţia religioasă. Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasă şi ca un factor de continuitate spirituală în cadrul familiei, părinţii având dreptul natural dar şi obligaţia de a se ocupa de creşterea şi educarea copiilor lor. în mod firesc creşterea şi educaţia copiilor în familie se face în concordanţă cu ideile şi concepţiile părinţilor, filiaţia fiind prin ea însăşi şi o relaţie spirituală, părinţii purtând răspunderea morală, socială şi deseori juridică pentru faptele şi actele, pentru atitudinile copiilor lor minori. în acelaşi mod sunt privite lucrurile şi atunci când creşterea şi educarea copiilor minori revine altor persoane decât părinţii fireşti. Exprimând aceste corelaţii, libertăţi şi răspunderi morale, religioase, politice şi juridice, Constituţia stabileşte că părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine, aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa.